Tahiti

Văzute din avion, insulele Polineziei Franceze, cum ar fi Tahiti, Mooréa şi Bora Bora, par nişte giuvaiere pe nesfârşita întindere de smarald a Pacificului. Lagunele opaline, împodobite de corali şi mişunând de peşti coloraţi, sunt mărginite de plaje cu nisip auriu sau negru-cenuşiu; palmieri încărcaţi cu nuci de cocos se unduiesc în bătaia brizei. În inima insulelor se înalţă munţi abrupţi înveşmântaţi în verdeaţă cu piscurile învăluite în nori. Oriunde îţi îndrepţi privirea, peisajul este cu adevărat pitoresc.

Pictori şi scriitori au numit pe bună dreptate aceste insule paradisul pe pământ. Aşa trebuie să le fi părut şi navigatorilor din vechime care, poate cu mai mult de o mie de ani în urmă, au fost primii oameni ce le-au văzut şi s-au stabilit pe ele. Aceşti temerari deschizători de drumuri, ce îşi au, se pare, originile în Asia de sud-est, se numără printre strămoşii populaţiei cunoscute astăzi ca polinezieni. De-a lungul veacurilor, ei s-au îmbarcat de pe insulele unde se aşezaseră şi au navigat pe întinderea Pacificului, tot mai departe, făcându-se stăpâni pe miile de insule şi de atoli.

Regiunea numită astăzi Polinezia, cuvânt care înseamnă „multe insule“, este cuprinsă într-un triunghi imaginar format de Hawaii, în nord, de Insula Paştelui, în extremitatea sud-estică şi de Noua Zeelandă, în extremitatea sud-vestică. În paginile următoare se va vorbi despre o parte a Polineziei, Polinezia Franceză, a cărei principală insulă este Tahitia. Polinezia Franceză este formată din cinci arhipelaguri: Insulele Tubuaï (Australe), Insulele Gambier, Insulele Marchize, Insulele Societăţii şi arhipelagul Tuamotu. Aceste ţinuturi ale Pacificului au fost descoperite întâmplător de exploratorii europeni în secolul al XVI-lea.

Sosirea europenilor

În 1595, spaniolul Álvaro de Mendaña de Neira a descoperit unele dintre Insulele Marchize. În 1606, Pedro Fernandes de Queirós, care fusese sub comanda lui Mendaña de Neira, a descoperit o parte din arhipelagul Tuamotu. În 1722, exploratorul olandez Jacob Roggeveen a descoperit Bora Bora, Makatéa şi Maupiti. În 1767, căpitanul Samuel Wallis a ancorat vasul de război britanic Dolphin pe ţărmurile celei mai mari insule din Polinezia Franceză, Tahiti. Anul următor, a ajuns aici şi navigatorul francez, căpitanul Louis-Antoine de Bougainville.

În cartea Cook & Omai—The Cult of the South Seas se arată că, impresionat de frumuseţea insulei şi uimit de înclinaţia spre iubire trupească a locuitorilor ei, Bougainville a numit Tahiti „Nouvelle Cythère [Noua Cythera], Cythera fiind numele unei insule peloponeziene lângă care se spune că s-a născut din spuma mării Afrodita [zeiţa dragostei şi a frumuseţii]“. În schimb, numele de Insulele Societăţii, arhipelagul din care face parte Tahiti, a fost dat de exploratorul britanic James Cook, care a vizitat insula de patru ori, între anii 1769 şi 1777.

După exploratori au urmat misionarii. Cea mai mare contribuţie au avut-o misionarii trimişi de Societatea Misionară Londoneză, o instituţie susţinută de Biserica Protestantă. Doi dintre ei, Henry Nott şi John Davies, au realizat uriaşa sarcină de a crea un sistem de scriere pentru limba tahitiană şi apoi de a traduce Biblia în această limbă. Biblia în tahitiană este folosită şi azi pe scară largă în Polinezia Franceză, îndeosebi pe numeroasele insule unde predomină protestantismul. Un oarecare succes au avut şi misionarii adventişti, catolici şi mormoni. De pildă, pe Insulele Marchize, Gambier şi pe cele din estul arhipelagului Tuamotu, Biserica Catolică este foarte puternică.

Dar cum au ajuns cele cinci arhipelaguri teritorii franceze? Începând din 1880, Franţa a anexat treptat insulele, formând o nouă colonie franceză. Papeete, Tahiti, a fost numită capitală, iar oamenilor li s-a acordat cetăţenie franceză. În 1946, insulele au fost proclamate teritorii de peste mări ale Franţei, iar în 1957 au primit numele de Polinezia Franceză.

Predicarea mesajului despre Regat

Primul Martor al lui Iehova a sosit în Tahiti în 1931. El se numea Sydney Shepherd. Doi ani, el a depus mărturie pe numeroase insule ale Pacificului. După Sydney a urmat neozeelandezul Frank Dewar. Deşi aceşti fraţi nu au putut rămâne mult timp pe insule, ei au plasat multă literatură biblică. De fapt, aproximativ 20 de ani mai târziu, supraveghetorul de circumscripţie Leonard Helberg (Len), un australian, a scris: „Mergeam cu maşina prin Papeete împreună cu servul de congregaţie. El a oprit ca să-l ia pe un american în vârstă pe care-l cunoştea dintr-un sat de pe dealuri. Când a aflat că sunt Martor, acesta a spus: «A, îmi aduc aminte că un Martor ca tine a venit cu ani în urmă pe-aici şi mi-a lăsat o grămadă de cărţi ale judecătorului Rutherford». Această întâmplare a fost una dintre multele mărturii ale predicării pionierilor care au trecut pe aici înaintea noastră. Bărbatul se referea fie la Sydney Shepherd, fie la Frank Dewar“.

Unii dintre primii proclamatori care au predicat temeinic în Polinezia Franceză au fost soţii Jean-Marie şi Jeanne Félix, care aflaseră adevărul în Algeria, pe atunci colonie franceză. Ei s-au botezat în 1953. În 1955 proclamatorii Regatului au fost îndemnaţi să slujească unde era nevoia mai mare, inclusiv în Polinezia Franceză. Soţii Félix, împreună cu fiul lor Jean-Marc, au răspuns acestui îndemn şi, în 1956, s-au mutat în Tahiti. Întrucât Jean-Marie, care era inginer, nu şi-a găsit un loc de muncă aici, el şi familia sa s-au mutat la 230 km nord-est de Tahiti, pe insula Makatéa, arhipelagul Tuamotu; acolo şi-a găsit o slujbă la o companie de fosfaţi.

Fără întârziere, soţii Félix au început să le depună mărturie vecinilor şi colegilor de muncă ai lui Jean-Marie. Jeanne scrie: „Indigenii aveau un mare respect faţă de Biblie, erau receptivi la mesajul despre Regat şi se dovedeau conştiincioşi în studiul biblic. Acest lucru ne-a încurajat mult. Preoţii locali însă au făcut totul ca să ne arate că nu ne agreau deloc. Ei chiar i-au avertizat pe enoriaşi împotriva «profeţilor falşi» din mijlocul lor, spunându-le că nu trebuie să stea de vorbă cu noi şi nici chiar să treacă prin dreptul casei noastre“.

Cu timpul însă, majoritatea oamenilor şi-au schimbat părerea despre cei doi Martori. Mulţi indigeni aveau chiar un respect profund pentru Jean-Marie şi Jeanne, deoarece aceştia nu îi priveau de sus pe polinezieni, cum făceau unii europeni din Makatéa.

Totuşi, soţii Félix aveau nevoie de curaj ca să predice. Directorul companiei de fosfaţi putea să concedieze un angajat oricând dorea. Mai mult, cei doi jandarmi francezi de pe insulă le făceau vizite inopinate, interogându-i despre activitatea lor. Treptat însă, ei şi-au dat seama că Jean-Marie şi Jeanne nu constituiau un pericol şi au devenit chiar prietenoşi.

Prima persoană care a studiat Biblia şi a făcut progrese frumoase a fost Maui Piirai, un polinezian ce lucra împreună cu Jean-Marie. Pe măsură ce adevărul i-a atins inima, Maui a făcut mari schimbări în viaţă. El s-a lăsat de fumat şi de băutură şi s-a căsătorit cu femeia cu care trăia de 15 ani. Botezat în octombrie 1958, Maui a fost primul polinezian de pe insule care şi-a dedicat viaţa lui Iehova. Fireşte, şi el a început să le vorbească oamenilor despre vestea bună, ceea ce i-a supărat pe clerici. Un pastor chiar a pus la cale ca Maui să fie dat afară de la serviciu. Dar intrigile lui n-au avut succes, întrucât Maui era un om conştiincios în muncă şi avea o reputaţie bună.

A doua persoană căreia Cuvântul lui Dumnezeu i-a atins inima a fost Germaine Amaru, o învăţătoare. Ea a aflat adevărul de la Jean-Marc, fiul de numai şapte ani al familiei Félix. Impresionată de cunoştinţele biblice ale băieţelului, Germaine i-a sunat pe părinţii lui, care au început un studiu biblic cu ea. La rândul ei, Germaine i-a ajutat pe colega sa, Monique Sage, şi pe soţul acesteia, Roger, să-l cunoască pe Iehova.

Soţii Félix şi fratele Maui Piirai au început un studiu biblic şi cu Manuari Tefaatau, un tânăr diacon protestant din Makatéa, şi cu prietenul său, Arai Terii. La început, aceştia participau şi la întrunirile bisericii lor, unde le împărtăşeau celorlalţi enoriaşi învăţăturile biblice despre Trinitate, focul iadului, nemurirea sufletului etc. După cum ne putem imagina, acest lucru a creat mari discuţii în comunitatea protestantă. Însă asemenea bereenilor din vechime, mulţi oameni sinceri au început să cerceteze în propriile lor Biblii ca să vadă dacă ceea ce li se spune este adevărat. — Faptele 17:10–12.

Bineînţeles că pastorul n-a fost deloc încântat. El chiar i-a ameninţat cu excomunicarea pe enoriaşii care îi vor mai asculta pe Martori. Unii s-au speriat, dar alţii au făcut progrese spirituale şi au părăsit biserica. Printre aceştia din urmă s-au numărat Manuari şi Arai, precum şi soţia lui Maui Piirai, Moea, şi Taina Rataro, despre care vom afla mai multe mai târziu.

La început, grupul tot mai numeros de proclamatori şi persoane interesate se întrunea în casa familiei Félix. Jean-Marie ţinea cuvântări în franceză, iar Maui le traducea în tahitiană. În 1959, când familia Félix a plecat din Makatéa, întrunirile se ţineau acasă la Maui, care între timp se botezase. Ce a însemnat pentru Jean-Marie şi Jeanne serviciul teocratic pe insule? Jeanne, care este acum văduvă şi locuieşte în Italia, vorbeşte în numele ei şi al soţului său decedat: „Nu am regretat niciodată că ne-am mutat în Makatéa. De fapt, cele mai frumoase amintiri ale noastre au fost din perioada când am slujit acolo“.

Vestea bună ajunge în Tahiti

Cu puţin înainte ca soţii Félix să se mute pe Makatéa în 1955, Len Helberg a fost repartizat de Filiala din Australia să înceapă lucrarea itinerantă în Pacificul de Sud. Circumscripţia sa se întindea pe milioane de kilometri pătraţi, de la Noua Caledonie până în Polinezia Franceză. Însă în tot acest vast teritoriu existau mai puţin de 90 de proclamatori ai Regatului; în Tahiti, nici unul. Len avea trei mari obiective: să viziteze fiecare congregaţie sau grupă o dată la şase luni, să ia legătura cu fiecare Martor sau cu fiecare om interesat din teritoriile izolate şi să deschidă noi teritorii folosind, dacă era posibil, filmul The New World Society in Action (Societatea lumii noi în acţiune).

În decembrie 1956, Len a păşit pentru prima dată pe insula Tahiti. A rămas aici două luni. Deşi studiase franceza la şcoală, o uitase în mare parte. Aşadar, Len a început lucrarea în teritoriile comerciale cu scopul de a găsi anglofoni. Astfel l-a întâlnit pe unul dintre cei mai bogaţi oameni din Tahiti. Acesta l-a ascultat pe Len cu mare atenţie şi l-a rugat să revină. Sâmbăta următoare, după ce au luat prânzul împreună, bărbatul l-a invitat pe Len la el acasă, ducându-l cu maşina condusă de şoferul personal. Len scrie: „Spre surprinderea mea, după-amiază, bărbatul a luat o cochilie mare de melc marin şi a suflat în ea. Apoi am aflat că era un semnal ca toţi demnitarii satului să se adune la o sală de lângă casa acelui om bogat.

La această chemare au răspuns vreo doisprezece persoane, printre care şi primarul, şeful jandarmeriei şi câţiva diaconi protestanţi. După ce le-a spus că sunt un reprezentant al Martorilor lui Iehova, «o nouă religie pe insule», gazda mea a adăugat: «Domnul Helberg vă va răspunde acum la orice întrebare biblică». Am răspuns la toate întrebările puse“. Întrunirile s-au ţinut în fiecare sâmbătă, timp de două luni. Deşi acest om bogat nu a acceptat niciodată adevărul, el a aranjat ca Len să prezinte filmul The New World Society in Action la o leprozerie; filmul a fost vizionat de 120 de persoane.

Dar a acceptat cineva mesajul despre Regat? Fratele Helberg îşi aminteşte: „În 1956, în ziua de Crăciun, lucrând din casă în casă în districtul Arue, am vizitat familia Micheli, care a primit cu bucurie mesajul“. Ei erau deja familiarizaţi cu revistele Turnul de veghe şi Treziţi-vă!, deoarece o rudă din Statele Unite le făcuse abonament la ele. Mai târziu, fiica familiei Micheli, Irene, şi soţul ei au venit la adevăr. Len a început un studiu biblic şi cu un domn pe nume Garnier; prin acesta au acceptat adevărul şi alţi membri ai familiei sale. Când s-a format congregaţia din Papeete în 1959, familiile Micheli şi Garnier au fost printre primii ei membri.

În 1957, fratele Helberg a fost invitat la Galaad. Filiala din Australia i-a repartizat atunci în Tahiti pe supraveghetorul de circumscripţie Paul Evans, împreună cu soţia sa, Frances. Deşi n-au stat mult timp pe insulă, ei au plasat peste 70 de Biblii şi cărţi, iar mulţi oameni şi-au făcut abonament la Turnul de veghe şi Treziţi-vă! Fratele Evans scrie: „În Tahiti există câţiva oameni care au suficiente cunoştinţe biblice şi un interes atât de mare faţă de adevăr, încât sunt nerăbdători să înceapă lucrarea de predicare sub coordonarea organizaţiei“. Aveau aceşti oameni să primească sprijinul şi îndrumarea necesare?

O soră tahitiană se întoarce pe meleagurile natale

Agnès, o tânără tahitiană, s-a mutat în 1936 în Statele Unite pentru a se căsători cu americanul Earl Schenck. Cei doi soţi i-au întâlnit pe Martorii lui Iehova, au îmbrăţişat adevărul şi s-au botezat la San Diego, California, în 1954. În 1957, ei şi prietenii lor Clyde şi Ann Neill participau la un congres de district în Los Angeles. Cu această ocazie, Nathan Knorr, de la sediul mondial, a enumerat câteva locuri unde era mare nevoie de proclamatori ai Regatului. Printre ele a fost menţionată şi Tahiti.

Fratele Neill povesteşte: „Agnès a sărit de pe scaun şi, plină de emoţie, a început să plângă. M-am întors spre ea şi spre Earl şi le-am spus că o să fac totul ca să-i ajut să meargă împreună cu fiul lor, în vârstă de 11 ani, în Tahiti. Earl, care era infirm, a început şi el să plângă. Ca artist şi scriitor, trăise 17 ani în Pacificul de Sud şi îşi dorea foarte mult să se întoarcă. În plus, Agnès, soţia lui, avea încă cetăţenie franceză.

După multe rugăciuni, eu şi Ann am hotărât să ne mutăm şi noi în Tahiti, împreună cu cei trei fiii ai noştri, care aveau pe atunci, 12, 8 şi respectiv 3 ani. De asemenea, prietenii noştri David şi Lynne Carano s-au hotărât să vină şi ei, împreună cu fiul lor, David jr. Aşadar, după congresul internaţional din 1958 de la New York, ne-am îmbarcat spre Tahiti.

Filiala din Statele Unite ne-a dat câteva nume ale unor persoane interesate, astfel că, imediat după sosirea pe insulă, am început să le vizităm. Agnès, care ajunsese înaintea noastră, lucra deja din greu în minister. De fapt, ori de câte ori era posibil, o luam cu noi în lucrare, deoarece eu şi Ann nu vorbeam nici tahitiana, nici franceza. Când predicam singuri, aveam cu noi auxiliarul pentru studierea Bibliei folosit la vremea aceea, Dumnezeu să fie găsit adevărat, atât în engleză, cât şi în franceză“.

În urma acestor eforturi care au continuat lucrarea începută de fratele Helberg şi familia Evans, în numai câteva săptămâni au început să studieze Cuvântul lui Dumnezeu 17 persoane. Clyde îşi aminteşte: „Dintre cei care au studiat Biblia, nu pot să-l uit pe Teratua Vaitape, un fost preot protestant. Întrucât pusese multe întrebări în legătură cu doctrinele predate de biserică, îşi pierduse locul de muncă. Locuia cu familia lui într-o căsuţă cu o singură cameră, fără curent şi fără canalizare. Mi-a mărturisit că în câteva săptămâni de studiu biblic cu noi învăţase mai multe din Scripturi decât în cei patru ani de seminar şi şapte ani ca preot“.

Clyde mai spune: „După câteva săptămâni pe insulă, «radio nuca de cocos» a început să vuiască, adică vestea venirii noastre a început să circule din gură în gură; aşa au aflat oamenii de noi, ceea ce de altfel a fost spre avantajul nostru, deoarece tahitienii sunt prietenoşi şi preţuiesc mult Biblia“.

La început, micul grup de proclamatori ţinea întrunirile în casa familiei Schenck; veneau doar două persoane interesate. „Nu după mult timp însă“, relatează fratele Neill, „au început să asiste cu regularitate 15 oameni interesaţi. O doamnă cu care am studiat îl ajutase în urmă cu doi sau trei ani pe Len Helberg, căruia i se stricase bicicleta chiar în faţa casei ei. Len îi lăsase literatură biblică. Când am întâlnit-o, ea a fost încântată să afle că aveam aceeaşi religie cu a lui. Locuind foarte departe de noi, când mergeam la ea la studiu ne servea şi prânzul, de obicei peşte proaspăt delicios pregătit pe un vas cilindric de inox“.

Înainte ca familiile Neill şi Carano să plece de pe insulă în decembrie 1958, Clyde a ţinut a doua cuvântare de botez din Polinezia Franceză. Prima fusese ţinută în octombrie pe Makatéa, când a fost botezat Maui Piirai. La a doua cuvântare au asistat 60 de persoane, dintre care opt s-au botezat, inclusiv Steven, fiul familiei Neill, şi Auguste Temanaha, un tahitian care mai târziu a ajutat la înfiinţarea unei congregaţii pe insula Huahine.

Un timp de consolidare

În 1959, la invitaţia Filialei din Fiji, John Hubler şi soţia sa, Ellen, care era de origine australiană, s-au mutat în Tahiti pentru a susţine congregaţia nou-formată din Papeete. Ei au rămas pe insulă şapte luni, timp în care John a slujit ca serv de congregaţie. Fiind de origine elveţiană, el vorbea fluent franceza; la fel şi soţia sa. De fapt, ei slujiseră câţiva ani şi în Noua Caledonie. Având în vedere că majoritatea dintre noii vestitori depuseseră mărturie doar informal, familia Hubler le-a oferit instruirea necesară pentru lucrarea din casă în casă.

În 1960, John şi Ellen au început lucrarea itinerantă în Polinezia Franceză. Astfel ei au putut să-i ajute în continuare pe vestitorii locali. John povesteşte: „În 1961 am fost invitaţi să urmăm cursurile Şcolii Galaad. După absolvire am fost repartizat ca supraveghetor de circumscripţie în toate insulele francofone din Pacific“.

Prima Sală a Regatului

„Când am vizitat a doua oară Tahiti“, spune fratele Hubler, „am avut plăcerea să încep un studiu biblic cu o fostă  învăţătoare, Marcelle Anahoa. Pe atunci, noi căutam cu disperare un teren pe care să construim o Sală a Regatului. Existau însă două impedimente. În primul rând, nimeni nu părea să aibă un teren de vânzare, iar în al doilea rând, fondurile congregaţiei erau foarte mici. Cu toate acestea, noi am continuat să căutăm, având încredere că Iehova ne va îndruma.

Odată, în timp ce studiam cu Marcelle, i-am povestit despre problema noastră. Atunci Marcelle mi-a zis: «Hai să-ţi arăt ceva». Am ieşit afară şi a continuat: «Terenul pe care-l vezi este al meu. Vroiam să construiesc pe el apartamente, dar acum, că învăţ adevărul, m-am răzgândit. Donez jumătate din el pentru o Sală a Regatului». Când am auzit cuvintele ei, am făcut în gând o rugăciune, mulţumindu-i din toată inima lui Iehova“.

Imediat ce au fost puse la punct documentele legale, congregaţia din Papeete a început să construiască prima Sală a Regatului, care a fost gata în 1962. Proiectul era simplu, specific zonelor insulare: o sală fără pereţi şi cu un acoperiş din frunze de pandanus (o specie de palmier). Din păcate însă, găinile din vecini nu rezistau să nu-şi facă cuib pe scaune sau să se cocoaţe pe grinzile acoperişului ca să doarmă. Când fraţii veneau la întruniri, găseau pe jos şi pe mobilier ouă sau alte urme mai puţin plăcute lăsate de chiriaşele cu pene. Totuşi, până când fraţii au reuşit să construiască o sală mai mare şi mai solidă, aceasta s-a dovedit a fi foarte bună.

Rezolvarea neclarităţilor legale

La început, fraţii nu ştiau sigur care era statutul legal al Martorilor lui Iehova în Polinezia Franceză. În Franţa, revista Turnul de veghe era interzisă din 1952, însă activitatea organizaţiei, nu. Erau valabile acestea şi în Polinezia Franceză? Numărul de proclamatori ai Regatului continua să crească, ceea ce i-a adus pe Martorii lui Iehova în atenţia autorităţilor. De exemplu, spre sfârşitul anului 1959, poliţia a venit să vadă ce se întâmpla la o întrunire.

Prin urmare, fraţii au fost sfătuiţi să înfiinţeze o asociaţie legală. O înregistrare juridică avea să rezolve neclarităţile şi să elimine suspiciunile. Fraţii au fost bucuroşi când, în 2 aprilie 1960 au primit confirmarea înregistrării lor legale sub numele de Asociaţia Martorilor lui Iehova.

Totuşi, revista Turnul de veghe era interzisă în Franţa. Gândindu-se că interdicţia era valabilă şi în Polinezia Franceză, fraţii primeau articolele din Turnul de veghe într-o revistă intitulată La Sentinelle (Santinela), expediată din Elveţia. Odată, cei de la Poliţie i-au spus lui Michel Gelas, preşedintele de atunci al asociaţiei, că ştiau că La Sentinelle era de fapt un alt nume pentru Turnul de veghe. Poliţia n-a împiedicat însă niciodată transportul de reviste. Fraţii aveau să afle motivul mai târziu.

În 1975, când interdicţia din Franţa a fost ridicată, fraţii din Tahiti au cerut aprobarea să primească Turnul de veghe. Atunci a ieşit la iveală că în Monitorul Oficial al Polineziei Franceze nu se publicase nimic în legătură cu interzicerea revistei noastre, ceea ce însemna, spre surprinderea multora, că Turnul de veghe nu fusese interzis niciodată în Polinezia Franceză.

Autorităţile locale erau însă foarte stricte în ce priveşte acordarea sau prelungirea vizelor. De regulă, cei care nu erau cetăţeni francezi nu puteau să rămână pe insule mai mult de câteva luni. În această situaţie s-au aflat Clyde şi Ann Neill, menţionaţi anterior, precum şi soţii Hubler. Dar, întrucât legea franceză permitea unui străin să facă parte din consiliul de administraţie al unei asociaţii legale, John Hubler, care avea un astfel de statut, a putut să obţină mai uşor viza de şedere.

Acest lucru l-a ajutat pe John în lucrarea itinerantă. Un comisar l-a chemat odată la secţie ca să afle de ce vizita John insulele atât de des. John i-a explicat că, în calitate de membru al asociaţiei, trebuia să ia parte la şedinţele conducerii. Comisarul a fost mulţumit de explicaţie. Totuşi, fratele John a fost chemat de comisar şi alte dăţi.

În 1963, mulţi polinezieni, printre care cel puţin un pastor proeminent, au început să-şi manifeste vehement nemulţumirea cu privirea la experimentele nucleare efectuate în Pacific. Un apostat a profitat de ocazie reclamând poliţiei că fratele Hubler era unul dintre agitatori, ceea ce, bineînţeles, nu era adevărat. John a fost din nou chemat de comisar. În loc să-şi denunţe acuzatorul, el a explicat în mod amabil poziţia biblică neutră şi plină de respect pe care Martorii lui Iehova o au faţă de autorităţile statului (Rom. 13:1). John i-a oferit comisarului şi literatură biblică. La sfârşitul discuţiei, acesta a tras concluzia corectă că cineva pur şi simplu încerca să le facă probleme Martorilor.

În cele din urmă însă, soţii Hubler nu au mai putut obţine viză şi s-au întors în Australia. Ei au continuat lucrarea itinerantă până în 1993, când, din cauza sănătăţii precare, au trebuit să o întrerupă.

În anii petrecuţi pe insule, familia Hubler a putut observa mulţi oameni care au făcut mari schimbări în viaţa lor pentru a-i fi plăcuţi lui Iehova. De pildă, o femeie de 74 de ani avea 14 copii, toţi născuţi în afara căsătoriei. „Îi spuneam mama Roro“, povesteşte John. „Când a aflat adevărul, mama Roro s-a căsătorit cu bărbatul cu care trăia şi s-a dus să-şi înregistreze legal toţi copiii, chiar dacă aceştia aveau taţi diferiţi. Ca să încapă toţi pe document, primarul local a lipit două formulare. Mama Roro a insistat ca toate să se facă în armonie cu normele lui Iehova.“ După botez, această soră fidelă a început pionieratul, dovedindu-se foarte eficientă în oferirea revistelor. Ea chiar mergea să predice împreună cu alţi vestitori pe insule îndepărtate.

Biblia în tahitiană — o binecuvântare

În anii ’60 era ceva obişnuit să întâlneşti oameni care vorbeau numai limba tahitiană. Dar graţiei traducătorilor Nott şi Davies, Biblia a fost disponibilă în această limbă încă din 1835.b O trăsătură remarcabilă a traducerii realizate de ei este folosirea numelui lui Dumnezeu, Iehova, în tahitiană, în tot textul biblic, inclusiv în Scripturile greceşti creştine.

Disponibilă pe scară largă pe insule, Biblia în tahitiană i-a ajutat pe mulţi să ajungă la o cunoştinţă exactă a adevărului. De exemplu, Taina Rataro, născut în 1927, a fost printre primele persoane de pe insula Makatéa care au început să studieze Biblia. Iniţial el nu ştia să scrie şi să citească în tahitiană, limba sa maternă. Dar a depus eforturi asidue şi a făcut progrese frumoase. El chiar s-a înscris la Şcoala de Minister Teocratic, iar mai târziu a fost numit slujitor ministerial.

Elisabeth Avae, în vârstă de 78 de ani, s-a născut pe îndepărtata insulă Rimatara din arhipelagul Tubuaï, aflat la 600 km de Tahiti. În anii ’60 nu înţelegea deloc franceza, dar ştia să scrie şi să citească în tahitiană. După căsătorie, ea şi soţul ei s-au mutat în Papeete. Aici a aflat adevărul biblic prin intermediul fiicei sale celei mari, Marguerite, care începuse să asiste la întrunirile creştine. Elisabeth şi nouă dintre copiii săi au început să participe la întruniri, şi aceasta în pofida puternicei opoziţii din partea soţului ei care îi arunca toate hainele afară când ea era la program.

Pe atunci, întrunirile se ţineau în franceză; doar din când în când erau traduse în tahitiană unele teme. Elisabeth se hrănea spiritual urmărind în Biblia ei în tahitiană versetele menţionate în teme. Sora cu care a studiat a folosit broşura „Această veste bună a Regatului“, traducându-i oral din franceză în tahitiană, în timp ce Elisabeth citea versetele din propria-i Biblie. Ea a făcut progrese frumoase şi s-a botezat în 1965. La rândul său, a studiat Biblia cu alţi oameni care vorbeau numai tahitiana. Le-a predat adevărurile biblice şi copiilor ei, dintre care şase şi-au dedicat viaţa lui Iehova, precum şi nepoţilor ei, pe unii crescându-i chiar ea.

Una dintre nepoate, Diana Tautu, slujeşte de 12 ani ca traducătoare la Filiala din Tahiti. Iată ce spune Diana: „Îi mulţumesc bunicii mele că m-a ajutat să învăţ bine tahitiana. Acum am privilegiul să contribui şi eu cu o părticică la lucrarea prin care oamenii primesc hrana spirituală vitală în limba lor maternă“.

Chinezii ajung să-l cunoască pe Iehova

În anii ’60, aproximativ 10% din populaţia insulei Tahiti era de naţionalitate chineză. Prima chinezoaică ce a acceptat adevărul biblic a fost Clarisse Lygan, pe atunci o adolescentă. Clarisse provenea dintr-o familie săracă, şi trebuia să lucreze în fiecare miercuri, când nu avea ore la şcoală, pentru a-şi ajuta familia financiar. Fiind angajată la o familie de Martori, Clarisse a aflat adevărul biblic. În pofida opoziţiei puternice din partea părinţilor ei, ea s-a botezat în 1962, la vârsta de 18 ani.

Tot printre primii chinezi care i-au slujit lui Iehova în Tahiti au fost şi Alexandre şi Arlette Ly Kwai şi Ky Sing Lygan. Într-o zi, Alexandre, care era taximetrist, i-a întâlnit pe Jim şi Charmian Walker, un cuplu de Martori ce venise în 1961 din Noua Zeelandă să ajute la lucrarea de predicare. Alexandre şi-a exprimat dorinţa de a învăţa limba engleză. Charmian povesteşte: „Pe atunci eram pionieră. Jim i-a spus lui Alexandre că puteam să-l învăţ eu engleza. Acesta a acceptat propunerea. La studiu îi predam 30 de minute limba engleză şi 30 de minute învăţăturile biblice, cu ajutorul cărţii From Paradise Lost to Paradise Regained (De la Paradisul pierdut la Paradisul recâştigat)“.

Între timp a aflat adevărul şi fratele lui Alexandre, Ky Sing. La acea vreme, amândoi erau recent convertiţi la catolicism şi urmau un curs despre această religie. În mod inevitabil, ei au început să vadă diferenţele dintre învăţăturile Bibliei şi învăţăturile bisericii. La sfârşitul cursului, preotul a întrebat dacă cineva, dintre cei aproximativ 100 de cursanţi, avea vreo întrebare. Alexandre a ridicat mâna şi a cerut un argument biblic care să susţină nemurirea sufletului. Preotul a ripostat: „Ştiu de ce pui întrebarea asta. Discuţi cu Martorii lui Iehova, nu-i aşa?“ Apoi l-a ridiculizat în faţa clasei.

Pentru Alexandre şi Ky Sing, acest incident a fost o confirmare că Biserica Catolică nu deţine adevărul. În cele din urmă, ei şi soţiile lor şi-au dedicat viaţa lui Iehova. Mai târziu au fost numiţi bătrâni de congregaţie. Alexandre chiar a făcut parte o vreme din Comitetul Filialei din Tahiti. Ulterior, el şi soţia sa s-au mutat pentru a susţine lucrarea de predicare pe insula Raïatéa, din arhipelagul Societăţii, apoi pe Bora Bora, unde Alexandre a slujit cu fidelitate până la moarte.

O viaţă care şi-a schimbat cursul

Antonio Lanza era tehnician la o fabrică de televizoare din Milano, Italia. În 1966, compania sa a cerut un voluntar care să meargă în Tahiti pentru a conduce o unitate de servicii post-vânzare. Antonio a acceptat postul, care presupunea să stea în Tahiti trei ani. Însă el se gândise să-şi lase în ţară soţia, pe nume Anna, şi cei doi copii mici ai săi. În zadar a plâns Anna câteva săptămâni, încercând să-şi convingă soţul să se răzgândească.

Călătoria de la Marsilia, Franţa, la Papeete a durat 30 de zile. Antonio era un om prietenos, căruia îi plăcea să stea de vorbă, dar aproape toţi oamenii de pe vapor vorbeau franceza, pe care el n-o înţelegea. În a doua zi de călătorie a întâlnit două călugăriţe catolice italience. Ele aveau însă ritualurile lor zilnice şi nu stăteau prea mult timp să discute. Totuşi, i-au spus că pe vapor era o franţuzoaică ce vorbea italiana. Era vorba despre Lilian Selam, o Martoră a lui Iehova. Ea mergea cu copiii în Tahiti la soţul său care lucra pe insulă.

Antonio a căutat-o pe Lilian şi s-a bucurat să discute cu ea. Lilian i-a oferit o publicaţie biblică în limba italiană. Au urmat multe discuţii spirituale. Pe parcursul uneia dintre ele, Lilian i-a atras atenţia lui Antonio asupra pericolului moral la care se expunea lăsându-şi în Italia soţia şi copiii pentru cei trei ani cât avea să lucreze în Tahiti. De asemenea, i-a arătat cum priveşte Dumnezeu sfinţenia căsătoriei, citindu-i versete biblice precum Efeseni 5:28, 29 şi Marcu 10:7–9.

Meditând la cele discutate, Antonio a început să regrete decizia luată. De fapt, când a ajuns în Panama, el i-a scris soţiei sale că imediat ce va putea, îi va trimite bani pentru ca ea şi copiii să vină în Tahiti. Apoi i-a scris încă o scrisoare, de data aceasta rugând-o să facă rost de o Biblie de la preot şi să o aducă cu ea în Tahiti. Ce i-a zis Annei preotul? Că soţul ei a înnebunit de vrea să citească o carte atât de complicată!

După şase luni de la venirea lui Antonio în Tahiti, familia era reunită. Chiar a doua zi de la sosirea lor pe insulă, Anna, care era o femeie religioasă, i-a spus soţului ei să meargă cu toţii la biserică pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu că sunt din nou împreună. „Vă duc la biserică“, a spus Antonio. Dar în loc să meargă la o biserică catolică, el şi-a dus familia la Sala Regatului. Anna a fost mai mult decât surprinsă. Cu toate acestea, i-a plăcut mult programul şi chiar a acceptat un studiu biblic. Cine avea să studieze cu ea? Lilian Selam, sora care îi depusese mărturie lui Antonio pe vapor.

Cei trei ani pe care Antonio ar fi trebuit să-i petreacă singur în Tahiti s-au dovedit a fi 35 de ani împreună cu toată familia. Mai mult, Anna şi Antonio şi acum cei patru copii ai lor sunt uniţi în închinarea adevărată, iar Antonio slujeşte ca bătrân de congregaţie.

Familii slujesc unde este nevoia mai mare

De-a lungul anilor, multe familii s-au mutat pe insule izolate pentru a sluji unde era mare nevoie de proclamatori. Printre acestea au fost familiile Mara, Haamarurai şi Terii. Pe insulă s-a mai mutat şi fratele Ato Lacour cu familia sa, deşi el era singurul la adevăr. Familia Mara — Vaieretiai şi Marie-Medeleine şi cei cinci copii — s-a mutat din Tahiti pe Raïatéa. Un cuplu de pionieri speciali ce slujise acolo primise altă repartiţie, iar pe insulă rămăseseră doar două surori şi câţiva vestitori nebotezaţi.

Vaieretiai sculpta în lemn şi, ulterior, în coral, ceea ce îi permitea să se mute cu locuinţa fără să fie nevoit să-şi schimbe munca. Fiind singurul bătrân de congregaţie, el s-a îngrijit cinci ani de mica grupă de pe Raïatéa, până când a venit un alt frate calificat. Familia Mara s-a mutat apoi în Tahaa, unde a rămas alţi patru ani.

Viaţa familiei Mara pe aceste insule nu a fost deloc uşoară din punct de vedere material. Vaieretiai povesteşte: „Trebuia să merg în Tahiti ca să-mi vând sculpturile. Uneori nu aveam bani să-mi plătesc drumul şi îl rugam pe omul de la micul aerodrom al insulei să-mi dea biletul pe datorie, urmând să i-l plătesc la întoarcere. E-adevărat, uneori eram strâmtoraţi financiar, dar nu ne-a lipsit niciodată strictul necesar“. Spiritul de sacrificiu pe care l-au arătat Vaieretiai şi Marie-Medeleine a fost un exemplu pentru fiica lor Jeanne. Ea slujeşte cu timp integral de 26 de ani şi este membră a familiei Betel din Tahiti.

În 1969, Ato Lacour s-a mutat cu familia sa pe insula Rurutu din arhipelagul Tubuaï; el a aranjat să fie transferat cu serviciul aici. Să ne gândim că Ato era botezat doar de trei ani şi era singur la adevăr în familia sa. În plus, era singurul Martor din arhipelag. El a ieşit în lucrarea de predicare chiar din ziua în care a sosit pe insulă. Iată ce scria el în jurnalul său: „Am început să predic — singur. E greu. Babilonul cel Mare şi-a înfipt adânc rădăcinile aici“.

Nu după mult timp însă, oamenii au început să fie interesaţi de vestea bună şi s-a format o grupă. La început, grupa se întrunea în sufrageria familiei Lacour. Ato spune: „Întrucât eram o nouă religie pe insulă, ni se spunea «religia lui Lacour». Dar Dumnezeu «a făcut să crească» şi grupa a devenit congregaţie în 1976 (1 Corinteni 3:6)“. Înainte de moartea fratelui Lacour în anul 2000, câţiva membri ai familiei sale, inclusiv soţia sa, Perena, i s-au alăturat în închinarea adevărată.

Rudolphe şi Narcisse Haamarurai s-au mutat pe Bora Bora. Rudolphe şi-a dat demisia de la compania regională de electricitate, unde lucra ca inspector. Pe Bora Bora culegea nuci de cocos şi prepara copra (ulei extras din miez uscat de nucă de cocos). Doi ani nu a găsit altceva de lucru. Dar binecuvântările nu s-au lăsat aşteptate: Rudolphe şi Narcisse au văzut cum pe insulă s-a format o congregaţie. Peste 25 de ani întrunirile s-au ţinut în casa lor. Apoi în 2000, congregaţia s-a mutat într-o sală nouă, chiar lângă superba lagună a insulei Bora Bora.

Taaroa şi Catherine Terii, având încă în întreţinere 7 dintre cei 15 copii ai lor, s-au mutat pe mica insulă Maupiti, tot din arhipelagul Societăţii. Când au sosit aici în 1977, pe insulă nu existau alţi Martori. Ei locuiau pe un motu, o insuliţă cu vegetaţie luxuriantă de pe marginea lagunei. Se hrăneau în principal cu peşte şi cu nuci de cocos răzuite. Familia mai strângea şi scoici comestibile pentru a le vinde. Când mergeau în predicare, traversau laguna spre insula principală fiind atenţi să nu calce pe vreun peşte cu mustăţi otrăvitoare.

În 1980, Taaroa şi Catherine au fost repartizaţi pe Bora Bora, de data asta ca pionieri speciali. Ei au slujit în această calitate cinci ani, după care alţi 15 au fost pionieri regulari. Aşa cum vom vedea în continuare, printre primii lor elevi au fost şi doi soţi care au îndurat multă opoziţie de dragul veştii bune.

Copiii spirituali trec prin încercări

Primele persoane care au acceptat adevărul pe Bora Bora şi au studiat cu familia Terii au fost Edmond (Apo) şi Vahinerii Rai. Ei locuiau într-o casă a mamei lui Edmond. După ce au studiat 6 luni, mama lui Edmond, influenţată de pastor, i-a dat afară din casă. Edmond, Vahinerii şi fiul lor de doi ani au fost nevoiţi să locuiască într-o colibă dintr-un loc sălbatic. Pastorul l-a convins şi pe patronul la care lucra Edmond să-l concedieze, ba chiar a vorbit şi cu alţi patroni ce l-ar mai fi putut angaja să nu-i dea de lucru. Opt luni, mica familie a lui Edmond a trăit aproape numai din pescuit.

Apoi într-o zi, o doamnă care dorea să-şi construiască o casă a venit la fostul patron al lui Edmond. Ea dorea ca Edmond să-i lucreze la casă, întrucât îl aprecia foarte mult ca meseriaş. Când a aflat că fusese concediat deoarece se asocia cu Martorii lui Iehova, doamna i-a spus patronului că nu-i va da lucrarea decât dacă îl va reangaja pe Edmond. Astfel, Edmond şi-a recăpătat slujba. Între timp, mama lui s-a mai îmbunat şi i-a chemat pe el şi pe soţia sa înapoi. În prezent, Edmond slujeşte ca bătrân în congregaţia Bora Bora.

Vestea bună prinde rădăcini pe insula Huahine

Auguste Temanaha a făcut parte din primul grup de Martori din Tahiti, care s-au botezat în 1958. După botez, el s-a mutat în Statele Unite. Spre sfârşitul anilor ’60 s-a întors în Tahiti împreună cu soţia sa, Stella, şi cu cei trei copii ai lor. Aici a început o afacere profitabilă. În 1971 însă, încurajat de un supraveghetor de circumscripţie şi de exemplul familiei Mara menţionate anterior, Auguste Temanaha şi-a vândut firma şi s-a mutat cu familia pe insula Huahine, aflată la 160 km de Tahiti.

La acea vreme, pe insulă nu erau decât o soră şi câteva persoane interesate. Singurul lor contact cu organizaţia lui Iehova erau vizitele ocazionale ale pionierilor şi ale supraveghetorului de circumscripţie. Cât de bucuroşi au fost toţi când familia Temanaha s-a mutat pe insulă! Auguste a organizat imediat întruniri, care se ţineau acasă la ei, în bucătărie. La întruniri asistau în jur de 20 de persoane.

La început, Auguste nu a găsit de lucru. Cu toate acestea, el şi familia sa au participat din plin la lucrarea de predicare, având toată încrederea că Iehova le va purta de grijă. Şi aşa a şi fost. Când ieşeau în lucrarea de predicare, Auguste obişnuia să parcheze maşina în teritoriu. Când se întorceau, găseau deseori maşina plină de alimente. Nu ştiau cine le punea acolo, dar s-au gândit că erau din partea oamenilor inimoşi din teritoriu care le cunoşteau situaţia. Aşa s-a întâmplat câteva săptămâni la rând, până când starea financiară a familiei s-a îmbunătăţit.

Graţie zelului şi perseverenţei familiei Temanaha şi ale altor fraţi asemenea lor, precum şi atitudinii binevoitoare a insularilor, pe insula Huahine există astăzi o congregaţie prosperă. De fapt, există 1 proclamator la 53 de locuitori, iar în ultimii ani, o persoană din 12 a asistat la Comemorare!

Şi alte familii de Martori au dovedit un spirit de sacrificiu asemănător. De exemplu, din 1988, Jean-Paul şi Christiane Lassalle au slujit doi ani în Insulele Marchize. Jean-Paul făcuse parte din consiliul director al Administraţiei Asigurărilor Sociale din Tahiti. El a demisionat din acest post important pentru a face mai mult în ministerul creştin. În 1994, familia Lassalle s-a mutat din nou, de data aceasta în Rangiroa, arhipelagul Tuamotu, unde a rămas trei ani. În prezent, Jean-Paul slujeşte cu fidelitate în Franţa.

Un exemplu recent este Colson Deane, fost director adjunct al închisorii din Tahiti. După pensionare, el s-a mutat împreună cu soţia sa, Lina, pe insula Tubuaï. Amândoi sunt pionieri şi sunt de mare folos micii congregaţii de pe această insulă, aflată într-o zonă unde încă este mare nevoie de bătrâni.

Familii din Franţa se mută ca să ajute la predicare

Unele familii s-au mutat tocmai din Franţa pentru a da o mână de ajutor la lucrarea de predicare. Un exemplu este familia Sicari, Francis şi Jeannette şi cele două fiice ale lor, de şase şi, respectiv, de nouă ani. „Aşteptam un prilej să ne extindem ministerul“, ne mărturiseşte Francis. „Apoi am citit în Anuarul Martorilor lui Iehova pe 1971 că e nevoie de proclamatori în Pacificul de Sud.“ Chiar dacă unii prieteni şi unele rude au încercat să-i descurajeze, ei au acceptat provocarea, iar în aprilie 1972 erau deja în Papeete.

Fiind bătrân, venirea lui Francis pe insulă a făcut posibilă formarea unei a doua congregaţii în Tahiti, în oraşul Punaauia. Din 1976, când a fost instituit primul Comitet al filialei, Francis a avut privilegiul să slujească 12 ani ca membru al acestui comitet împreună cu Jean-Pierre Francine — la acea vreme supraveghetor care prezidează al celeilalte congregaţii.

Au fost justificate temerile şi îngrijorările prietenilor şi ale rudelor familiei Sicari? Iată ce spune Francis: „Contrar celor spuse de alţii, mutarea în Tahiti a avut un efect pozitiv asupra fiicelor noastre. De fapt, toţi patru la un loc am petrecut până în prezent 105 ani în serviciul cu timp integral şi, aşa cum a promis Iehova, ne-am bucurat de multe binecuvântări“. — Mal. 3:10.

În 1981, Filiala din Franţa a anunţat în Ministerul pentru Regat că e nevoie de bătrâni pe insula Mooréa, aflată la 30 de minute cu feribotul de Papeete. La acest apel au răspuns doi fraţi împreună cu soţiile lor. Un cuplu a fost Alain şi Eileen Raffaelli. Ei au ajutat la înfiinţarea unei congregaţii în Mooréa, unde au slujit opt ani. Între anii 1987 şi 1994, Alain a slujit şi în Comitetul filialei.

În 1997, Filiala din Franţa a făcut un alt apel prin care fraţii pensionari erau invitaţi să se mute pentru doi sau mai mulţi ani pe insule îndepărtate unde era nevoie stringentă de bătrâni de congregaţie. Iată ce ne spune coordonatorul Filialei din Tahiti, Gérard Balza: „Ne aşteptam ca la această invitaţie să răspundă două sau trei cupluri. Însă, spre surpriza noastră, s-au oferit 11 cupluri! Două dintre ele chiar s-au arătat dispuse să se mute definitiv în teritoriul repartizat. Graţie experienţei şi maturităţii lor spirituale, aceşti fraţi şi soţiile lor le-au fost de mare ajutor proclamatorilor locali. Şi, deşi nu sunt misionari, ei au gustat viaţa de misionar, precum şi dificultăţile traiului pe o insulă îndepărtată“.

Înfiinţarea Filialei

Odată cu progresul lucrării în Pacific au avut loc şi schimbări organizatorice. Iniţial, activitatea din Polinezia Franceză s-a desfăşurat sub supravegherea Filialei din Australia. În 1958, Fiji, care este mult mai aproape, a preluat coordonarea lucrării. O nouă schimbare a avut loc în 1975, când Nathan Knorr şi Frederick Franz, de la sediul mondial al organizaţiei, au vizitat Tahiti. Ei au ţinut cuvântări încurajatoare în faţa unui auditoriu de peste 700 de persoane. Iar peste 500 de persoane au urmărit prezentarea cu diapozitive făcută de fratele Knorr în una dintre Sălile Regatului.

După program, fratele Knorr a avut o întrunire cu bătrânii şi a propus, spre bucuria fraţilor, deschiderea unui birou de filială în Tahiti. Alain Jamet, un supraveghetor de circumscripţie care vorbea limba engleză, a fost numit supraveghetor al filialei. În acelaşi an, la 1 aprilie, Filiala şi-a început activitatea, ceea ce s-a dovedit a fi un pas important în progresul lucrării. Deşi Fiji era mai aproape decât Australia, limba constituia un impediment major. Acum fraţii din Polinezia Franceză puteau să ţină strâns legătura şi să comunice direct cu propria lor filială.

Având în vedere că în toată Polinezia Franceză existau mai puţin de 300 de proclamatori, biroul de filială era mic. De fapt, era o singură încăpere lângă Sala Regatului din Papeete. Într-o parte se afla un birou, iar în cealaltă, stocul de literatură. Iniţial, supraveghetorul filialei nu trebuia să stea tot timpul acolo, astfel că Alain şi soţia sa, Mary-Ann, au putut să continue lucrarea itinerantă, precum şi să predice pe insule îndepărtate unde nu existau proclamatori ai Regatului.

Predicarea în arhipelagurile Tuamotu şi Gambier

Odată cu înfiinţarea Filialei din Tahiti s-a acordat mai multă atenţie predicării veştii bune pe insulele îndepărtate. Deseori, fraţii s-au organizat în grupuri pentru a merge pe aceste insule. Axel Chang, care a fost un timp membru al Comitetului filialei, îşi aminteşte cum 20 de fraţi şi surori au închiriat un avion pentru a merge pe Rangiroa, cel mai mare atol din arhipelagul Tuamotu. El povesteşte: „După ce am depus mărturie tuturor oamenilor de pe atol, am aranjat să se ţină o cuvântare publică. Primarul ne-a lăsat să folosim un loc acoperit. La început, se părea că doar noi vom asista la cuvântare. Ne-am gândit că, probabil, localnicilor le era teamă de preoţi. Dar în timpul cuvântării ei au început să vină unul câte unul, până când locul s-a umplut.

În timpul cuvântării, l-am văzut pe preotul catolic pe bicicletă, pedalând cu toată forţa spre noi. Când s-a apropiat a încetinit, tot întinzându-şi gâtul să vadă cine din «turma» lui asista la întrunire. A fost foarte amuzant să-l vedem făcând aşa de câteva ori“.

În 1988, Alain Raffaelli a organizat un tur de predicare în arhipelagul Gambier, unde religia majoritară este catolicismul. Aflate la mai bine de 1 600 km de Tahiti, Insulele Gambier reprezintă cel mai mic şi mai îndepărtat arhipelag al Polineziei Franceze. Aici nu se mai depusese mărturie decât o singură dată, în 1979, când Alain Jamet petrecuse în regiune trei zile.

Fraţii au mers mai întâi la primar pentru a-i explica scopul activităţii noastre şi a-i cere un loc unde să se poată ţine o întrunire publică. El le-a pus la dispoziţie sala unde se oficiau căsătorii. Apoi şi-a cerut scuze că nu-i putea însoţi pentru a-i invita pe oameni la întrunire, întrucât era ocupat cu o campanie electorală. Inutil să mai spunem că fraţii nu s-au supărat deloc! La cuvântarea publică au asistat 30 de persoane, inclusiv primarul şi jandarmul.

Vorbind despre starea morţilor, Alain a menţionat că iadul din Biblie nu este altceva decât mormântul şi că însuşi Cristos a mers acolo. Cineva din auditoriu a strigat: „Nu se poate spune aşa ceva despre Isus!“ Atunci Alain a citat din Crezul apostolic în care se spune că Cristos „a coborât în iad“. Toţi au rămas uimiţi. Abia atunci şi-au dat seama că ei rostiseră ani de zile aceste cuvinte fără să se gândească la semnificaţia lor. O familie care a asistat la acea întrunire este acum la adevăr.

Deseori, supraveghetorii itineranţi profitau de timpul dintre două vizite în congregaţii pentru a face pionierat în zonele unde nu existau proclamatori. Aşa au făcut şi Mauri şi Mélanie Mercier, un cuplu de tahitieni. Ei au fost primii care au predicat pe câţiva atoli din arhipelagul Tuamotu, cum ar fi Ahe, Anaa, Hao, Manihi, Takapoto şi Takaroa. Ori de câte ori era posibil, Mauri ţinea o cuvântare publică sau făcea prezentări cu diapozitive. Iată ce povesteşte el: „Majoritatea insularilor erau prietenoşi, cu excepţia celor de pe Anaa, un bastion al catolicismului. În timpul proiectării diapozitivelor, unii au început să strige, iar alţii au vrut să ne ia la bătaie. Am răsuflat uşuraţi când, în cele din urmă, am reuşit să-i calmăm“.

Venirea misionarilor pe insule

Începând din 1978 au fost trimişi misionari francezi pe insule mai îndepărtate. În august 1978 au sosit în Polinezia Franceză Michel şi Babette Muller. Ei au fost repartizaţi pe Nuku Hiva, cea mai mare insulă din arhipelagul Marchize, având şi populaţia cea mai numeroasă. Fraţii predicaseră ocazional în acest arhipelag predominant catolic, dar nimeni nu reuşise să rămână mai mult timp. Întrucât nu existau drumuri, Michel şi Babette mergeau pe jos sau cu calul. Deseori erau găzduiţi de localnici. Într-o noapte au dormit pe boabe de cafea puse la uscat.

Soţii Muller au rămas în Insulele Marchize 18 luni, după care au început lucrarea itinerantă. Mulţi au apreciat vizitele lor şi au primit literatură biblică. De fapt, într-un singur an, Michel şi Babette au distribuit împreună 1 000 de exemplare ale publicaţiei Cartea mea cu relatări biblice. Ca urmare a eforturilor acestor extraordinari misionari, precum şi ale pionierilor şi vestitorilor în general, lucrarea de predicare a progresat foarte mult nu numai în Insulele Marchize, ci şi în întreg teritoriul supravegheat de Filiala din Tahiti. De fapt, rapoartele arată că s-au înregistrat 69 de recorduri consecutive în ce priveşte numărul de proclamatori.

Bineînţeles, toţi aceşti vestitori noi aveau nevoie de instruire. Însă nu existau întotdeauna suficienţi fraţi cu experienţă care să-i ajute pe fiecare în parte. Fraţii Muller au reuşit să se achite de această sarcină dificilă lucrând cu doi vestitori deodată. Un vestitor mergea cu Michel sau cu Babette la o casă, timp în care celălalt aştepta în stradă ca să-i vină rândul. Soţii Muller slujesc în prezent ca misionari în Benin, Africa.

Lucrarea de predicare, „un test al cunoştinţelor biblice“

Misionarii Christian şi Juliette Belotti au venit în Polinezia Franceză în februarie 1982. La început au slujit în lucrarea itinerantă, după care au fost cinci ani pionieri pe insula Raïatéa. În unele părţi ale acestei insule se putea ajunge numai cu o pirogă cu balansier. Însă predicarea în aceste locuri nu punea la încercare doar îndemânarea cuiva la vâslit. „Era şi un test al cunoştinţelor biblice“, spune Christian. „Deseori ni se puneau întrebări de genul: De unde ştiu cei unşi că vor merge la cer? Ce reprezintă fiarele din Apocalipsa?“

La fel ca în majoritatea comunităţilor mici, toţi locuitorii de pe Raïatéa se cunoşteau între ei. Christian mai spune: „Când un proclamator devenea inactiv, nu era ceva neobişnuit ca un locatar să întrebe: «Nu l-am mai văzut demult pe cutare. I-a scăzut zelul?» sau «Cutare trebuie ajutat. Are cu siguranţă probleme spirituale»“. Când familia Belotti a plecat din Raïatéa, aproape în fiecare fare (casă, în tahitiană) era o persoană care studiase Biblia cu Martorii lui Iehova.

Având „baza“ pe Raïatéa, Christian şi Juliette au mers să predice şi pe Maupiti. Odată au aranjat să trimită pe această insulă un transport de cărţi. Însă transportul nu a ajuns la timp. Fără să se descurajeze, Christian şi Juliette le-au prezentat oamenilor exemplarele personale ale cărţilor pe care intenţionau să li le ofere. Aproape 30 de familii au solicitat aceste publicaţii, fiind convinşi că le vor primi. O persoană interesată s-a oferit cu amabilitate să distribuie cărţile când transportul avea să sosească, în cele din urmă, pe insulă.

Următoarea repartiţie a soţilor Belotti a fost insula Rangiroa din arhipelagul Tuamotu. Aici nu existau deloc Martori. Ulterior au fost repartizaţi în Guiana Franceză, iar apoi în Republica Democrată Congo, unde fratele Belotti slujeşte în Comitetul filialei.

„Iehova te va califica“

În aprilie 1985 au venit din Franţa Frédéric şi Urminda Lucas. Ei au fost repartizaţi pe insula Tahaa unde erau doar trei proclamatori. Primele două săptămâni au fost foarte grele pentru tânărul cuplu. La întrunirile ţinute în sufrageria lor nu erau decât ei doi. Cântau cântările Regatului şi plângeau. Însă nu s-au lăsat pradă descurajării.

Pe insulă nu era nici curent electric, nici telefon. Frédéric şi Urminda aveau însă un walkie-talkie cu care comunicau cu misionarii de pe insula învecinată Raïatéa — asta când putea lua legătura cu ei. Aveau şi un mic frigider conectat la generatorul unui vecin. „De regulă, generatorul mergea de la ora 18.00 la ora 22.00“, spune Frédéric. „Odată însă, când ne-am întors acasă, am găsit roşiile îngheţate tun. Vecinul se uitase la televizor la un meci şi pornise generatorul mai devreme.“

În plus, cei doi soţi au trebuit să înveţe limba tahitiană. Oricine a învăţat o limbă străină ştie că începătorii trec şi prin momente penibile. De pildă, în lucrarea din casă în casă Frédéric era sigur că spune „spiritul sfânt“ (varua mo’a). Dar cum pronunţia cuvântului mo’a era dificilă, el spunea de fiecare dată „spiritul pui“.

Când au sosit pe Tahaa, Frédéric avea 23 de ani şi era slujitor ministerial. El i-a mărturisit lui Alain Jamet, coordonatorul filialei la vremea aceea, că nu se simţea calificat pentru responsabilităţile care i se încredinţaseră. Alain i-a zis: „Nu-ţi face griji! Iehova te va califica“. Şi aşa a fost. Cinci ani mai târziu, când soţii Lucas au plecat spre noua lor repartiţie în Burkina Faso, Frédéric slujea ca bătrân, iar mica grupă din Tahaa devenise o congregaţie de 14 vestitori ce se întruneau în propria Sală a Regatului.

Cât de bucuroşi sunt Frédéric şi Urminda că nu s-au descurajat la început! „Au fost cei mai frumoşi ani din tinereţea noastră!“, au spus ei recent. „Am învăţat să fim răbdători, să nu ne bazăm pe capacităţile noastre, ci să avem o încredere deplină în Iehova. Când am fost descurajaţi, am găsit ajutor în rugăciune. Iehova a fost refugiul nostru şi nu ne-a dezamăgit niciodată. Putem spune că el ne-a calificat cu adevărat.“

Misionari celibatari acceptă repartiţii dificile

Din Franţa au venit să dea o mână de ajutor şi misionari celibatari. Primii care au sosit în Polinezia Franceză au fost Georges Bourgeonnier şi Marc Montet. Amândoi au slujit la Filială şi în lucrarea itinerantă. Circumscripţia lui Marc cuprindea arhipelagurile Tubuaï, Gambier, Marchize şi Tuamotu. Pe unii atoli a predicat singur, iar în alte locuri a lucrat împreună cu pionierii speciali locali. Ori de câte ori era posibil ţinea cuvântări publice, pe unele insule venind să-l asculte aproape întreaga populaţie. După ce s-a căsătorit, Marc a continuat un timp lucrarea itinerantă. În prezent, el şi soţia sa, Jessica, sunt în congregaţia Bora Bora, unde Marc slujeşte ca bătrân şi pionier.

În februarie 1986 au sosit din Franţa Philippe Couzinet şi Patrick Lemassif. Ei au fost repartizaţi pe Insulele Marchize. Spre deosebire de celelalte insule din Polinezia Franceză, în acest arhipelag, insulele nu au în jurul lor bariere recifale de corali. Ţărmurile înalte şi stâncoase se ridică aproape vertical din apa de smarald a Pacificului, fiind izbite cu putere de valuri uriaşe. Printre munţii abrupţi se întind văi înguste şi fertile cu râuri şi cascade, adăpostul ideal pentru nenumăratele capre, cai şi vite sălbatice care cutreieră insulele.

De-a lungul anilor, arhipelagul Marchize a mai fost vizitat din când în când de pionieri şi vestitori. Între anii 1978 şi 1979, soţii Muller chiar au petrecut 18 luni pe Nuku Hiva. Totuşi, nu se depusese o mărturie temeinică în tot arhipelagul. Lucrurile s-au schimbat însă odată cu venirea lui Philippe şi Patrick. Lucrarea a progresat destul de greu, deoarece aici catolicismul era adânc înrădăcinat, iar mulţi oameni se temeau de preoţi. De fapt, preoţii au fost răspunzători de anumite ameninţări primite de cei doi misionari. În plus, la vremea aceea era foarte puternică o mişcare carismatică catolică ce alimenta fanatismul religios. Aceasta a provocat multe incidente neplăcute în comunitate.

La început, Patrick şi Philippe au lucrat împreună, dar după ce s-au familiarizat cu teritoriul au lucrat separat. Unul rămânea la casa de misionari de pe Hiva Oa, unde conducea întrunirile, iar celălalt pleca cu barca pentru câteva săptămâni ca să viziteze alte insule. Ulterior au constatat că era mai practic şi mai eficient să se separe de tot: Patrick lucra insulele din nord, iar Philippe, pe cele din sud.

Pentru a-i ajuta, Filiala a trimis să lucreze împreună cu ei doi pionieri speciali din Tahiti: Pascal Pater, care slujeşte în prezent ca bătrân de congregaţie, şi Michel Bustamante, actualmente supraveghetor de circumscripţie. Aceşti tineri entuziaşti i-au dăruit cu bucurie lui Iehova vigoarea tinereţii lor (Prov. 20:29). Şi au avut cu adevărat nevoie de vigoare, întrucât cineva cu o constituţie fragilă sau fricos n-ar fi putut predica în Marchize. Nu existau drumuri, doar poteci abrupte, deseori pline de noroi, care şerpuiau prin văile adânci şi înguste spre locuinţele şi cătunele izolate. Singurul mijloc de transport pentru a ajunge în aceste locuri erau micile motociclete de teren.

Philippe îşi aminteşte că odată mergea pe motocicletă pe o potecă îngustă. La un moment dat a văzut venind în goană spre el o turmă de vite sălbatice, speriate din cauza unui alt vehicul. Într-o parte era prăpastie, iar în cealaltă, stânca verticală a unui munte. Philippe nu avea cum să se ferească. Singurul lucru pe care l-a putut face a fost să oprească motocicleta şi să stea lipit de stâncă. Vitele au trecut pe lângă el ca o vijelie, lăsându-l tremurând de spaimă, dar viu şi nevătămat.

„Repartiţia a fost pentru mine o aventură“, spune Michel Bustamante. „Am trecut prin momente când ne-a fost foarte frică, mai ales când predicam singuri pe unele insule. Odată am locuit într-un bungalou dintr-o vale adâncă şi întunecoasă, aflat departe de zona unde mergeam să predic. Într-o zi, întrucât n-am reuşit să găsesc cazare în cătunele din apropiere, am luat-o pe jos spre casă. Deja începuse să se însereze şi aveam senzaţia că, odată cu lăsarea întunericului, piscurile înalte mă acopereau. Îmi treceau prin cap tot felul de gânduri despre spiritismul practicat pe insulă şi despre demonii care trebuie să fi bântuit pe-acolo. Toate acestea mi-au dat o stare de nelinişte. Am început să mă rog şi să cânt cântările Regatului în care se folosea de multe ori numele lui Iehova. Când am ajuns în sfârşit acasă, am închis uşa, am luat Biblia şi am început să citesc. Încetul cu încetul, m-am liniştit.“

Cât de bucuroşi au fost fraţii când, după trei ani de eforturi asidue, a venit la adevăr primul lor elev din Marchize — un tânăr pe nume Jean-Louis Peterano. Jean-Louis a fost vizitat de un preot care voia să-l determine „să se întoarcă în turmă“. În încercarea de a-l „salva“ pe tânăr, preotul a afirmat că numele Iehova este inventat de Martorii lui Iehova. Atunci Jean-Louis i-a citat Psalmul 83:18 din Biblie, traducerea Crampon (1905), acceptată de biserica catolică, în care se foloseşte numele divin. Rămas fără replică, preotul a plecat şi nu s-a mai întors. Se pare că aceasta a fost prima oară când un băştinaş din Marchize, cu o Biblie aprobată de Biserica Catolică, a reuşit să înfrunte pe tărâm teologic un preot. Mai târziu, chiar secretara personală a episcopului a părăsit biserica şi a venit la adevăr.

Pe Hiva Oa, misionarii au întâlnit un cuplu de europeni, Jean şi Nadine Oberlin. Asemenea celebrului pictor Paul Gauguin, ei veniseră pe Insulele Marchize ca să fugă de civilizaţie. Trăiau într-un loc aproape inaccesibil şi duceau o viaţă simplă, lipsită de orice confort modern. După ce au studiat trei ani şi au făcut multe schimbări în viaţă, Jean şi Nadine s-au botezat.

Când Philippe Couzinet şi Patrick Lemassif au venit în 1986, în arhipelagul Marchize nu exista decât un proclamator al Regatului. Opt ani mai târziu, când a plecat şi Philippe, fiind repartizat în Camerun, existau 36 de proclamatori — 1 vestitor la 210 locuitori — şi trei congregaţii, câte una pe fiecare insulă principală, Hiva Oa, Nuku Hiva şi Ua Pou.

Ultimii misionari

Ultimii misionari care au venit din Franţa au fost Serge şi Marie-Louise Gollin. Ei au sosit în Tahiti în noiembrie 1990 şi au fost repartizaţi tot pe Insulele Marchize, unde au contribuit mult la consolidarea congregaţiilor. Soţii Gollin au învăţat limba marchizană şi, surprinzător, au vizitat toate familiile de pe cele şase insule locuite.

Stabiliţi pe Hiva Oa, unde Serge este singurul bătrân de congregaţie, ei merg cu regularitate pe mai multe insule, pe două dintre acestea neexistând nici un proclamator al Regatului. Prima oară când au vizitat Fatu Hiva, Serge a fost uimit de spiritul de cooperare arătat de diaconul catolic şi de cel protestant de pe insulă. Aceştia i-au anunţat pe oameni la sfârşitul slujbei lor că pot participa la o cuvântare publică de o jumătate de oră ce urma să fie ţinută de Serge la o şcoală locală. Mai mult, diaconul protestant, care la vremea aceea vorbea mai bine marchizana decât Serge, a venit şi a tradus cuvântarea în această limbă.

Pentru a-i ajuta pe cei din auditoriu să găsească versetele în propriile lor Biblii, Serge le scria cu creta pe tablă. El a rostit şi rugăciunile la care toţi au răspuns tare şi clar „Amin“. A doua zi, familia Gollin a oferit literatură fiecărei familii de pe Fatu Hiva. De atunci, ei sunt întotdeauna primiţi cu căldură pe această insulă cu o populaţie de mai puţin de 600 de locuitori.

Adevărul biblic pătrunde în închisori

Ca în multe alte ţări, nu puţini au fost cei care au aflat adevărul biblic în închisoare. De pildă, Alexandre Tetiarahi începuse de tânăr o viaţă de infractor şi petrecuse şapte ani în închisoare. El evadase de cel puţin şase ori şi era poreclit Fluturele, după personajul principal al unui roman celebru despre un evadat.

În locul unde se ascundea pe Raïatéa, Alexandre a găsit o Biblie şi un exemplar al cărţii ‘Lucruri în care este imposibil ca Dumnezeu să mintă’ (engl.). El a citit Biblia din scoarţă în scoarţă, precum şi cartea, de mai multe ori. Convins că a găsit adevărul, a început să aibă mustrări de conştiinţă. Ce a făcut el?

Chiar dacă nu vorbise niciodată cu Martorii lui Iehova, editorii cărţii, Alexandre s-a predat poliţiei, care l-a trimis înapoi în închisoarea din Tahiti. Acolo lucra ca gardian Colson Deane. Nu după multă vreme, Alexandre l-a auzit pe Colson depunându-i mărturie unui coleg. El a recunoscut imediat învăţăturile şi l-a abordat pe Colson în particular, exprimându-şi dorinţa de a cunoaşte mai multe.

Fratele Deane a obţinut de la directorul închisorii permisiunea să studieze cu Alexandre în celula acestuia. Nu după multă vreme au dorit să studieze şi alţi deţinuţi. Directorul închisorii i-a dat voie lui Colson să studieze şi cu aceştia în timpul pauzei de prânz. Ulterior s-a hotărât că e mai bine ca alţi bătrâni de congregaţie să preia studiile. Câţiva ani, în închisoare s-a ţinut săptămânal un discurs biblic, la care asistau între 30 şi 50 de deţinuţi. După discurs, cei care doreau beneficiau de un studiu individual.

Între timp, Alexandre a făcut progrese rapide, lucru remarcat şi de autorităţile închisorii. Drept urmare, acest fost „artist al evadărilor“ a primit permisiunea specială ca să asiste, sub supravegherea fratelui Deane, la primul său congres de district. Cu acea ocazie, Alexandre s-a botezat. Mai târziu el a fost eliberat şi continuă să-i slujească lui Iehova.

Congrese internaţionale în Tahiti

În 1969 a avut loc pentru prima oară un congres internaţional în Tahiti. La acea vreme, pe insule erau doar 124 de proclamatori. Ne putem imagina cât de bucuroşi au fost să-i întâmpine pe cei 210 delegaţi din 16 ţări, inclusiv pe Frederick Franz, primul membru al Corpului de Guvernare care a vizitat Tahiti! Cu o asistenţă maximă de 610 persoane, congresul a fost o reală încurajare pentru fraţi. Anul următor s-a înregistrat o creştere cu 15% a numărului de proclamatori. În 1978, în Tahiti s-a ţinut unul dintre congresele internaţionale „Credinţa victorioasă“, la care au asistat 985 de persoane.

Traducerea publicaţiilor în tahitiană

Odată cu creşterea numărului de proclamatori a crescut şi volumul de muncă la Filială, în special în ce priveşte traducerea publicaţiilor biblice în tahitiană, principala limbă din Polinezia Franceză. Şi înainte de înfiinţarea filialei, câţiva proclamatori, care erau de mai multă vreme la adevăr şi cunoşteau bine limba tahitiană, lucrau cu jumătate de normă la traducerea publicaţiilor, de regulă din franceză. De exemplu, Ministerul pentru Regat se traduce în tahitiană din 1963, iar cartea Adevărul care conduce la viaţă eternă există în limba tahitiană din 1971.

Înfiinţarea unei filiale în Tahiti în 1975 a dat un şi mai mare imbold lucrării de traducere. Mulţi traducători noi studiaseră la şcoală engleza. Astfel ei puteau să traducă direct din engleză, după textul original, nu după textul tradus în franceză. Din 1976, revista Turnul de veghe apare bilunar în tahitiană; un timp a fost tradusă şi Treziţi-vă! De asemenea, au mai fost publicate în tahitiană „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi utilă“, Să aducem argumente din Scripturi şi întreaga carte de cântări. Într-adevăr, nici o altă grupare nu a publicat atât de multă literatură în tahitiană cum au făcut Martorii lui Iehova!

Totuşi, în ultimii 30 de ani, tahitiana şi alte limbi polineziene au început să fie vorbite din ce în ce mai puţin, oamenii folosind tot mai mult franceza. Un motiv ar fi că franceza, o limbă de mare circulaţie, cu un vocabular foarte bogat, este folosită atât în mass-media, cât şi în întregul sistem de învăţământ.

Însă, deoarece mulţi polinezieni consideră tahitiana o parte a identităţii lor culturale, fraţii predică deseori în tahitiană. Din cele 26 de congregaţii din teritoriul Filialei, cinci sunt de limbă tahitiană, reprezentând aproximativ 20% din numărul proclamatorilor. Prin urmare, este încă nevoie de literatură în această limbă.

Un nou program de construire rapidă

Mica încăpere de lângă Sala Regatului din Papeete a slujit ca birou de filială din 1975 până în 1983, când s-a dat în folosinţă o nouă filială în oraşul Paea, aflat la circa 25 de kilometri de Papeete. Construit numai de fraţii locali, noul complex avea patru camere pentru membrii familiei Betel, trei birouri, un depozit de literatură şi o Sală a Regatului. Cuvântarea de dedicare a fost ţinută la 15 aprilie 1983 de Lloyd Barry, membru al Corpului de Guvernare, în faţa unui auditoriu de 700 de persoane.

În scurtă vreme însă, şi acest complex a devenit neîncăpător. Astfel, Corpul de Guvernare a aprobat construirea unui complex mai mare, inclusiv a unei săli de congrese în Toahotu. Aceasta este o zonă semirurală aflată în apropierea istmului ce uneşte cele două părţi ale insulei Tahiti. Noua construcţie a fost realizată de o echipă de fraţi veniţi din Australia, Canada, Franţa, Noua Zeelandă şi Statele Unite. Bineînţeles că şi fraţii locali au contribuit din plin la lucrările de construcţie. În 11 decembrie 1993, Milton Henschel, din Corpul de Guvernare, a susţinut cuvântarea de dedicare a celui de-al doilea complex.

Tot în aceeaşi perioadă s-a iniţiat şi un program intensiv de construire de Săli ale Regatului. Sub supravegherea comitetului regional de construcţii, fraţii au construit 16 săli în mai puţin de 10 ani. Astfel, majoritatea congregaţiilor se întrunesc în propria Sală a Regatului.

Schimbări în cadrul Filialei şi mai multă instruire

Până în 1995, coordonatorul filialei a fost Alain Jamet. Din cauza responsabilităţilor familiale, el a trebuit să renunţe la acest privilegiu după aproape 20 de ani de activitate. Alain Jamet a rămas însă membru al Comitetului filialei şi slujeşte cu jumătate de normă ca supraveghetor de district. În septembrie 1995, Corpul de Guvernare i-a repartizat în Tahiti pe Gérard şi Dominique Balza, de la Betelul din Franţa. Gérard a fost numit coordonatorul Comitetului filialei.

Al treilea membru al comitetului este Luc Granger. El şi soţia sa, Rébecca, s-au mutat în Tahiti în 1991 pentru a sluji unde era mai mare nevoie de proclamatori. După o scurtă perioadă de pionierat special, ei au slujit patru ani în lucrarea itinerantă de circumscripţie şi de district, iar în 1995 au fost repartizaţi să lucreze la Filială.

În mai 1997, Filiala din Tahiti a putut ţine cursurile primei serii a Şcolii de Instruire Ministerială. Mulţi dintre cei 20 de cursanţi au primit privilegii speciale de serviciu. Félix Temarii, de exemplu, este în prezent unul dintre cei doi supraveghetori de circumscripţie de pe insule. Gérard Balza spune: „Ne rugăm ca mai mulţi fraţi să-şi dorească să se califice şi să se pună la dispoziţie astfel încât să putem ţine o a doua serie a Şcolii. Pe câteva insule încă e mare nevoie de proclamatori ai Regatului, pe unele dintre ele neexistând nici astăzi vestitori. Pe altele este nevoie de fraţi calificaţi care să-şi asume responsabilităţile în congregaţie. Locuitorilor de pe 58 de insule, reprezentând circa 7% din populaţie, li s-a predicat foarte rar vestea bună. În unele cazuri, de mare ajutor ar putea fi cuplurile de pensionari maturi spiritual, care au cetăţenie franceză. Dacă astfel de fraţi şi surori vor să dea o mână de ajutor, chiar şi numai pentru doi ani, Filiala le aşteaptă cu bucurie scrisorile“.

Dificultăţile unei societăţi mereu în schimbare

În special Tahiti cunoaşte o perioadă de creştere economică, înregistrând un ritm alert de urbanizare şi secularizare. Aceasta a dus la o migraţie a populaţiei de pe celelalte insule spre Tahiti. Ca rezultat al prosperităţii materiale s-a dezvoltat o mentalitate a societăţii de consum, materialistă şi hedonistă.

Din păcate şi unii Martori ai lui Iehova au căzut pradă acestor capcane subtile. Mai ales tinerilor le este greu să pună lucrurile spirituale pe primul plan în viaţă şi să se păstreze caşti din punct de vedere moral. Totuşi, binecuvântarea lui Iehova este evidentă, iar la ora actuală există 1 proclamator la 141 de locuitori.

Toate acestea sunt o dovadă că mulţi oameni din Polinezia Franceză au ajuns să aprecieze un paradis mult mai frumos, paradisul spiritual, de care se bucură în exclusivitate poporul lui Dumnezeu (Ioan 6:44; Fap. 15:14). În plus, acest paradis precede paradisul literal ce va înveşmânta în curând pământul. Atunci nu vor mai exista lacrimi, durere şi nici chiar moarte, lucruri care au cauzat suferinţă oamenilor din toate timpurile, indiferent de locul unde au trăit. — Iov 14:1; Rev. 21:3, 4.

Când au pornit pe mare, primii polinezieni au dovedit mare curaj şi multă iscusinţă, precum şi credinţa că dincolo de orizont se află pământ, poate chiar un pământ mai bun. Şi nu au fost dezamăgiţi. La fel, azi, închinătorii loiali ai lui Iehova, precum cei menţionaţi în această relatare, depun eforturi pentru a obţine premiul cu mult mai preţios pe care Iehova ni l-a pus înainte. Nici ei nu vor fi dezamăgiţi. Într-adevăr, cu mult mai demn de încredere decât orice stea de pe cer, Iehova îi va conduce pe toţi cei ce se încred în el spre Paradisul pământesc care ne stă în faţă. — Ps. 73:23, 24; Luca 23:43.

[Note de subsol]

[Chenarul de la pagina 72]

Polinezia Franceză — prezentare generală

Teritoriul: Împrăştiate pe o suprafaţă de 5 000 000 km² de ocean, cele 130 de insule ale Polineziei Franceze însumează 4 000 km² şi sunt grupate în cinci arhipelaguri: Tubuai (Insulele Australe), Gambier, Marchize, Societăţii şi Tuamotu. Pe cele 14 insule ale arhipelagului Societăţii trăieşte 85% din populaţie.

Populaţia: Majoritatea locuitorilor sunt polinezieni sau de origine polineziană; doar o minoritate sunt chinezi, europeni şi americani.

Limba: Principalele limbi sunt tahitiana şi franceza. În relaţiile comerciale şi în administraţie se foloseşte limba franceză.

Economia: Economia se bazează în principal pe sectorul administrativ şi pe sectorul serviciilor, incluzând turismul. Restul forţei de muncă activează în agricultură, industrie şi perlicultură. Perlele constituie 80% din exportul de mărfuri.

Alimentaţia: Alimentele sunt în cea mai mare parte importate. Local se cultivă ananas, banane, manioc, nuci de cocos, papaya, pepeni verzi, salată, taro (sau colocazia) şi tomate. În plus, se consumă peşte, stridii, crevete şi carne de vită, de capră şi de porc.

Clima: Cu mici diferenţieri de la un arhipelag la altul, clima este tropicală, caldă şi umedă. Sezonul ploios (vara) durează din noiembrie până în aprilie. Anual, din cauza ploilor, partea centrală a insulei Tahiti este inundată, nivelul apei depăşind 9 m înălţime.

[Chenarul/Fotografiile de la pagina 74]

Insule înalte, insule joase şi motu

Insulele Polineziei Franceze sunt de origine vulcanică şi sunt, în principal, de două feluri: insule înalte şi insule joase. Insulele înalte au un relief accidentat, muntos, unele având vârfuri ce se înalţă la mii de metri deasupra nivelului mării. Un astfel de exemplu este Tahiti.

Cu excepţia Insulelor Marchize, toate insulele înalte au în jur bariere recifale de corali. Pe multe dintre aceste recife, cum este de pildă cel din jurul insulei Bora Bora, se întâlnesc mici insule pline de vegetaţie numite motu, cunoscute ca staţiuni pentru turişti.

Insulele joase sunt atoli de corali ce se ridică doar la câţiva metri deasupra nivelului mării. De cele mai multe ori, recifele descriu o buclă, dând naştere unei lagune cu apă cristalină. Astfel de insule se găsesc în arhipelagul Tuamotu, iar unele lagune sunt foarte întinse. De pildă, laguna de la Rangiroa măsoară 70 km lungime şi 20 km în porţiunea ei cea mai lată.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 77]

Un diacon devine proclamator al Regatului

Manuari Tefaatau

Anul naşterii: 1913

Anul botezului: 1959

Date personale: A fost diacon al Bisericii Protestante; a aflat adevărul de la unii dintre primii oameni care au studiat Biblia pe insula Makatéa.

În 1956, când Martorii Jean-Marie şi Jeanne Félix au venit pe insula Makatéa, primii oameni cu care ei au început un studiu biblic, Maui Piirai şi Germaine Amaru, mi-au depus mărturie. Nu după mult timp am început să le vorbesc despre adevărul biblic enoriaşilor din parohia unde eram diacon, ceea ce a dat naştere la discuţii în biserică. Pastorul chiar mi-a spus să nu mai vorbesc cu Martorii lui Iehova.

Fără să stau pe gânduri, mi-am dat demisia de la biserică şi am început să particip la întrunirile Martorilor lui Iehova care se ţineau la familia Félix. Şi alţi oameni din parohie au început să studieze Biblia şi să asiste la întruniri. Consider un mare privilegiu că am fost printre primele persoane din Polinezia Franceză care au studiat Biblia.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 83, 84]

Iehova mi-a purtat de grijă

Leonard (Len) Helberg

Anul naşterii: 1930

Anul botezului: 1951

Date personale: Ca supraveghetor de circumscripţie necăsătorit aflat în prima sa repartiţie, el a pus bazele lucrării de predicare în Tahiti. În prezent, locuieşte în Australia împreună cu soţia sa, Rita.

În 1955, Filiala din Australia m-a repartizat să încep lucrarea itinerantă în Pacificul de Sud. În acest teritoriu imens nu existau decât două congregaţii, una în Fiji, iar alta în Samoa, şi şase grupe izolate. În Tahiti nu era nici un proclamator al Regatului.

Mi-am planificat prima vizită pe insulă pentru decembrie 1956. Din Fiji până în Tahiti am călătorit şase zile cu transoceanicul Crucea Sudului. La o pensiune, mi-am găsit o cameră cu vedere la pitorescul port din Papeete. A doua zi dimineaţă, în timp ce mă îmbrăcam pentru a merge în serviciul de teren, am văzut Crucea Sudului trecând prin dreptul ferestrei mele la câteva sute de metri. Eram singur într-o ţară străină, în mijlocul unor oameni ce vorbeau o limbă pe care n-o cunoşteam, franceza, la 3 000 km de cel mai apropiat loc unde se găseau fraţi. Nu aveam decât adresa unei persoane care se abonase la Treziţi-vă!

M-am simţit dintr-o dată atât de singur, încât am izbucnit în hohote de plâns, fără să mă pot opri. Am zis atunci în sinea mea: „Ziua de azi e pierdută, aşa că, înapoi în pat. O să încep de mâine“. Seara, m-am rugat mult şi fierbinte lui Iehova, iar a doua zi dimineaţă m-am trezit cu o dispoziţie bună. După-amiaza am găsit persoana care se abonase la Treziţi-vă!; era o femeie din Algeria. Asemenea Lidiei din cartea Faptele apostolilor, ea şi fiul său de 34 de ani m-au primit cu braţele deschise, insistând să rămân la ei (Faptele 16:15). Dintr-o dată nu mă mai simţeam singur! I-am mulţumit lui Iehova, care, cu siguranţă, auzise lunga mea implorare şi văzuse lacrimile mele.

Acum, când privesc în urmă, îmi dau seama ce Tată iubitor este Iehova! Într-adevăr, când ne punem la dispoziţia lui, el ne poartă cu adevărat de grijă.

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 87, 88]

Primii pionieri

Alexis Tinorua participa la întrunirile organizate de Len Helberg spre sfârşitul anilor ’50. Iată ce a spus el: „Am asistat la o discuţie biblică pe care fratele Helberg a purtat-o cu mai mulţi diaconi protestanţi. Atunci mi-am dat seama că Martorii lui Iehova au învăţătura adevărată şi am început să studiez Biblia cu ei. M-am botezat în 1960. Apoi am avut bucuria să slujesc nouă ani ca pionier. În 1965, am fost primul Martor care a predicat pe insula Huahine, din arhipelagul Societăţii. Îi sunt profund recunoscător lui Iehova pentru că mi-a dat privilegiul să ajut 80 de oameni să dobândească o cunoştinţă exactă a adevărului biblic“. Alexis i-a slujit lui Iehova până la moartea sa survenită în mai 2002.

Hélène Mapu a început serviciul de pionier în 1963 în Tahiti, la scurt timp după ce a cunoscut adevărul. Soţul ei, deşi nu este Martor, a susţinut-o foarte mult. Întrucât munca sa presupunea să navigheze între insulele Tahiti şi Raïatéa, el n-a avut nimic împotrivă ca Hélène să accepte numirea de pionier special pe insula Raïatéa, unde, de altfel, a fost prima proclamatoare a veştii bune. Hélène s-a mutat apoi din nou în Tahiti, de data aceasta pe peninsulă (partea mai mică a insulei, numită şi Tahiti Iti), unde ea şi o altă soră, Mereani Tefaaroa, erau singurele Martore. Hélène spune: „Aici erau foarte mulţi oameni interesaţi de Biblie şi, în scurt timp, am început multe studii biblice“.

Iehova a binecuvântat eforturile acestor surori fidele, astfel încât, mai târziu, în oraşul Vairao din teritoriul lor a fost înfiinţată o congregaţie.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 101]

„Ori eu, ori Iehova“

Yvette Gillot

Anul naşterii: 1932

Anul botezului: 1968

Date personale: În Polinezia Franceză este Martora cu cei mai mulţi ani în serviciul de pionier regular.

Când i-am spus soţului meu că vreau să devin Martoră a lui Iehova, m-a pus să aleg: „Ori eu, ori Iehova“. Am încercat să discut cu el raţional, dar în zadar. M-a părăsit, lăsându-mă cu trei copii. Ani mai târziu însă s-a întors înapoi.

În tot acest timp am reuşit să-mi întreţin familia făcând totodată şi pionierat regular. Munceam dimineaţa devreme, iar apoi ţineam întrunirea pentru serviciul de teren. Spre sfârşitul anilor ’60 existau doar aproximativ 100 de proclamatori pe insule, şi nu erau întotdeauna fraţi care să ţină întrunirea.

Îi mulţumesc lui Iehova pentru privilegiul de-a fi ajutat 50 de persoane să-şi dedice viaţa lui, printre acestea fiind şi Richard Wong Foo care, din 1991, este membru al familiei Betel din Tahiti. De asemenea, mă bucur să spun că cei doi fii ai mei slujesc ca bătrâni de congregaţie.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 105]

Înmormântarea ultimei prinţese

Michel Gelas, bătrân în congregaţia Papeete, a avut o experienţă neobişnuită. Ultima membră a familiei regale din Tahiti, prinţesa Takau Pomare, a murit în 1976 la vârsta de 89 de ani. Ea a fost o descendentă directă a dinastiei Pomare care a guvernat un timp Tahiti şi alte câteva insule dimprejur. Fiica sa adoptivă, o Martoră a lui Iehova, i-a cerut lui Michel să ţină cuvântarea de înmormântare, chiar dacă prinţesa nu fusese Martoră.

Michel a acceptat să ţină cuvântarea, dându-şi seama că era o ocazie excelentă pentru a vorbi despre speranţa învierii în faţa unei asistenţe numeroase, incluzând oficiali politici şi religioşi şi reprezentanţi ai mass-mediei. A doua zi după înmormântare, un ziar local a publicat o poză cu fratele Gelas în timp ce ţinea cuvântarea, sicriul prinţesei fiind în faţa sa. În auditoriu erau guvernatorul, preşedintele, alte oficialităţi şi arhiepiscopul catolic, îmbrăcat în sutana albă pentru ocazii oficiale.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 109, 110]

Un pastor ne împrumută scuterul său, iar un preot ne arde cărţile

Jacques Inaudi

Anul naşterii: 1944

Anul botezului: 1965

Date personale: Împreună cu soţia sa, Paulette, a slujit ca pionier special în Franţa şi ca supraveghetor itinerant în Pacific.

În 1969, am părăsit Franţa luându-ne rămas-bun de la familie şi de la prieteni şi am pornit spre Tahiti, noua noastră repartiţie. Ca nu cumva să ne plictisim, chiar în mijlocul Oceanului Pacific a izbucnit un incendiu pe nava noastră, iar patru zile am mers în voia valurilor. În Tahiti, am fost repartizat să slujesc ca supraveghetor de circumscripţie.

Circumscripţia noastră cuprindea Noua Caledonie, Vanuatu şi Polinezia Franceză. Pe atunci, în Polinezia Franceză nu existau decât o singură congregaţie şi două grupe izolate. În 1971, teritoriul circumscripţiei noastre s-a redus la Polinezia Franceză, ceea ce însemna că puteam vizita mai multe insule izolate. Pe unele dintre ele mesajul Regatului nu fusese predicat niciodată. Împreună cu Paulette am petrecut nouă luni pe insula Huahine, unde am avut bucuria să conducem 44 de studii biblice. O perioadă scurtă am stat şi pe mica insulă Maupiti.

Ca să mâncăm, prindeam peşte cu un pistol cu harpon. Hrana noastră era simplă şi puţină, dar nu am răbdat niciodată de foame. Am avut întotdeauna strictul necesar. Odată, când depuneam mărturie pe o insulă din arhipelagul Tubuaï, am fost plăcut impresionaţi de un pastor care ne-a împrumutat scuterul său. Probabil i se făcuse milă de noi, deoarece nu exista nici un mijloc de transport.

În 1974 am vizitat patru dintre Insulele Marchize: Hiva Oa, Nuku Hiva, Ua Huka şi Ua Pou. Filiala ne-a spus să o vizităm pe Kalina Tom Sing Vien, o soră care se mutase în 1973 pe Ua Pou, un teritoriu izolat, pentru a lucra ca asistentă medicală. Ea a rămas pe insulă 13 luni, fiind prima proclamatoare a Regatului din Insulele Marchize care a dat raport de activitate.

Spre deosebire de amabilul pastor din Tubuaï, preotul de pe Ua Pou s-a opus lucrării noastre. De fapt, el venea pe ascuns după noi în teritoriu, cerându-le enoriaşilor să-i dea orice publicaţie le lăsasem. Apoi le-a ars pe toate în faţa casei Kalinei — gest care ne-a şocat nu numai pe noi, ci şi pe mulţi catolici.

În ciuda opoziţiei însă, lucrarea din Insulele Marchize a progresat; pentru noi a fost un privilegiu să avem mica noastră contribuţie la acest progres. Mai târziu, din cauza problemelor de sănătate ale lui Paulette, a trebuit să întrerupem serviciul cu timp integral. Cu toate acestea, suntem hotărâţi să-i dăm în continuare lui Iehova tot ce avem mai bun.

[Chenarul de la pagina 113]

Prima oară pe o insulă

Imaginaţi-vă că aţi sosit pentru prima oară pe o insulă îndepărtată sau pe un atol. V-aţi propus să rămâneţi aici o săptămână sau două pentru a predica. Sunteţi singurul Martor de pe insulă. Nu există locuri de cazare publice şi nici mijloace de transport. Ce veţi face? Unde o să staţi? Marc Montet şi Jacques Inaudi, care au slujit ca pionieri şi supraveghetori de circumscripţie, au trecut de multe ori prin această situaţie.

Iată ce spune Marc: „Începeam să depun mărturie îndată ce mă dădeam jos din avion sau de pe vapor. În acelaşi timp întrebam şi de cazare. Nu era întotdeauna uşor pentru un celibatar să-şi găsească găzduire, dar de obicei întâlneam pe cineva care să-mi ofere un pat şi ceva mâncare. Când reveneam pe insulă era întotdeauna mai uşor, deoarece oamenii mă cunoşteau deja. A fost mai uşor şi după ce m-am căsătorit. Oamenii sunt mai degajaţi când e vorba de un cuplu căsătorit“.

Jacques proceda altfel: „Deseori mergeam la primar şi îl întrebam dacă ştie pe cineva care ar putea să mă găzduiască pe perioada şederii mele. De obicei, mă îndruma către persoana potrivită. Pe multe insule, localnicii îi respectă pe cei pe care îi consideră oameni ai lui Dumnezeu şi fac tot ce pot ca să-i ajute. Aşa că, de cele mai multe ori, mi se oferea cazare gratis“.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 117, 118]

Lucrarea de predicare, cea mai mare plăcere a noastră

Alain Jamet

Anul naşterii: 1946

Anul botezului: 1969

Date personale: Împreună cu soţia sa, Mary-Ann, a slujit în diverse forme ale serviciului cu timp integral în Franţa şi în Polinezia Franceză.

Când aveam 13 ani, familia mea s-a mutat din Franţa în Tahiti. După ce am terminat liceul m-am întors în Franţa pentru a studia medicina. Acolo am întâlnit-o pe Mary-Ann, care era studentă la biologie şi venea tot din Tahiti, şi ne-am căsătorit. În 1968 am fost vizitaţi de Martorii lui Iehova şi am îmbrăţişat adevărul.

Cum era şi firesc, le-am vorbit şi părinţilor despre noua noastră speranţă, însă fără nici un ecou. De asemenea, am trimis scrisori parohiilor de care aparţineam pentru a fi şterşi din evidenţele lor. Parohia din Papeete de care aparţinuse Mary-Ann a mers până acolo încât a excomunicat-o în public. Pastorul chiar i-a invitat pe părinţii ei să fie prezenţi.

Ne-am botezat în 1969 şi am început serviciul de pionier. Când eram în Marsilia (Franţa), am fost chemat pentru serviciul militar. Ca urmare a poziţiei mele de neutralitate, am făcut două luni de închisoare. După eliberare, eu şi Mary-Ann am fost repartizaţi ca pionieri speciali în Marsilia şi în Bordeaux. În 1973, la cererea părinţilor noştri în vârstă, ne-am întors în Tahiti, unde am lucrat un an cu normă întreagă ca învăţători.

Apoi supraveghetorul Filialei din Fiji ne-a întrebat dacă intenţionam să ne reluăm serviciul cu timp integral. Era nevoie de un supraveghetor de circumscripţie în Polinezia Franceză şi Noua Caledonie. Întrucât starea sănătăţii părinţilor noştri se îmbunătăţise, am acceptat propunerea, iar în august 1974 am început lucrarea itinerantă. În 1975, în timpul vizitei fratelui Knorr, am fost invitat să slujesc ca primul coordonator al Filialei din Tahiti.

În 1986 s-a născut fiul nostru Rauma, iar soţia mea a întrerupt serviciul cu timp integral. Ne bucurăm că Rauma este astăzi fratele nostru spiritual. Când privim în urmă, suntem profund recunoscători pentru multele privilegii de serviciu pe care le-am avut. Dar cea mai mare plăcere a noastră rămâne lucrarea de predicare.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 123–125]

Iehova se îngrijeşte de oile sale

Michel Bustamante

Anul naşterii: 1966

Anul botezului: 1987

Date personale: Împreună cu soţia sa, Sandra, slujeşte în una din cele două circumscripţii din Polinezia Franceză.

Circumscripţia noastră cuprinde toate cele cinci arhipelaguri ale Polineziei Franceze, având o suprafaţă de mărimea Europei. Pe unele dintre insulele mai îndepărtate există, poate, doar unu sau doi vestitori. Dar chiar dacă trăiesc în teritorii izolate noi îi vizităm. De pildă, Rosita locuieşte pe insula Takapoto, din arhipelagul Tuamotu. Această soră fidelă se pregăteşte în fiecare săptămână pentru toate întrunirile, la care deseori participă şi soţul ei, ce nu este la adevăr. În fiecare duminică, chiar şi atunci când majoritatea oamenilor merg să înoate sau să pescuiască în lagună, Rosita se îmbracă pentru întrunire şi studiază lecţia din Turnul de veghe pentru săptămâna respectivă. De asemenea, ea îşi trimite cu conştiinciozitate raportul de activitate, sunând la Filială. De fapt, deseori este prima care îşi dă raportul. De ce este lăudabil acest lucru? Deoarece pentru a ajunge la cel mai apropiat telefon ea trebuie să meargă 45 de minute cu o ambarcaţiune.

Sosirea unui avion pe insulă este întotdeauna un mare eveniment. Când o vizităm pe sora noastră, aproape toţi cei care locuiesc lângă aerodrom se strâng să vadă cine a venit. Odată, o doamnă a întrebat-o pe Rosita: „Pe cine aştepţi?“ Rosita i-a răspuns: „Pe fraţii mei spirituali. Vin special pentru mine, ca să mă încurajeze!“ Petrecem trei zile cu Rosita, lucrând împreună în teritoriu şi oferindu-i încurajare spirituală. Dorinţa ei de a fi în compania colaboratorilor în credinţă este atât de mare, încât deseori nu mergem la culcare decât după miezul nopţii.

Pe altă insulă, un adventist ne-a văzut că-i vizităm vecinul, care este Martor. Ulterior i-a spus fratelui nostru: „Locuiesc aici de şapte ani şi nimeni din biserica mea nu a venit vreodată să mă încurajeze“. Acest bărbat slujeşte, neoficial, ca pastor al micului grup de adventişti de pe insulă.

Daniel şi Doris sunt singurii proclamatori ai Regatului de pe Raevavae, arhipelagul Tubuaï. Când, în cele din urmă, i-am găsit — locuiesc într-un loc foarte izolat —, i-am întrebat dacă putem să ţinem o întrunire în casa lor. Au fost foarte entuziasmaţi de idee, aşa că am plecat cu toţii să-i invităm pe oameni. Înapoindu-ne la ora întrunirii, şapte lucrători de pe plantaţie, care abia îşi terminaseră munca, ne aşteptau deja în stradă. Unii aveau atârnate pe umeri desage cu colocazia.

„Intraţi, nu vă faceţi griji de cum arătaţi“, le-am spus noi. Au intrat, dar s-au aşezat pe podea, chiar dacă erau pregătite scaune pentru ei. Au urmărit cu plăcere programul, iar apoi au pus multe întrebări. Dar în acea după-amiază cel mai mult au fost încurajaţi fratele şi sora noastră; astfel, obiectivul principal al vizitei a fost atins.

Întrucât nu există aerodromuri pe toate insulele, uneori este foarte greu să se ajungă la fraţii din teritoriile izolate. De exemplu, pentru a ajunge la doi proclamatori, a trebuit ca, după călătoria cu avionul, să mergem încă două ore cu o ambarcaţiune pe ocean. De fapt, era vorba de o barcă cu motor descoperită, de aproximativ 4 m. I-am pus barcagiului tot felul de întrebări ca să ne asigurăm că ambarcaţiunea lui era în stare bună şi că avea un motor de rezervă. Gândul de a rămâne în voia valurilor în mijlocul Pacificului nu e tocmai plăcut!

Când am ajuns la destinaţie, eram uzi până la piele din cauza stropilor de apă, iar din cauza valurilor care loveau cu putere în corpul ambarcaţiunii, ne durea spatele. Nici la întoarcere n-a fost mai bine. Sandra povesteşte: „În după-amiaza când ne-am întors pe insula principală, m-am urcat pe bicicletă ca să merg în predicare. Dar barca mă zdruncinase atât de tare şi eram atât de slăbită, încât n-am mai putut să controlez bicicleta pe drumul plin de bucăţi de coral şi am căzut!“

Aşadar, puteţi înţelege de ce de fiecare dată când îi vizitam pe fraţii din insulele izolate ne gândim la iubirea profundă pe care o au Iehova şi organizaţia sa pentru ei. Cu siguranţă, facem parte dintr-o familie spirituală deosebită. — Ioan 13:35.

[Text generic pe pagina 124]

„Vin special pentru mine, ca să mă încurajeze!“

[Chenarul/Graficul de la paginile 80, 81]

POLINEZIA FRANCEZĂ EVENIMENTE IMPORTANTE

1835: Se încheie traducerea Bibliei în tahitiană

1930–1940: Sydney Shepherd şi Frank Dewar vizitează Tahiti şi, probabil, şi alte insule

1940

1956: Se începe predicarea în mod sistematic pe insulele Makatéa şi Tahiti

1958: Se botează primele două persoane din Polinezia Franceză

1959: Se înfiinţează prima congregaţie din Polinezia Franceză, la Papeete

1960

1960: Este înregistrată juridic Asociaţia Martorilor lui Iehova

1962: Se construieşte prima Sală a Regatului de pe insule, la Papeete

1969: Are loc primul congres internaţional din Tahiti

1975: Se înfiinţează în Tahiti o filială a Martorilor lui Iehova

1976: Turnul de veghe începe să fie tradus în tahitiană

1980

1983: Este dedicată prima clădire a Betelului

1989: Se înregistrează 1 000 de proclamatori

1993: Se dedică noul Betel şi Sala de Congrese din apropiere

1997: Se ţin pentru prima dată cursurile Şcolii de Instruire Ministerială

2000

2004: În Polinezia Franceză activează 1 746 de proclamatori

Numărul total de vestitori

Numărul total de pionieri

[Graficul]

(Vezi publicaţia)

2 000

1 000

1940 1960 1980 2000

[Hărțile de la pagina 73]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

POLINEZIA FRANCEZĂ

POLINEZIA FRANCEZĂ

INSULELE MARCHIZE

Nuku Hiva

Ua-Pou

Ua-Huka

Hiva Oa

Fatu Hiva

INSULELE TUAMOTU

Manihi

Ahe

Rangiroa

Takaroa

Takapoto

Makatéa

Anaa

Hao

INSULELE SOCIETĂŢII

Maupiti

Tahaa

Raïatéa

Bora Bora

Huahine

Mooréa

Tahiti

INSULELE TUBUAI (AUSTRALE)

Rurutu

Rimatara

Tubuai

Raevavae

INSULELE GAMBIER

MOORÉA

TAHITI

PAPEETE

Punaauia

Paea

Toahotu

Vairao

[Fotografii pe toată pagina 66]

[Legenda fotografiei de la pagina 70]

Jeanne şi Jean-Marie Félix au fost printre primii Martori care au depus o mărturie temeinică în Polinezia Franceză

[Legenda fotografiilor de la pagina 71]

Maui Piirai, primul polinezian de pe insule care şi-a dedicat viaţa lui Iehova, a fost botezat de Jean-Marie Félix în 1958

[Legenda fotografiilor de la pagina 79]

Clyde şi Ann Neill (jos) au mers împreună cu Agnès Schenck (dreapta) în Tahiti pentru a ajuta la lucrarea de predicare

[Legenda fotografiei de la pagina 85]

John şi Ellen Hubler au început lucrarea itinerantă în 1960

[Legenda fotografiei de la pagina 86]

În 1962, congregaţia din Papeete a construit prima Sală a Regatului — o structură simplă fără pereţi şi cu acoperiş din frunze de palmier

[Legenda fotografiei de la pagina 89]

Numărul din 15 aprilie 1965 al revistei La Sentinelle, conţinând articole din Turnul de veghe

[Legenda fotografiei de la pagina 92]

Pentru a progresa spiritualiceşte, Taina Rataro a învăţat să scrie şi să citească în limba tahitiană

[Legenda fotografiei de la pagina 92]

Elisabeth Avae (aşezată) împreună cu nepoata sa Diana Tautu

[Legenda fotografiei de la pagina 95]

Anna şi Antonio Lanza

[Legenda fotografiei de la pagina 96]

Vaieretiai şi Marie-Medeleine Mara

[Legenda fotografiei de la pagina 97]

Ato Lacour

[Legenda fotografiei de la pagina 98]

Rudolphe Haamarurai

[Legenda fotografiei de la pagina 99]

Vahinerii şi Edmond Rai (stânga) împreună cu Taaroa şi Catherine Terii (dreapta)

[Legenda fotografiei de la pagina 100]

Auguste şi Stella Temanaha

[Legenda fotografiilor de la pagina 102]

Christiane şi Jean-Paul Lassalle (stânga) şi Lina şi Colson Deane (dreapta)

[Legenda fotografiei de la pagina 103]

Roger Sage (stânga) traducând în tahitiană o cuvântare ţinută de Francis Sicari la un congres de district în anii ’70

[Legenda fotografiei de la pagina 107]

Eileen şi Alain Raffaelli

[Legenda fotografiei de la pagina 108]

Mauri şi Mélanie Mercier

[Legenda fotografiei de la pagina 120]

Marie-Louise şi Serge Gollin slujesc ca misionari în Insulele Marchize

[Legenda fotografiei de la pagina 122]

Alexandre Tetiarahi împreună cu soţia sa, Elma, şi cele două fiice mai mici ale lor, Rava (stânga) şi Riva

[Legenda fotografiei de la pagina 126]

Echipa tahitiană de traducere

[Legenda fotografiei de la pagina 127]

Congresul „Pacea pe pământ“ din 1969 a fost primul congres internaţional ţinut în Tahiti

[Legenda fotografiei de la pagina 128]

Această Sală a Regatului de pe insula Bora Bora este cea mai recent construită sală în Polinezia Franceză

[Legenda fotografiei de la pagina 130]

Christine şi Félix Temarii

[Legenda fotografiei de la pagina 131]

Comitetul filialei, de la stânga la dreapta: Alain Jamet, Gérard Balza şi Luc Granger

[Legenda fotografiilor de la paginile 132, 133]

1) Clădirile Filialei din Tahiti

2) Gérard Balza lansând cartea „Să ne apropiem de Iehova“ în tahitiană, în iulie 2002

3) Familia Betel din Tahiti