Islanda

Islanda. Un nume ce te-ar putea duce cu gândul la un ţinut al gheţii, zăpezii şi igluurilor. Tot la frig te gândeşti şi când te uiţi pe hartă: sunt puţini cei ce locuiesc într-o ţară atât de nordică, precum Islanda. În plus, extremitatea nordică a acestei ţări insulare ajunge aproape de Cercul Polar!

Şi totuşi, Islanda nu este o ţară atât de geroasă precum se crede. Un curent oceanic cald, de la nord de ecuator, îmblânzeşte clima mai mult decât ne-am putea aştepta. Şi, nici urmă de igluuri! Islandezii sunt foarte moderni şi locuiesc în case solide, prevăzute cu încălzire geotermală.

Islanda este un ţinut al contrastelor. În toiul iernii, soarelui îi este greu să-şi arate faţa mai mult de câteva ore pe zi. Şi, cu toate că lungile şi întunecatele nopţi de iarnă sunt înseninate de splendidele lumini nordice cunoscute ca aurora boreală, se pare că soarele nu e prea dispus să facă popas aici. Multele luni de lumină permanentă din timpul verii compensează însă din plin absenţa sa hibernală. În nordul extrem al ţării, soarele zăboveşte la orizont mai multe săptămâni la rând. El poate fi văzut pe cer chiar şi în miez de noapte!

Islanda este numită pe drept cuvânt ţinutul gheţurilor şi al focului, gheţarii acoperind aproximativ o zecime din suprafaţa ţării. În ce priveşte focul, Islanda este un centru geotermal şi vulcanic, aici existând zeci de vulcani activi. În ultimele secole, erupţiile vulcanice s-au succedat la fiecare cinci sau şase ani. Există, de asemenea, numeroase izvoare fierbinţi.

Această ţară săracă în locuitori abundă în frumuseţi naturale şi în vietăţi sălbatice. Aerul curat, cascadele magnifice, munţii stâncoşi şi întinderile sălbatice atrag mulţi turişti. La începutul primăverii, păsările migratoare se întorc la cuiburile lor de pe faleze şi din ţinuturile mlăştinoase. Printre aceste păsări se numără şi chirighiţele arctice, care migrează în fiecare an până în Antarctica, la celălalt capăt al pământului. Falezele şi ţărmul mării sunt populate de pinguini, eideri şi pescăruşi, regiunile rurale, de oi, iar ţinuturile muntoase, de ponei pitici şi rezistenţi. Primăvara devreme, somonii se întorc cu miile, înotând şi plonjând în râuri şi cascade pentru a-şi depune icrele.

Cei 290 570 de locuitori ai Islandei descind din vikingi, care s-au stabilit aici în urmă cu mai bine de 1 100 de ani. Cei mai mulţi proveneau din Norvegia şi vorbeau o limbă veche scandinavă, din care a derivat mai târziu islandeza. Graţie unei puternice moşteniri literare şi a relativei izolări a acestei ţări, limba islandeză a rămas nealterată. Iată de ce islandezii de azi îşi pot citi legendele străvechi, cele mai multe scrise în secolul al XIII-lea. Ei sunt mândri de limba lor şi se împotrivesc cu înverşunare introducerii neologismelor.

Primii colonişti au fost în cea mai mare parte păgâni, creştinismul pătrunzând aici abia la sfârşitul secolului al X-lea. De fapt, chiar înainte de încheierea acelui secol, câţiva lideri islandezi s-au convertit la creştinism, astfel încât în anul 1000 parlamentul islandez, Althing, a apelat la unul dintre cei mai cunoscuţi conducători religioşi păgâni pentru a alege între cele două religii. Spre surprinderea lor, el a decis că trebuie practicată o singură religie, cea creştină. Se pare că decizia lui a fost acceptată fără multă împotrivire. Hotărârea sa le permitea totuşi localnicilor să-şi venereze în secret zeităţile păgâne şi să-şi ţină obiceiurile. Întrucât guvernul a avut la bază mai mult raţiuni politice decât religioase, se pare că acest lucru i-a ajutat pe islandezi să gândească liber, să abordeze deschis problemele religioase.

Astăzi, aproximativ 90 la sută dintre locuitori aparţin Bisericii Evanghelice Luterane, reprezentanta religiei de stat. Deşi aproape fiecare familie deţine o Biblie, sunt puţini cei care cred că ea este Cuvântul lui Dumnezeu.

Vestea bună pătrunde în Islanda

La începutul secolului al XX-lea, mulţi islandezi au emigrat în Canada, mai ales pentru a scăpa de viaţa aspră pe care o duceau din cauza erupţiilor vulcanice şi a gerului năprasnic. Aici unii au auzit pentru prima oară vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu. Unul dintre aceştia a fost Georg Fjölnir Lindal, care imediat după ce şi-a dedicat viaţa lui Iehova Dumnezeu a devenit pionier. Întrucât vorbea islandeza, fratele Lindal s-a hotărât în 1929, la vârsta de 40 de ani, să se mute în Islanda. El a sosit la Reykjavík la 1 iunie 1929 şi a fost primul vestitor al Regatului din Islanda.

Fratele Lindal a trebuit să aştepte trei luni până la sosirea primului transport de literatură, dar după aceea a început să predice însufleţit de dorinţa de a le depune mărturie tuturor localnicilor. Până la sfârşitul lui octombrie 1929, el distribuise 800 de exemplare ale publicaţiei Harpa lui Dumnezeu în islandeză. Iată ce a scris el atunci: „De când am sosit aici, am lucrat mai multe oraşe, cu o populaţie de aproximativ 11 000 de persoane. Dar Islanda are circa 100 000 de locuitori sau chiar mai mult, aşa încât mai am de abordat vreo 90 000 de oameni. O singură persoană are nevoie de mult timp pentru a parcurge tot teritoriul deoarece se călătoreşte greu. Islanda este o ţară muntoasă, cu ţărmuri accidentate, fără căi ferate şi şosele, aşa că am mers mai mult cu barca“.

Nu există însă nici o umbră de nemulţumire în cele câteva scrisori scrise de mână, aflate într-un dosar confecţionat din hârtie veche, de împachetat, care poartă ştampila „Islanda“. În aceeaşi scrisoare din 1929, Lindal adăuga: „Îmi face o mare plăcere să vă relatez o experienţă încurajatoare recentă. M-am dus într-un loc pe care-l mai vizitasem şi m-am întâlnit cu câţiva dintre cei ce cumpăraseră cărţi cu ocazia primei mele vizite acolo. Unul dintre aceşti bărbaţi mi-a zis: «Am citit Harpa de două ori, iar acum o citesc a treia oară. E o carte bună! Vă mulţumim că ne vizitaţi din nou». Altul a spus: «V-aţi întors deci! Cartea asta e foarte bună! De ce nu publicaţi în islandeză toate cărţile judecătorului Rutherford?» I-am spus că multe dintre aceste cărţi sunt disponibile în daneză. El mi-a răspuns: «Trimiteţi-mi tot ce aveţi, inclusiv volumele pastorului Russell, ca să am ce citi la iarnă». Şi alţii şi-au manifestat aprecierea pentru cărţi. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a permis să le aduc mesajul adevărului celor cu urechi ascultătoare“.

Dar era extrem de greu pentru o singură persoană să ajungă la fiecare locuitor al acestei insule, care are puţin mai mult de jumătate din suprafaţa Angliei. Islanda se întinde pe o suprafaţă de circa 300 de kilometri de la nord la sud şi de aproximativ 500 de kilometri de la est la vest. Ţărmurile, pline de fiorduri şi strâmtori, au o lungime de aproape 6 400 de kilometri. Şi totuşi, în zece ani fratele Lindal a reuşit să parcurgă toată insula, predicând vestea bună şi distribuind literatură. De-a lungul coastei, el călătorea cu barca, iar când mergea la fermele de pe insulă, se folosea de doi ponei: pe unul mergea el, iar pe celălalt punea literatura şi lucrurile personale. După spusele fraţilor care au avut privilegiul să lucreze cu el câţiva ani înainte de plecarea lui de pe insulă, fratele Lindal a fost un frate serios şi devotat, timid şi rezervat, puţin comunicativ. Era înalt, chiar prea înalt pentru micuţii ponei islandezi cu care călătorea! Uneori, când nu găsea nici un ponei, îşi căra singur cărţile şi lucrurile!

Când şi-a început misiunea în Islanda, în 1929, fratele Lindal nu şi-a dat seama cât de greu avea să-i fie şi de cât de multă răbdare şi perseverenţă va avea nevoie pentru „a sparge gheaţa“ acestui ţinut îngheţat. Aproape 18 ani, fratele Lindal a fost singurul Martor din Islanda şi, în ciuda muncii sale neobosite, nimeni nu a luat poziţie de partea adevărului în acea vreme. El a scris în 1936: „În perioada cât am stat acolo am plasat între 26 000 şi 27 000 de cărţi, care au fost citite de mulţi oameni. Unii păreau să fie împotriva adevărului, dar majoritatea erau total indiferenţi“.

Şi totuşi, câţiva au apreciat mesajul. De exemplu, un bărbat în vârstă a acceptat un exemplar al publicaţiei Harpa lui Dumnezeu. Când fratele Lindal a revenit în acel loc după câteva luni, s-a întâlnit cu fiica acelui bătrânel care i-a spus că tatălui său îi plăcuse cartea şi că o studiase în întregime înainte să moară. Conform unui obicei păgân, el chiar a cerut ca la moartea lui cartea să-i fie pusă în sicriu, ceea ce rudele au şi făcut.

Dar din 25 martie 1947, fratele Lindal nu a mai trebuit să stea singur în Islanda pentru că au sosit aici absolvenţi ai Şcolii Biblice Galaad. El a continuat să slujească în această ţară până în 1953, când s-a întors în Canada. După 16 ani, adică în 1969, Páll Heine Pedersen, care slujea pe atunci ca pionier special în Islanda, s-a hotărât să meargă la Winnipeg (Canada) pentru a-l cunoaşte personal pe fratele Lindal şi pentru a culege de la el informaţii despre activitatea efectuată în Islanda. El avea nevoie de aceste informaţii întrucât misionarii care lucraseră cu fratele Lindal părăsiseră Islanda. Astfel, în timpul unei vacanţe în Statele Unite, fratele Pedersen a luat autobuzul şi s-a dus la Winnipeg. Ajuns aici, a aflat însă că fratele Lindal îşi încheiase cursa pământească chiar în acea dimineaţă. El îi slujise cu fidelitate lui Iehova până la moarte.

Mai mulţi lucrători la seceriş

În 1947 a început o nouă perioadă de activitate odată cu sosirea primilor doi misionari de la Galaad, de origine daneză. Pe unul dintre ei îl chema Leo Larsen. În decembrie 1948 au mai venit doi: Ingvard Jensen din Danemarca şi Oliver Macdonald din Anglia. Aceşti noi lucrători au continuat munca începută de fratele Lindal distribuind mari cantităţi de literatură. Iarna lucrau în Reykjavík şi în împrejurimi, iar pe timpul scurtei veri se concentrau asupra teritoriilor rurale aflate de-a lungul coastei. Ingvard Jensen îşi aminteşte în mod deosebit de o campanie de predicare. El scrie: „În prima vară petrecută în Islanda l-am însoţit pe unul dintre misionari la ţară. Mergeam cu autobuzul sau cu barca până în teritoriu şi ne luam cu noi bicicletele, corturile, sacii de dormit, literatura şi alimentele. Într-o seară însă am plecat cu vaporul spre oraşul Stykkishólmur, aflat pe coasta vestică, şi am ajuns acolo a doua zi după-amiază. Intenţia noastră era să mergem la toate casele din oraş, după care să plecăm cu bicicletele în oraşul Borgarnes, situat la circa o sută de kilometri depărtare. Acolo exista un feribot care făcea zilnic curse la Reykjavík. Călătoria a început bine: eram la jumătatea lui iunie şi soarele ne încălzea cu razele lui. În prima noapte, ne-am strecurat în sacii de dormit obosiţi după o zi de lucrare. În timpul nopţii însă sacii de dormit nu ne-au ţinut deloc cald. Motivul l-am descoperit dimineaţa: puntea era acoperită cu 10 centimetri de zăpadă! Întrucât în săptămâna aceea nu mai venea nici un vapor spre Stykkishólmur, ne-a fost imposibil să ne scurtăm sejurul aici, aşa că am lucrat conform programului stabilit: am predicat în oraş, după care am mers cu bicicleta pe un drum de munte până în oraşul următor, predicându-le şi fermierilor de pe drum“.

Ei au ajuns la Borgarnes după patru zile, mergând cu bicicletele pe lapoviţă, pe ploaie şi pe un vânt ce bătea cu 110 kilometri pe oră. Această vreme rea a fost însă parţial contracarată de extraordinara ospitalitate a fermierilor de pe drum, care i-au invitat de fiecare dată înăuntru, servindu-i cu cafea şi mâncare. Fratele Jensen îşi aminteşte că mâncau de opt, zece ori pe zi! Iată cuvintele lui: „Aveam impresia că oamenii se supărau dacă îi refuzam; această situaţie a fost un bun prilej de a le depune o mărturie temeinică despre Regatul lui Dumnezeu“.

În primii trei ani de misionariat în Islanda, fraţii au plasat peste 16 000 de publicaţii. Dar numărul vizitelor ulterioare şi al studiilor nu creştea proporţional: oamenii acceptau uşor literatura, dar nu reacţionau la mesaj. De exemplu, fratele Larsen şi soţia sa, Missie, care venise din Danemarca în 1950 ca să se căsătorească cu Leo, au mers pe coasta estică pentru a lucra oraşele Höfn, Eskifjördhur, Neskaupstadhur şi Seydhisfjördhur. În timpul acestei călătorii istovitoare, au dat 300 de cărţi şi cam tot atâtea broşuri. În toate cărţile fuseseră puse semne de carte ce conţineau un mesaj biblic şi adresa misionarilor din Reykjavík. Toţi cei care au primit literatură au fost invitaţi să scrie pentru a cere mai multe informaţii despre adevăr. Nici unul însă nu a făcut-o!

În 1952 s-a luat hotărârea de a se acorda mai multă atenţie coastei de nord. Astfel, în luna iunie a aceluiaşi an, Oliver Macdonald şi soţia lui, Sally, care venise din Anglia în 1949 pentru a se căsători cu el, au fost numiţi pionieri speciali la Akureyri. Aici ei s-au lovit de opoziţia îndârjită a unei grupări intitulate Fraţii din Plymouth, grupare condusă de consulul britanic din acel oraş. Acesta îşi atrăgea un auditoriu numeros când ţinea prelegeri şi avea mulţi adepţi când scria articole împotriva Martorilor. Deşi pionierii noştri nu întâmpinaseră în Reykjavík o astfel de împotrivire, ei au rezistat fără teamă acestor atacuri continuându-şi lucrarea în mod normal şi folosindu-se de orice situaţie favorabilă pentru a răspunde acuzaţiilor false. Unele ziare chiar au tipărit contraargumentele lor.

Pionierii au predicat nu numai în oraş, ci şi în împrejurimi. Ei au plasat aici literatură şi au fost primiţi cu ospitalitatea tipică acestei zone, dar nimeni nu a manifestat un interes sincer faţă de mesajul Regatului. Fratele şi sora Macdonald s-au întors la Reykjavík în iulie 1953, părăsind localitatea Akureyri, unde plantaseră seminţele adevărului, seminţe care aveau să încolţească însă ceva mai târziu.

Este pusă o temelie

După 27 de ani de plantat şi udat, fraţii din Islanda au început în sfârşit să vadă roadele muncii lor. La începutul lui 1956, şapte persoane au luat poziţie de partea adevărului şi şi-au dedicat viaţa lui Iehova. Până la acea dată, majoritatea celor ce arătaseră interes faţă de adevăr renunţaseră la el, excepţie făcând Iris Åberg, originară din Anglia, care mai târziu a plecat din Islanda. Acum însă s-au botezat şapte persoane, punându-se astfel o temelie solidă! Dar până în 1957, misionarii şi pionierii care lucraseră din răsputeri acest teritoriu pentru a planta adânc adevărul au plecat din Islanda, majoritatea din motive de sănătate.

De aceea, în 1957, o pionieră specială pe nume Edith Marx, care venise din Danemarca în urmă cu un an, a primit sarcina de a se îngriji de mica congregaţie de aici. Era însă nevoie de lucrători noi, care să-i sprijine pe vestitorii locali, privaţi acum de cei care-i ajutaseră să cunoască adevărul şi să se întărească spiritualiceşte. La scurt timp au venit din Danemarca, Suedia şi Germania câţiva pionieri speciali. Pe lângă ei s-au mutat în Islanda şi mulţi vestitori şi pionieri dornici să pună şi ei umărul la această lucrare. Din acel moment creşterea a fost progresivă: lentă, dar constantă.

Odată cu acest progres s-au înregistrat şi alte realizări impresionante: vizitele regulate ale supraveghetorului de circumscripţie şi congresele de district anuale. A fost nevoie de mai multă literatură tipărită în islandeză. Prima ediţie a Turnului de veghe în islandeză a fost cea din 1 ianuarie 1960, iar odată cu ea lucrarea a căpătat un mare avânt. Fraţii au exultat de bucurie că pot să le ofere islandezilor această publicaţie chiar în limba lor maternă! Dar şi pentru ei era încurajator să primească hrană spirituală excelentă în fiecare lună! Când, cu ocazia unui congres de circumscripţie ţinut la Reykjavík, s-a anunţat apariţia Turnului de veghe în islandeză, în spatele vorbitorului a fost afişată o copie mărită a acestui periodic. Fraţii au aplaudat frenetic acest nou dar de la Iehova!

Fratele Pedersen îşi aminteşte că, în octombrie 1959, când a sosit în Islanda, era disponibilă pentru predicare doar broşura „Această veste bună a Regatului“, iar mulţi localnici aveau deja un exemplar. Vestitorii le ofereau revistele Turnul de veghe şi Treziţi-vă! în daneză, engleză, germană sau suedeză tuturor celor care puteau citi în una din aceste limbi. Deşi mulţi le cunoşteau, era mult mai încurajator pentru ei să citească Turnul de veghe în limba maternă. Această publicaţie în islandeză a avut un puternic impact asupra lucrării de predicare. Cei 41 de vestitori şi pionieri au obţinut 809 abonamente şi au plasat în acel an de serviciu 26 479 de reviste. S-a observat o creştere şi în ce priveşte numărul studiilor biblice.

Un alt moment important a fost cel al deschiderii, la 1 ianuarie 1962, a unui birou de filială. Islanda fusese supravegheată până atunci de Filiala din Statele Unite, iar înainte de aceasta, de Filiala din Danemarca. În 1969, Martorii lui Iehova din Islanda au fost recunoscuţi legal de Ministerul Justiţiei şi al Afacerilor Ecleziastice. Acum Martorii din Islanda aveau aceleaşi drepturi cu celelalte culte legale şi erau autorizaţi să oficieze căsătorii sau înmormântări.

Opoziţia clerului

Exact în luna în care a fost înfiinţată Filiala, fraţii s-au confruntat cu opoziţia clerului. Într-o dimineaţă, titlurile din cele mai citite ziare anunţau că episcopul Bisericii naţionale a publicat o broşură împotriva Martorilor lui Iehova prin care îşi sfătuia enoriaşii să nu asculte de ei. Broşura se intitula Vottar Jehóva—advörun (Martorii lui Iehova — Feriţi-vă de ei). Şi alte ziare au tipărit informaţii despre Martorii lui Iehova. Vísir, cel mai important jurnal de după-amiază, a publicat un interviu luat unui frate care lucra la Filială. Articolul explica convingerile noastre, şi în scurt timp şi alte ziare au scris articole despre noi. În felul acesta s-a depus o mărturie extraordinară şi lucrarea noastră a ajuns să fie cunoscută de mulţi. Unii cititori au trimis scrisori în favoarea Martorilor, scrisori care au apărut şi în ziare. Biserica a contraatacat, publicând în replică un articol. Martorii lui Iehova au explicat însă detaliat într-un articol de o pagină apărut în cel mai important ziar islandez, Morgunbladid, care le sunt convingerile şi în ce constă lucrarea lor.

Broşura-avertisment fusese distribuită în toată ţara. Ea le-a făcut însă multă publicitate Martorilor lui Iehova, iar impactul produs asupra lucrării noastre în teritoriu s-a făcut simţit mulţi ani după aceea. Datorită acestei publicităţi, un ziar a scris: „Episcopul a devenit agentul de publicitate al Martorilor lui Iehova“. Martorii au devenit cunoscuţi chiar şi în regiunile izolate ale ţării, acolo unde nici nu se predicase încă. Deşi unii au urmat avertismentul episcopului, multora aceste articole le-au stârnit curiozitatea. Totuşi, în nordul ţării, în Akureyri, oamenii au devenit ostili. Uneori, tinerii aruncau cu pietre după Heinrich şi Katherine Karcher, care activau ca pionieri. După câţiva ani, unii împotrivitori religioşi au retipărit pe plan local broşura episcopului, oferind-o din nou oamenilor. Penticostalii au făcut acelaşi lucru la Reykjavík, crezând că ne vor putea împiedica lucrarea.

Organizarea congreselor: o dificultate

Congresele au fost şi sunt momente de bucurie pentru poporul lui Dumnezeu din Islanda. Dar fraţii au organizat congrese chiar şi atunci când numărul vestitorilor era mic. Primul congres s-a ţinut în iulie 1951, când fraţii Percy Chapman, din Canada, şi Klaus Jensen, de la Brooklyn, au vizitat Islanda în drum spre Europa, unde urmau să se ţină congresele din timpul verii. Deşi pe atunci în Islanda nu erau decât o mână de vestitori, s-a înregistrat o audienţă de 55 de persoane. Următorul congres s-a ţinut după şapte ani, adică în iunie 1958, cu ocazia vizitei supraveghetorului de zonă, Filip Hoffmann. La cuvântarea publică au asistat 38 de persoane. De atunci s-au ţinut congrese în fiecare an.

Fridrik Gíslason a fost unul dintre fraţii care au participat la organizarea congreselor în perioada 1950–1960. Iată ce relatează el: „Îmi amintesc că la primele congrese mă ocupam de departamentul pentru alimente. Pe lângă faptul că făceam aproape singur toată această muncă, mai aveam de ţinut şi trei, patru cuvântări pe zi. La bucătărie purtam un şorţ şi de multe ori când alergam în sală ca să-mi ţin cuvântarea şi îmi puneam sacoul, fraţii trebuiau să-mi amintească să-mi dau jos şorţul. Acum auditoriul nostru se ridică la 400–500 de persoane, şi avem fraţi excelenţi, capabili să ţină cuvântări!“

Dramele biblice constituie un moment-cheie al congreselor, fiind deosebit de emoţionante şi de instructive. În Islanda însă, din cauza numărului mic de vestitori, dramele erau doar audiate. Filiala din Danemarca trimitea totuşi diapozitive color care puteau fi sincronizate cu sunetul, astfel încât drama să fie cât mai sugestivă. Dar chiar şi aşa, era nevoie de mult timp pentru pregătirea ei. Mai întâi, textul dramei trebuia tradus în islandeză. Apoi trebuia înregistrat de fraţi vorbitori nativi de islandeză. Şi, mai mult decât atât, muzica şi efectele sonore erau copiate după casetele în engleză. Unii fraţi trebuiau să joace mai multe roluri, schimbându-şi vocea în funcţie de personaj. Cu timpul, unele drame au fost jucate cu costume.

Prima dramă de acest fel, despre regina Estera, avea să fie prezentată la congresul de district din 1970. Fraţii au lucrat cu mult drag, repetând drama de mai multe ori. Era ceva nou pentru ei să se îmbrace în haine de epocă şi să poarte bărbi lipite. Faptul că drama avea să se joace pe scenă a fost păstrat strict confidenţial, astfel încât fraţii au avut parte de o surpriză foarte plăcută. La congresele mici, unde aproape toţi se cunosc între ei şi stau lângă scenă, unii încearcă să ghicească cine sunt interpreţii. După dramă, o soră a spus: „Închipuie-ţi, dragă, că nu am recunoscut decât un frate, pe cel ce juca rolul împăratului Nebucadneţar!“ A fost uimită apoi când a aflat că se înşelase chiar şi în privinţa acestuia. Efortul tuturor celor ce contribuie la prezentarea programului de la congrese este foarte apreciat de fraţi. Toţi trag foloase din învăţămintele profunde ce se desprind din dramele prezentate în limba lor maternă.

Congresele internaţionale: o sursă de bucurie

De mulţi ani, fraţii din Islanda au bucuria de a participa la congrese şi în alte ţări. Cinci delegaţi din Islanda s-au bucurat de privilegiul de a asista la Congresul Internaţional „Voinţa divină“ ţinut în 1958 la New York. Mulţi alţii au mers în Europa la congresele internaţionale din 1961, intitulate „Închinători uniţi“ şi la cele din 1963, intitulate „Vestea bună veşnică“. În 1973 unii vestitori islandezi s-au bucurat de tovărăşia fraţilor veniţi din multe ţări la congresele internaţionale „Victoria divină“. Peste o sută de proclamatori din Islanda au asistat la Congresul Internaţional „Pace pe pământ“, ţinut la Copenhaga între 5 şi 10 august 1969. A fost cel mai numeros grup de fraţi islandezi veniţi la un congres internaţional ţinut într-o ţară străină. De fapt, în acea vară au plecat în străinătate pentru a asista la congrese 80% dintre vestitorii din Islanda.

Datorită numărului atât de mare de fraţi islandezi care intenţionau să participe la congresul din 1969, Filiala din Danemarca a aranjat ca fraţii din Islanda să stea împreună. Dimineaţa, înainte de sesiune, se întâlneau în secţiunea rezervată lor, unde li se prezenta în islandeză un rezumat al programului.

Printre cei ce au asistat la acest congres a fost şi un tânăr pe nume Bjarni Jónsson. Era fiul unui avocat ce le închiriase fraţilor din Reykjavík o proprietate pe care aceştia o foloseau ca birou de filială şi casă de misionari. Bjarni ştia foarte puţine despre adevăr şi nu venise de fapt la Copenhaga pentru a asista la congres. Cum de se afla totuşi aici?

Kjell Geelnard, care era atunci servul filialei, a avut de discutat ceva cu tatăl lui Bjarni. Kjell a vorbit cu el despre congresul internaţional de la Copenhaga şi despre grupul de fraţi care urma să plece la congres. Când avocatul a aflat aceste lucruri l-a întrebat pe fratele nostru dacă nu puteau să-l ia cu ei pe fiul lui mai mare, care tocmai terminase liceul. El dorea să-i ofere fiului său o călătorie în străinătate, iar Copenhaga ar fi fost o destinaţie foarte bună. Kjell a răspuns că era o idee excelentă, spunându-i totodată avocatului că, dacă Bjarni ar dori să asiste la congres, el ar putea să-i facă rost de cazare la Copenhaga. Încântat, avocatul şi-a întrebat fiul dacă n-ar vrea să-i însoţească pe Martori la congres. Bjarni a acceptat cu plăcere.

Pentru cazarea lui Bjarni la Copenhaga a fost contactat departamentul de cazare. Fraţii i-au găsit loc la o familie de Martori. La acea familie ar fi trebuit să fie cazaţi un delegat din America şi un frate din Islanda pe nume Jakob. Dar, cum fratele din America şi-a anulat rezervarea, Bjarni urma să stea cu Jakob. Însă, întrucât nici Jakob nu s-a prezentat la cazare, singurul musafir a fost Bjarni. Dar departamentul de cazare nu le-a anunţat pe gazdele lui Bjarni că acesta urma să vină în locul fratelui american, şi astfel gazdele au crezut că musafirul lor era Jakob.

Şi, aşa cum se întâmplă întotdeauna când fraţii din locuri diferite se întâlnesc, au început să relateze experienţe. Fraţii danezi s-au mirat că „Jakob“ nu spune nici o experienţă. Bjarni, pe de altă parte, a fost puţin nedumerit când a văzut că gazdele sale îi spun Jakob, dar a crezut că, din moment ce Iacob este un nume biblic, Martorii obişnuiesc, probabil, să se adreseze unii altora cu nume biblice. Nedumerirea a fost înlăturată când unul dintre fraţii din locuinţa unde stătea Bjarni s-a întâlnit cu un frate danez care făcea pionierat în Islanda. El l-a întrebat pe fratele danez dacă „Jakob“ este nou la adevăr deoarece nu ştie mai nimic despre lucrarea din Islanda. Fratele danez i-a explicat că „Jakob“ este de fapt Bjarni, un elev din Islanda care a venit la Copenhaga cu delegaţii la congres. Gazdele lui Bjarni au dat dovadă de multă ospitalitate, invitându-l să mai stea o săptămână ca să poată vizita Danemarca. Amabilitatea lor l-a impresionat mult pe Bjarni.

De fapt, el chiar a asistat la congres. Şi, deşi nu cunoştea adevărul pentru a putea trage foloase depline din program, ceea ce a văzut şi a auzit i-a plăcut foarte mult. Întors în Islanda, a început imediat, împreună cu familia sa, să studieze Biblia. Bjarni a făcut progrese frumoase şi a fost botezat în 1971. Din 1979 el slujeşte ca membru al Comitetului filialei din Islanda.

Svanberg Jakobsson este de mulţi ani traducător la Filiala din Islanda, fiind acum supraveghetorul departamentului de traducere. În 1973, pe vremea când era un tânăr vestitor, a participat la Congresul Internaţional „Victoria divină“ ţinut la Londra. El relatează: „Îmi amintesc cât am fost de emoţionat când am văzut cum fraţii şi surorile se revărsau cu miile pe stadion. Am fost fascinat privind mulţimea de fraţi şi de surori veniţi chiar din Africa, toţi îmbrăcaţi în costume tradiţionale. A fost o experienţă de neuitat pentru mine să fiu alături de zecile de mii de fraţi, să ascult programul alături de ei, să cânt împreună cu ei, să stau lângă ei la rugăciune, să mănânc cu ei, să mă aflu în compania lor!“

Sólborg Sveinsdóttir, botezată în 1958, a călătorit şase zile cu vaporul până în Danemarca, împreună cu patru dintre copiii săi, pentru a asista la congresul din 1961. Sólborg activa într-un grup izolat din Keflavík. Ce impresie i-a făcut participarea la acest mare congres internaţional? Ea relatează: „Am fost uluită şi profund emoţionată auzind peste 30 000 de fraţi cântând împreună cântările Regatului în cinci limbi! Totul era perfect organizat“.

Deşi deplasarea la un congres internaţional era costisitoare, fraţii au considerat că nici un efort nu era prea mare. Participarea la aceste minunate ospeţe spirituale pregătite de Iehova şi compania miilor de fraţi au fost o binecuvântare.

Vizita unui „chelner“ spiritual

Mulţi fraţi s-au mutat în Islanda pentru a sluji unde era nevoia mai mare. Pentru toţi însă această mutare a însemnat un efort lung şi dificil pentru a învăţa limba islandeză, atât de complexă. Şi totuşi, uneori, stâlcirea limbii poate fi o binecuvântare! Iată, de exemplu, o întâmplare a fratelui Heinrich Karcher. Într-o zi, el mergea din casă în casă prezentându-se ca ministru, sau slujitor. La o casă, a venit la uşă o tânără. După ce el s-a prezentat, ea l-a invitat imediat înăuntru. Tânăra înţelesese greşit cine era, întrucât în islandeză cuvântul ministru înseamnă atât „slujitor“, cât şi „chelner“. Ea a crezut că fratele e coleg cu soţul ei, care era chelner la hotelul din localitate. Şi, cum ştia că soţul ei trebuia să sosească, s-a gândit că ar fi frumos să-l invite pe presupusul coleg înăuntru. Dar amândoi au râs copios când şi-au dat seama de confuzie.

După sosirea soţului, „chelnerul“ nostru spiritual le-a servit celor doi o mâncare spirituală delicioasă, pe care aceştia au apreciat-o mult. Ei chiar l-au rugat pe Heinrich să-i mai viziteze, împreună cu soţia lui. În scurt timp s-a iniţiat un studiu biblic, iar perechea interesată a început să le depună mărturie şi altora. Chiar şi la serviciu, tânărul chelner le depunea mărturie tuturor celor ce doreau să-l asculte. Mai târziu, cuplul s-a botezat. Ei s-au bucurat că „chelnerul“ spiritual a bătut la uşa lor şi că nu s-a reţinut să le depună mărturie într-o limbă pe care nu o vorbea bine.

De-a lungul anilor au avut loc multe întâmplări nostime datorate confuziilor provocate de fraţii care învăţau islandeza. De exemplu, imediat după sosirea ei în Islanda, Sally Macdonald şi-a pregătit următoarea introducere: „Îi vizitez pe locuitorii acestei zone pentru a le împărtăşi lucruri interesante din Biblie“. Dar ea confunda cuvântul vizită (heimsækja) cu verbul a persecuta (ofsækja) şi spunea cu o faţă surâzătoare: „Îi persecut pe locuitorii acestei zone . . .“.

Din casă în casă cu un pastor luteran

Mulţi ani Holger şi Tove Frederiksen, din Danemarca, au activat ca pionieri speciali în Islanda, iar o vreme au slujit în lucrarea itinerantă. Chiar dacă lui Tove îi era greu să înveţe şi să vorbească islandeza, ea i-a ajutat pe mulţi să vină la adevăr datorită zelului şi entuziasmului ei.

Odată, în timp ce era în lucrarea itinerantă, Holger a mers împreună cu un vestitor tânăr să predice din casă în casă într-un sătuc. Spre surprinderea lor, un pastor luteran din localitate li s-a alăturat. Care a fost motivul?

Puţin mai devreme, ei îl vizitaseră pe pastor acasă. El s-a arătat prietenos şi i-a invitat în biroul său. După ce s-a uitat în fugă peste cărţile pe care i le-au oferit, pastorul a spus: „Cărţile astea conţin învăţături false!“ Apoi s-a ridicat brusc, a înălţat braţele şi i-a blestemat. „Vă interzic să predicaţi în parohia mea!“, a urlat el. Fratele Holger i-a spus pastorului că nu avea nici un drept să le interzică să predice şi că vor continua lucrarea. Pastorul i-a replicat: „Dacă le mai predicaţi celor din parohia mea, am să vin şi eu cu voi“. Holger i-a răspuns că îl primeşte cu plăcere.

După ce au mers împreună cu pastorul la locuinţele din apropierea casei acestuia, s-au întâlnit cu Tove şi cu o soră. Ele au rămas uimite văzându-l pe pastor mergând din casă în casă. Atunci, pastorul i-a invitat pe toţi la el acasă pentru a-i servi cu o cafea. Aici au avut o discuţie prietenească, dar lui Holger i s-a părut că ospitalitatea bruscă a pastorului era menită să-i împiedice să ajungă cu vestea bună la toţi oamenii. De aceea, a doua zi ei s-au întors în sat şi l-au parcurs în întregime, plasând multă literatură şi vorbind cu mulţi oameni dispuşi să asculte.

Opriţi de o avalanşă

Pentru a ajunge cu vestea bună la cei care locuiesc la ţară trebuie mers cu maşina prin strâmtori şi pe drumuri forestiere îngheţate şi acoperite cu nămeţi în lunile întunecate de iarnă. În decembrie 1974, în timp ce se aflau în lucrarea itinerantă, Kjell şi Iiris Geelnard au vizitat localitatea Akureyri, de pe coasta nordică. Pe parcursul săptămânii petrecute cu congregaţia de aici, ei, împreună cu Holger şi Tove Frederiksen, au străbătut 80 de kilometri până în oraşul Húsavík. Timp de câteva zile cei patru au lucrat teritoriul din Húsavík şi din împrejurimi, încheindu-şi vizita cu o cuvântare publică şi o prezentare de diapozitive în incinta unei şcoli. Imediat după începerea întrunirii s-a stârnit o furtună cu vânt rece, zăpadă şi lapoviţă. După întrunire, în timp ce lumea îşi strângea lucrurile ca să meargă acasă, s-a produs, din cauza furtunii de zăpadă, o pană de curent care a afectat tot oraşul. Fraţii au plecat pe întuneric, dar au fost fericiţi că au putut viziona diapozitivele înainte de oprirea curentului.

Cele două familii de fraţi trebuiau însă să se întoarcă la Akureyri. Ei au întrebat poliţia, precum şi pe câţiva şoferi de autobuz şi camion cu privire la starea drumului şi li s-a spus că e acceptabilă, aşa că s-au hotărât să plece imediat. Totuşi, împachetatul la lumânare le-a luat ceva timp, iar când s-au dus să cumpere benzină, vânzătorul a trebuit să pompeze benzina manual. În sfârşit, pe la nouă seara au fost gata de plecare.

Iată cum descrie Kjell călătoria: „Iniţial totul a mers bine, dar mai târziu a început să ningă tare. Uneori nici nu vedeam pe unde e drumul, astfel că Holger a trebuit să coboare din maşină şi să ne ghideze cu lanterna. Apoi am rămas înzăpeziţi. De câteva ori am reuşit să ieşim din nămeţi împingând maşina şi dând zăpada la o parte, dar în final ne-am înţepenit într-un zid uriaş de zăpadă care, după cum am aflat mai târziu, se formase din cauza avalanşei ce pornise de sus, de pe munte. În mod normal, de la Húsavík la Akureyri faci două ore cu maşina, dar atunci am făcut şase ore doar până la jumătatea drumului.

La ora trei dimineaţa noi stăteam în maşină, uzi, obosiţi şi zgribuliţi. Imaginaţi-vă cât de fericiţi am fost când, la o fermă din apropiere, am văzut licărind o lumină! Plini de speranţă ne-am îndreptat într-acolo şi am bătut la uşă. Politicos şi atent din fire, Holger a ciocănit la uşa de la intrare, dar, cum nu i-a răspuns nimeni, a deschis uşa, a urcat scările şi a bătut uşor la uşa dormitorului“. Deşi luaţi prin surprindere, fermierul şi soţia lui au fost foarte amabili. Ei le-au spus celor patru că merseseră la culcare când s-a întrerupt curentul şi că uitaseră lumina aprinsă.

„Acum am putut vedea cu ochii noştri cât de ospitalieri sunt islandezii. Fermierul şi soţia sa şi-au mutat copiii, ce dormeau la ora aceea, într-o altă cameră şi ne-au pus la dispoziţie două camere pentru dormit, după care ne-au servit la bucătărie cu cafea şi pâine delicioasă. A doua zi dimineaţă, după micul dejun, fermierul a insistat să rămânem şi la masa de prânz. După ce-am luat prânzul împreună cu familia, ne-am continuat călătoria spre Akureyri. Între timp două pluguri mari curăţaseră drumul. Ospitalitatea acestei familii ne-a oferit ocazia să vorbim cu ei despre adevărul biblic.“

Predicarea pe un trauler

Acum câţiva ani, Kjell Geelnard a cunoscut în lucrarea de predicare un tânăr pe nume Fridrik. Acest tânăr, care era cel mai mare copil din familia sa, avea preocupări spirituale şi discuta cu plăcere din Biblie. El a pus multe întrebări şi s-a arătat profund interesat de Biblie. Dar era greu de găsit pentru că lucra ca inginer pe un vas de pescuit. Era mai tot timpul pe mare şi nu-l găseai acasă decât în scurtul interval dintre două călătorii. Însă, verificând programul de lucru al traulerului şi întrebând-o pe mama lui Fridrik când îl aşteaptă acasă, Kjell a putut să se întâlnească cu el, în port sau acasă. Astfel, fraţii l-au ajutat să progreseze spiritualiceşte.

Pe la sfârşitul anului 1982, Fridrik a fost invitat la un congres în Reykjavík. Pe atunci credinţa lui în Iehova începuse să crească şi se ruga să i se ofere ocazia de a participa şi el la un congres. Şi tocmai atunci un coleg de echipă care trebuia să-şi ia liber s-a răzgândit brusc oferindu-i lui Fridrik posibilitatea să se învoiască de la serviciu şi să plece la congres. Programul congresului l-a impresionat profund pe Fridrik şi l-a determinat să ia hotărârea de a-l sluji pe Iehova.

Când s-a întors acasă, Fridrik i-a spus logodnicei sale despre decizia pe care a luat-o şi despre ce presupunea aceasta în viaţa lui. El i-a mai spus că vrea să se căsătorească cu ea, dar că, în cazul în care ea nu doreşte să se căsătorească cu un Martor al lui Iehova, ar fi mai bine să rupă logodna. În dimineaţa zilei următoare, la uşa casei de misionari a bătut cineva. Erau Fridrik şi logodnica lui! Fridrik a spus scurt, dar hotărât: „Helga vrea un studiu biblic!“ Aşadar, misionarii au început să studieze cu Helga. În aceeaşi zi, puţin mai târziu, unul dintre fraţii mai mici ai lui Fridrik a cerut şi el un studiu biblic. Tot în acea săptămână, Fridrik a adus-o la întrunire pe sora lui mai mică şi a zis: „Unnur vrea un studiu biblic!“

Fridrik dorea să-şi simbolizeze dedicarea la Iehova prin botezul în apă. Dar trebuia mai întâi să-şi îmbogăţească cunoştinţele biblice şi să parcurgă întrebările de botez. Problema era că îşi petrecea majoritatea timpului pe mare. Aşadar, pentru că nu-l găsea acasă, Kjell s-a gândit să-l viziteze la locul de muncă! Ce soluţie au găsit? Fridrik l-a angajat pe Kjell să lucreze cu el pe trauler, în sala maşinilor. Astfel, la începutul lui 1983, echipat cu Biblia şi cu auxiliare de studiu, Kjell a păşit la bordul traulerului Svalbakur.

„Predicarea şi munca la bordul lui Svalbakur au fost o experienţă de neuitat“, îşi aminteşte Kjell. „Munca începea la 6:30 dimineaţa şi se sfârşea la 6:30 seara. La prânz luam masa, dar aveam şi două pauze de cafea: dimineaţa şi după-amiaza. Timpul liber îl foloseam pentru a studia cu Fridrik, dar am avut multe ocazii de a le depune mărturie şi altor membri ai echipajului. Serile ni le petreceam studiind şi discutând subiecte spirituale. Uneori ne duceam la culcare după miezul nopţii. La prânz, încercam să plecăm repede din sala de mese ca să avem timp pentru a comenta textul zilei în cabina lui Fridrik.“

Evident, membrii echipajului au observat că la bord era un misionar, iar în primele zile au fost reticenţi în privinţa lui Kjell deoarece nu ştiau care îi erau intenţiile. Totuşi, unii au ascultat cu atenţie ce spunea Kjell. Un bărbat a fost deosebit de interesat, iar, când a aflat de discuţia de la prânz pe marginea textului zilei, a vrut să asiste şi el. Într-o zi, când conversaţia din sala de mese s-a prelungit, el a devenit nerăbdător şi le-a spus lui Kjell şi lui Fridrik în faţa tuturor: „N-ar trebui să mergem acum sus şi să citim textul zilei?“

Într-o seară, Kjell şi Fridrik au invitat echipajul în cabina lui Fridrik pentru a discuta pe marginea unui articol din Treziţi-vă! despre alcoolism. La această discuţie memorabilă au participat şapte membri ai echipajului, iar vestea despre ea a ajuns şi la urechile echipajelor de pe alte traulere.

„După aproape două săptămâni de predicare şi de lucru la bordul lui Svalbakur, am ajuns din nou în port“, spune Kjell. „Între timp parcursesem cu Fridrik întrebările de botez, precum şi multe alte subiecte biblice şi le depusesem mărturie şi altor membri ai echipajului, dându-le literatură.“ Fridrik s-a botezat în primăvara lui 1983. Logodnica lui Fridrik, Helga, mama şi sora lui mai mică au luat şi ele poziţie de partea adevărului.

Studii ţinute la telefon

Predicarea veştii bune în zonele izolate ale acestei insule mari a fost întotdeauna o problemă, dar telefonul s-a dovedit a fi un mijloc eficient de a aborda persoanele interesate şi de a păstra legătura cu ele.

Mulţi au tras foloase de pe urma acestei metode de predicare. Acum câţiva ani, o femeie pe nume Oddný Helgadóttir şi-a vizitat fiul şi nora, care studiau cu Martorii lui Iehova. Când ei i-au povestit ceea ce învăţaseră, a dorit să studieze şi ea Biblia. Dar Oddný locuia într-o regiune izolată de pe coasta nord-vestică a Islandei, la o distanţă de peste 300 de kilometri de cea mai apropiată congregaţie. Când o soră, pe nume Gudrún Ólafsdóttir, s-a oferit să studieze cu ea la telefon, Oddný a acceptat cu plăcere. După o rugăciune de început, Oddný răspundea repede la întrebările din carte. Pregătindu-se temeinic pentru studiu, Oddný îşi scria conţinutul versetelor biblice ca să le poată citi imediat ce se făcea referire la ele. În felul acesta ea nu trebuia să piardă timp căutându-le pe parcursul studiului. Odată, când Oddný a venit în zona unde locuia Gudrún, au ţinut studiu acasă la aceasta. Dar cum se simţeau puţin stânjenite, întrucât nu studiaseră niciodată faţă în faţă, Gudrún i-a propus lui Oddný să meargă în camera alăturată, la celălalt telefon. Astfel, ele au putut ţine studiul în maniera obişnuită.

Când Oddný a început să înţeleagă adevărul, i-a depus mărturie soţului ei, Jón, care mai târziu a devenit interesat de adevăr. Dar Oddný nu ştia dacă era potrivit să studieze ea cu el. Apoi a aflat că ar putea conduce studiul dacă şi-ar acoperi capul. Pe lângă faptul că studia cu soţul ei, ea a început să le predice şi vecinilor. Apoi a dorit să se boteze. Gudrún a aranjat ca ea să parcurgă întrebările din cartea Organizaţi pentru a ne efectua ministerul cu un bătrân. Totuşi, pentru a corespunde tuturor cerinţelor de botez, ea mai trebuia să facă ceva: să se retragă oficial de la biserică.

După o săptămână, Oddný i-a telefonat lui Gudrún spunându-i că s-a retras de la biserică. Soţul ei se retrăsese şi el. Acest pas era foarte important pentru el întrucât fusese preşedintele consiliului parohial local. Mai târziu, Oddný s-a botezat la un congres de circumscripţie. Congresul a fost pentru ea o ocazie extraordinară deoarece era a doua oară când se întâlnea cu un grup de Martori. Într-un interviu pe care l-a avut la congres, a fost întrebată dacă nu i-a fost greu să trăiască aşa izolată. Ea a răspuns că nu s-a simţit niciodată singură deoarece ştie că Iehova este prezent şi pe coasta de nord-vest a Islandei. A mai spus că-i pare rău că soţul ei nu a putut veni la congres, dar că el a asigurat-o că va veni când va fi pregătit de botez. Şi şi-a ţinut promisiunea! Imediat după aceea, ei s-au mutat într-o regiune mai populată pentru a putea asista cu regularitate la întruniri!

Era nevoie de case de misionari şi de Săli ale Regatului

Când Nathan Knorr, de la sediul mondial al Martorilor lui Iehova, a vizitat Islanda în 1968, a dorit să găsească o clădire mai bună pentru Filială şi pentru misionari. Înainte fuseseră închiriate diverse case. Acum fraţii erau în căutarea unui teren pe care să poată construi o clădire în care să încapă o Sală a Regatului, o casă de misionari şi un birou de filială. Între timp însă au închiriat o casă pe strada Hrefnugata nr. 5, iar la 1 octombrie 1968 cei şase misionari s-au mutat în ea. Această clădire a slujit ca sediu al lucrării din Islanda în următorii cinci ani. Mai târziu, fraţii au cumpărat un teren foarte bine poziţionat în Reykjavík, pe strada Sogavegur nr. 71. În primăvara anului 1972 s-a început construirea noului sediu al filialei. Acest proiect a constituit o provocare serioasă pentru puţinii fraţi locali, care nu prea aveau cunoştinţe de inginerie şi de zidărie. Deoarece nu existau fraţi antreprenori în construcţii sau zidari, au fost nevoiţi să angajeze antreprenori care nu erau Martori. Aceştia însă au colaborat cu Martorii şi le-au permis fraţilor să lucreze cot la cot cu ei la realizarea proiectului. Fraţii au închiriat o parte dintr-o casă veche situată lângă şantier pentru sala de mese. Surorile găteau pe rând mâncare acasă şi o aduceau la şantier.

Munca desfăşurată aici a constituit o frumoasă mărturie pentru cei din zonă. Antreprenorii şi autorităţile oraşului au avut ocazia să-i cunoască mai bine pe Martorii lui Iehova. Unii trecători se opreau lângă şantier ca să vadă cum avansau lucrările. Când au trebuit tencuiţi pereţii interiori a venit din Danemarca un frate zidar. Dar şi surorile au lucrat mult. Când inspectorii primăriei au venit să viziteze şantierul, au observat că surorile foloseau malaxorul de ciment. Unul dintre inspectori a spus: „Cred că femeile din biserica noastră ar avea ce învăţa de aici. Categoric, bisericile ar putea fi construite mult mai uşor dacă, în loc să se învârtă de colo-colo cu cutia de colectă cerşind bani, oamenii ar pune umărul la treabă“. Clădirea a fost dedicată în mai 1975, ocazie cu care Milton Henschel a vizitat Islanda şi a ţinut cuvântarea de dedicare. Mulţi ani la rând această clădire a slujit ca principală casă de misionari şi ca Sală a Regatului pentru congregaţiile din Reykjavík. Acum ea este sediul filialei.

În 1987 s-au mai construit o Sală a Regatului şi o casă de misionari în oraşul Akureyri. Şi acest proiect a fost o mărturie a unităţii şi fraternităţii mondiale ce există în poporul lui Iehova. Peste 60 de fraţi şi surori din Finlanda şi Suedia au venit să-i ajute pe fraţii din Islanda la construcţie.

„Cea mai bună esenţă de lemn“

De-a lungul anilor, Islanda a fost vizitată de membri ai Corpului de Guvernare al Martorilor lui Iehova, iar aceste vizite au fost întotdeauna o sursă de încurajare pentru fraţi. Evenimentul cel mai important al anului 1968 a fost vizita fratelui Knorr, menţionată anterior. El a ţinut cuvântări însufleţitoare, a relatat experienţe şi a discutat despre progresul lucrării de predicare a Regatului în Islanda.

Fratele Henschel a vizitat pentru prima oară Islanda în mai 1970. La sosire, el a fost întâmpinat de câţiva misionari somnoroşi. Fraţii erau somnoroşi nu numai pentru că fratele Henschel sosise la o oră foarte matinală, ci şi pentru că stătuseră toată noaptea să se uite la faimosul vulcan Hekla, care începuse să erupă cu o zi înaintea venirii fratelui Henschel!

Fratele Henschel s-a ocupat în mod special de misionari şi de pionierii speciali. El i-a invitat pe toţi la o întrunire deosebită şi le-a povestit experienţe de pe vremea când făcuse şi el pionierat în timpul Marii Depresiuni. De exemplu, le-a relatat cum pionierii dădeau literatură în schimbul unor bunuri, precum pui, ouă, unt, legume, o pereche de ochelari sau chiar un căţeluş! În felul acesta lucrarea a putut continua şi în vremuri dificile, iar pionierilor nu le-au lipsit cele necesare vieţii.

Când vizitezi Islanda îţi dai repede seama că mâncarea este diferită. Una dintre mâncărurile tradiţionale este svid-ul. Ea se prepară dintr-un cap de oaie tăiat în două şi fiert. Imaginează-ţi că ai pe farfurie o jumătate de cap de oaie cu dinţi cu tot şi cu un ochi! Multor turişti le este greu să privească direct „în ochi“ o astfel de mâncare! Dar există, bineînţeles, şi peşte proaspăt. O specialitate islandeză este hardfiskur: peşte file uscat. El se mănâncă crud, preferabil cu puţin unt. Deoarece în mod normal acest peşte este tare şi trebuie bătut ca să se frăgezească, misionarii au fost foarte curioşi să vadă reacţia fratelui Henschel când s-a servit hardfiskur-ul. După ce el l-a gustat, misionarii l-au întrebat dacă îi place. Fratele s-a gândit puţin şi apoi a răspuns foarte diplomatic: „Cred că este cea mai bună esenţă de lemn pe care am mâncat-o vreodată“.

Şi alţi membri ai Corpului de Guvernare au lăsat o amintire de neuitat şi i-au încurajat pe fraţi. Vizitele lor i-au convins pe fraţii din Islanda că, în ciuda faptului că sunt puţini şi trăiesc într-un loc izolat, fac parte dintr-o comunitate internaţională, unită prin legăturile iubirii creştine.

Colaborarea cu medicii şi cu mass-media

În 1992 a început să funcţioneze în Islanda Comitetul de Asistenţă Sanitară, alcătuit din patru fraţi. Pentru a fi instruiţi, doi fraţi au participat la un seminar în Anglia, iar alţi doi, în Danemarca. După formarea acestui comitet s-a organizat o întâlnire cu personalul medical al unui mare spital universitar. Au fost prezente o sută treizeci de persoane, între care medici, asistente medicale, avocaţi şi administratori ai spitalelor. Întrucât aceasta era prima întâlnire organizată de Comitetul de Asistenţă Sanitară, fraţii erau, evident, puţin neliniştiţi. Dar întrunirea a fost un succes, fiind urmată de alte întâlniri mai mici cu personalul medical al mai multor spitale. În plus, s-a început colaborarea cu câţiva chirurgi şi anestezişti cunoscuţi. Această colaborare a contribuit la prevenirea şi rezolvarea problemelor ridicate de terapiile fără sânge.

În 1997 a fost promulgată o nouă lege a drepturilor pacienţilor. Această lege stipulează că unui pacient nu i se poate administra nici un tratament fără consimţământul lui şi că, în cazul în care pacientul este în stare de inconştienţă, trebuie să i se respecte dorinţele, dacă acestea au fost exprimate în prealabil. De asemenea, legea menţionează că toţi copiii peste 12 ani trebuie consultaţi în privinţa tratamentului. Gudmundur Gudmundsson, coordonatorul Comitetului de Asistenţă Sanitară, relatează: „În general, medicii sunt dispuşi să colaboreze. Chiar şi intervenţiile chirurgicale complicate sunt efectuate fără sânge“.

Când a apărut numărul din 8 ianuarie 2000 al revistei Treziţi-vă!, privitor la chirurgia şi medicina fără transfuzii, biroul filialei i-a îndemnat pe fraţi să facă un efort special şi să ofere acest număr la cât mai multe persoane posibil. Filiala le-a dat şi sugestii referitoare la modul în care poate fi prezentată revista şi la răspunsurile ce se pot da în privinţa chestiunilor legate de sânge. La început fraţii au ezitat să prezinte revista, dar în scurtă vreme au observat că oamenii erau dornici să cunoască mai multe despre acest subiect, astfel încât, în cele din urmă, au fost distribuite peste 12 000 de exemplare, ceea ce înseamnă o revistă la 22 de locuitori. Un frate a spus: „Mi-era teamă că n-am să reuşesc să acopăr teritoriul deoarece aveam foarte multe discuţii interesante“. Iar o soră a declarat: „Nu am avut decât două refuzuri!“

Prezentatoarea unei emisiuni de la un post de radio naţional a primit şi ea un exemplar al revistei. Ea a povestit în timpul emisiunii sale cum a primit publicaţia noastră şi a făcut o trecere în revistă a istoriei transfuziilor de sânge, aşa cum apare în Treziţi-vă! Doamna respectivă şi-a încheiat emisiunea spunând că oricine doreşte să afle mai multe informaţii privitoare la medicina fără sânge poate să apeleze la Martorii lui Iehova.

Această campanie specială i-a ajutat pe mulţi să înţeleagă caracterul raţional al poziţiei noastre privitoare la sânge. Ei au ajuns să-şi dea seama că Martorii lui Iehova nu vor să moară, ci sunt în căutarea celui mai bun tratament medical. Multe persoane care în trecut avuseseră o părere greşită despre poziţia noastră faţă de sânge au devenit acum receptive la mesajul Regatului.

Două Săli în patru zile

Pentru fraţii din Islanda, evenimentul cel mai important al anului de serviciu 1995 a fost construirea a două Săli ale Regatului pe parcursul lunii iunie, una la Keflavík, şi alta la Selfoss. Acestea au fost primele Săli ale Regatului ridicate după noua metodă de construire rapidă. Pentru construirea ambelor săli a fost nevoie de doar patru zile! Acest proiect a putut fi realizat cu ajutorul fraţilor din Norvegia. Filiala din Norvegia a trimis majoritatea materialelor de construcţie, iar la realizarea proiectului au participat peste 120 de fraţi şi surori din Norvegia. Cea mai auzită exclamaţie de pe şantier era: „E absolut uimitor!“ Până atunci, fraţii din Islanda doar citiseră şi auziseră despre metoda rapidă de construire a Sălilor Regatului, dar acum vedeau aievea cum se desfăşoară un astfel de proiect! Era un lucru într-adevăr uimitor, dacă ne gândim că în numai câteva zile numărul Sălilor Regatului s-a dublat!

Pe lângă faptul că s-au îmbogăţit cu două Săli ale Regatului noi, fraţii din Islanda s-au bucurat şi de asocierea încurajatoare cu fraţii şi surorile veniţi din Norvegia pe cheltuiala lor pentru a participa pe perioada concediului de odihnă la ridicarea Sălilor Regatului. Ce dovadă extraordinară a fraternităţii noastre internaţionale! Fraţii din Islanda şi-au adus şi ei contribuţia la realizarea acestor proiecte. La lucrări au participat peste 150 de vestitori locali, adică aproximativ jumătate din numărul vestitorilor din ţară.

Aceste Săli ale Regatului au constituit o frumoasă mărturie pentru public. Două posturi de televiziune naţionale au transmis la emisiunile de ştiri imagini de pe ambele şantiere. Reportaje despre aceste construcţii au apărut şi la radio şi în ziare. Unui pastor de la biserica locală din Selfoss nu i-a plăcut publicitatea făcută Martorilor şi a redactat pentru ziarul local un articol împotriva învăţăturilor Martorilor lui Iehova, pe care le considera false şi periculoase. El a specificat că persoanele sensibile şi uşor impresionabile trebuie să fie deosebit de atente, iar într-un interviu radiodifuzat a repetat acest avertisment. Dar cuvintele pastorului nu au avut efectul scontat, majoritatea oamenilor fiind încântaţi de cele două Săli ale Regatului. În plus, multe persoane întâlnite în lucrarea de predicare au spus că nu s-au aşteptat la o astfel de reacţie din partea pastorului.

Cam la o săptămână după publicarea avertismentului pastorului, ziarul respectiv a tipărit o caricatură ce înfăţişa în prim plan biserica şi în plan îndepărtat Sala Regatului. Între cele două clădiri curge un râu, iar pe podul ce le despărţea se află câţiva fraţi zâmbitori şi frumos îmbrăcaţi care merg dinspre Sala Regatului spre biserică cu nişte serviete în mână. Afară, lângă biserică, o femeie se ridică panicată din scaunul cu rotile. Un bărbat cu piciorul în ghips şi un altul aşa-zis orb aleargă ţipând: „Fugiţi, fugiţi, vin Martorii!“ Pe treptele bisericii stă pastorul, privind mirat. Această caricatură a fost apreciată de multe persoane, iar redactorii editorialului au considerat-o cea mai bună caricatură a anului şi au pus-o pe peretele din birou, unde a stat ani de zile.

O expoziţie ce depune o excelentă mărturie

Pe parcursul anului de serviciu 2001 a fost organizată o expoziţie privitoare la poziţia de neutralitate a Martorilor lui Iehova înainte şi în timpul celui de-al doilea război mondial, când au fost persecutaţi de nazişti. Ţinută în trei locuri diferite, expoziţia s-a bucurat de o asistenţă totală de 3 896 de persoane. În ultimul week-end, la expoziţia din Reykjavík au participat peste 700 de vizitatori. Caseta video Martorii lui Iehova rezistă ferm atacului nazist, în islandeză, a rulat pe tot timpul expoziţiei şi în toate cele trei locuri. Mulţi vizitatori se aşezau şi urmăreau întreaga casetă.

Poziţia fermă adoptată de Martori în lagărele de concentrare i-a impresionat pe vizitatori, pentru că ei nu cunoscuseră acest aspect al istoriei noastre. O profesoară care a vizitat de mai multe ori expoziţia a mărturisit că a fost deosebit de impresionată de cele văzute şi că şi-a schimbat atitudinea faţă de Martorii lui Iehova. Ceea ce a mişcat-o cel mai mult a fost credinţa fermă a Martorilor din lagărele de concentrare. Spre deosebire de alţi deţinuţi, ei şi-ar fi putut recăpăta libertatea dacă şi-ar fi renegat credinţa.

Un canal de televiziune naţional, precum şi un post de radio şi unul de televiziune din localitate au prezentat reportaje favorabile despre expoziţie. La deschiderea ei a participat şi un pastor luteran împreună cu soţia şi fiica lui. Mai târziu el a fost invitat de un frate să viziteze Betelul, ceea ce a şi făcut. La câteva zile după vizită, o femeie l-a abordat pe pastor întrebându-l ceva despre un text biblic. El a sfătuit-o să ia legătura cu biroul filialei Martorilor lui Iehova, asigurând-o că va primi răspuns la întrebare. Ulterior, cu acest pastor s-a început un studiu biblic.

Munca de traducere de-a lungul anilor

Puţinilor vestitori din Islanda le-a fost uneori greu să traducă în islandeză toată hrana spirituală primită de la clasa „sclavului fidel şi prevăzător“ (Mat. 24:45). În anii de început, cea mai mare parte a muncii de traducere era efectuată de Martori islandezi din Canada. Mai târziu, această muncă s-a făcut în Islanda. Primii misionari au sosit în Islanda în 1947. Puţin mai târziu, ei au ajuns să se cunoască mai bine cu un poet în vârstă, care locuia în aceeaşi casă cu ei. El cunoştea engleza şi i-a ajutat pe misionari s-o înveţe şi ei. De asemenea, s-a oferit să le traducă unele publicaţii, astfel încât fraţii l-au angajat să traducă cartea „Dumnezeu să fie găsit adevărat“ şi broşura Bucuria tuturor oamenilor. Din nefericire, el a folosit un limbaj prea arhaic şi chiar dacă unul dintre noii misionari şi fratele Lindal au verificat şi au rebătut la maşină lucrarea, cartea nu s-a dovedit a fi niciodată auxiliarul de studiu aşteptat. În ciuda acestui inconvenient, ea a fost larg distribuită, prima ediţie numărând 14 568 de exemplare. În 1949 s-au tipărit peste 20 000 de exemplare. Mai târziu, fraţii au angajat un alt traducător pentru a traduce cartea Ce a făcut religia pentru omenire?

Tot în acea perioadă, un mic grup de fraţi au tradus câteva broşuri, între care Această veste bună a Regatului, apărută în 1959. Această broşură i-a ajutat pe fraţi să înceapă multe studii biblice. Apoi s-a aprobat publicarea Turnului de veghe în islandeză.

În următorii ani au fost traduse şi lansate multe cărţi, precum: Aceasta înseamnă viaţa veşnică, în 1962; De la Paradisul pierdut la Paradisul recâştigat, în 1966; Adevărul care conduce la viaţă eternă, în 1970; Tu poţi trăi pentru totdeauna în paradis pe pământ, în 1984, şi Cunoştinţa care conduce la viaţă veşnică, în 1996. În 1982 a început să apară din trei în trei luni şi revista Treziţi-vă!

Mulţi ani fraţii nu au avut cartea de cântări în islandeză. În 1960, patru cântări au fost traduse şi multiplicate pentru un congres. Apoi, la congresul de district din 1963, a fost lansată, spre bucuria fraţilor, o carte cu 30 de cântări în islandeză.

Până atunci, fraţii din congregaţii cântaseră în mai multe limbi. Günther şi Rut Haubitz au plecat din Germania în 1958 şi au venit în Islanda ca pionieri speciali. Rut îşi aminteşte şi acum că fraţii străini foloseau cărţile de cântări publicate în limba lor maternă: daneză, engleză, finlandeză, germană, norvegiană sau suedeză. Fraţii islandezi li se alăturau şi ei cântând în limba pe care o cunoşteau mai bine. Ea spune: „Era un cor mixt!“ Treptat s-au tradus şi alte cântări, astfel încât în 1999 s-a putut publica în islandeză o carte cu toate cele 225 de cântări. Cât de recunoscători îi sunt ei lui Iehova pentru acest dar!

Congresul de district din august 1999 le-a mai făcut o surpriză fraţilor din Islanda. Cartea Să acordăm atenţie profeţiei lui Daniel! a fost lansată simultan cu ediţia în engleză. Când vorbitorul a anunţat lansarea cărţii în engleză, toată asistenţa a aplaudat. Şi, în loc să le spună fraţilor că această carte va apărea mai târziu şi în islandeză, el le-a arătat un exemplar în islandeză, spunându-le — spre încântarea tuturor — că această carte este tradusă deja şi în limba lor! De atunci a mai apărut simultan cu ediţia din engleză cartea Profeţia lui Isaia — lumină pentru întreaga omenire, volumele 1 şi 2.

Extinderea Betelului şi creşterea ulterioară

Sediul filialei a fost renovat în 1998. Peste drum de Filială au fost cumpărate două apartamente pentru cazarea unora dintre betelişti şi extinderea departamentului de traducere în clădirea cu birouri. Recent, echipa de traducători s-a bucurat de vizita unor fraţi de la sediul din New York. Aceşti fraţi i-au învăţat să folosească programele special create de Martorii lui Iehova pentru activitatea de traducere.

Nu demult, s-a ţinut „Cursul de aprofundare a limbii engleze“. Fraţii de la Brooklyn care au predat acest curs i-au ajutat pe traducători să înţeleagă bine textul în engleză înainte de a-l traduce.

Biroul filialei scrie: „Privind retrospectiv, ne bucurăm că unii au avut curajul de a traduce în islandeză, în ciuda condiţiilor primitive de muncă şi a faptului că nu cunoşteau bine limba. Deşi calitatea traducerii nu corespunde celei de azi, noi nu ‘dispreţuim ziua începuturilor slabe’ (Zah. 4:10). Ne bucurăm văzând că şi în Islanda fraţii au anunţat pretutindeni numele lui Iehova şi Regatul şi că mulţi oameni au aflat adevărul“.

Actualmente, la Filială lucrează opt voluntari cu timp integral. Ceilalţi fraţi sunt navetişti şi lucrează cu jumătate de normă. În locul Sălii Regatului de la Betel, pentru congregaţiile din Reykjavík s-a construit recent o Sală a Regatului nouă. Acest lucru a permis începerea proiectelor de renovare a clădirii Betelului, unde vor fi cazaţi mai mulţi betelişti.

Predicarea veştii bune în Islanda a pretins perseverenţă, sacrificiu de sine şi iubire. Putem spune pe drept cuvânt că munca istovitoare efectuată de proclamatorii zeloşi din Islanda în ultimii 76 de ani nu a fost zadarnică. La seceriş au participat numeroşi fraţi şi surori fidele. Mulţi dintre ei au venit aici din alte ţări, iar munca lor nu va fi uitată. Alţii au rămas aici făcând din Islanda patria lor. De asemenea, este demnă de laudă şi perseverenţa numeroşilor fraţi zeloşi localnici.

Deşi media vestitorilor Regatului din Islanda este mică, Martorii lui Iehova sunt bine cunoscuţi în această ţară. În momentul de faţă, în zonele rurale şi în congregaţiile micuţe de pe insulă slujesc şapte misionari. În anul de serviciu trecut, la Comemorarea morţii lui Cristos au asistat 543 de persoane şi au fost conduse aproape 180 de studii biblice.

Şi, cine ştie, poate că într-o zi fraţii din Islanda se vor bucura de o creştere asemănătoare celei descrise la Isaia 60:22: „Cel mai mic se va face o mie şi cel mai neînsemnat un neam puternic. Eu, DOMNUL, voi grăbi aceste lucruri la timpul lor“. Până atunci însă, Martorii lui Iehova din Islanda sunt hotărâţi să ducă la bun sfârşit lucrarea încredinţată de Regele Isus Cristos, aceea de a predica vestea bună a Regatului. Ei sunt convinşi că Dumnezeu va face să încolţească seminţele adevărului în inimile receptive şi recunoscătoare! — Mat. 24:14; 1 Cor. 3:6, 7; 2 Tim. 4:5.

[Chenarul de la pagina 205]

Acolo unde prenumele devine nume

Conform tradiţiei locale, islandezii nu au nume de familie, folosind în formulele de adresare doar prenumele. Numele de familie care i se dă unui copil este format prin combinarea prenumelui tatălui cu sufixul -son, dacă este băiat, sau cu sufixul -dóttir, dacă este fată. Astfel, numele de familie al unui băiat şi al unei fete pe al căror tată îl cheamă Haraldur vor fi Haraldsson, respectiv Haraldsdóttir. La căsătorie, numele de familie al fetei nu se schimbă. Întrucât există foarte multe persoane cu acelaşi nume, în cartea de telefoane apare, pe lângă numele, adresa şi numărul de telefon al persoanei respective, şi ocupaţia ei. Listele genealogice le permit islandezilor să-şi alcătuiască arborele genealogic pe o perioadă de peste o mie de ani.

[Chenarul de la pagina 208]

Islanda — prezentare generală

Teritoriul: Această ţară insulară este situată exact sub Cercul Polar, între Oceanul Atlantic, Marea Groenlandei şi Marea Norvegiei. Aici există numeroşi vulcani, izvoare termale şi gheizere. O zecime din suprafaţa ţării este acoperită cu gheţari.

Populaţia: Descinzând din vikingii veniţi mai ales din Norvegia, islandezii sunt în general un popor harnic, creativ şi tolerant. Majoritatea locuitorilor trăiesc de-a lungul coastei.

Limba: Cu toate că limba oficială este islandeza, mulţi localnici mai vorbesc două sau mai multe limbi străine, între care engleza, germana sau o limbă scandinavă.

Economia: Pescuitul joacă un rol esenţial în economia Islandei. Traulerele prind peşte-capelan, cod, egrefin şi hering care sunt prelucraţi şi exportaţi.

Alimentaţia: Peştele şi carnea de miel constituie alimentaţia de bază. O mâncare tradiţională islandeză este capul de oaie fiert.

Clima: Temperată, influenţată de un curent atlantic cald. Iernile sunt blânde, dar bate şi vântul. Verile sunt răcoroase.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 210]

6 septembrie 1942: „Există un singur pionier în această ţară şi nu sunt prea multe lucruri de raportat. Islanda are 120 000 de locuitori şi circa 6 000 de ferme. Singurul mijloc de a ajunge la aceste ferme sunt poneii. Pentru a merge la toate casele trebuie parcurşi aproximativ 16 000 de kilometri şi traversaţi munţi şi torenţi. Interesul faţă de mesaj este deocamdată nesemnificativ“.

Fratele Georg Lindal a scris aceste cuvinte după 13 ani de pionierat în Islanda. El avea să rămână şi în următorii cinci ani singurul vestitor de aici.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 213–214]

Un exemplu de serviciu fidel

Oliver Macdonald a fost unul dintre primii misionari repartizaţi în Islanda şi a făcut parte din cea de-a 11 promoţie de absolvenţi Galaad. A sosit în Islanda în decembrie 1948, împreună cu Ingvard Jensen. Ei au plecat din New York la bordul unui cargou. Călătoria a durat 14 zile, iar apele Oceanului Atlantic de Nord au fost foarte agitate, astfel încât cei doi au avut rău de mare aproape tot drumul.

În martie 1950, fratele Macdonald s-a căsătorit cu Sally Wild, care lucrase la Betelul din Anglia. Mac, cum îi spuneau prietenii, şi Sally au lucrat din greu în acei ani de început, iar persoanele care au studiat cu ei îi slujesc şi acum cu fidelitate lui Iehova.

În 1957, Mac şi Sally s-au întors în Anglia, unde Sally a murit de cancer. Boala îi fusese diagnosticată în Islanda. După aceea, Mac a început din nou serviciul cu timp integral, slujind ca pionier regular, iar mai târziu ca supraveghetor itinerant timp de 13 ani. În 1960 s-a căsătorit cu Valerie Hargreaves, o pionieră specială. Ei au slujit în mai multe circumscripţii din Marea Britanie, din nordul Scoţiei şi până în Insulele Normande, dincolo de coasta sudică a Angliei. În timp ce activau în circumscripţiile din nord şi în insulele Shetland, la nord de Scoţia, Mac spunea: „Următoarea destinaţie va fi Islanda!“, fără să se gândească însă că va merge realmente acolo.

Dar, în 1972, Mac şi Valerie au fost numiţi misionari. Repartiţia lor a fost Islanda. Mac a slujit ca serv de filială, devenind mai târziu coordonatorul Comitetului filialei. Mac şi Valerie au stat în Islanda şapte ani, după care au fost repartizaţi ca misionari în Irlanda, mai întâi la Dublin, apoi în Irlanda de Nord. După 20 de ani de serviciu în Irlanda, Mac a murit de cancer în decembrie 1999. El petrecuse 60 de ani în serviciul cu timp integral. Valerie slujeşte şi acum ca pionieră regulară în Belfast, Irlanda de Nord.

[Legenda fotografiei]

Valerie şi Oliver Macdonald la Reykjavík, 1970

[Chenarul/Fotografia de la pagina 218]

Reykjavík

Reykjavík, care înseamnă „Golful fumului“, este capitala Islandei. Această denumire i-a fost dată de Ingólfur Arnarson, primul colonist stabilit aici, datorită aburului ce ieşea din izvoarele fierbinţi. Astăzi Reykjavík-ul este un oraş modern, plin de viaţă, cu aproximativ 180 000 de locuitori.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 223, 224]

Ei au făcut din Islanda patria lor

Páll Heine Pedersen este originar din Danemarca. El a fost repartizat ca pionier special în Islanda în 1959. În 1961 a participat la două dintre congresele internaţionale „Închinători uniţi“, ţinute în Europa. Aici a cunoscut-o pe Violet, care venise din California (SUA) pentru a participa la aceste congrese.

După congrese, Páll s-a întors în Islanda, iar Violet, în California. În ianuarie 1962, după cinci luni în care şi-au scris, Violet a venit în Islanda pentru a se căsători cu Páll, care făcea încă pionierat într-o zonă puţin populată din nordul Islandei. El era singurul Martor de aici. După căsătorie, ei au locuit într-un orăşel unde soarele nu apărea iarna timp de două luni. Ca să ajungă la oamenii din teritoriu trebuiau să străbată un munte cu poteci abrupte şi uneori foarte îngheţate, iar singurul lor mijloc de transport era o motocicletă adusă de Páll din Danemarca. Şi, deoarece Violet se născuse şi crescuse în însorita Californie, mulţi fraţi au crezut că nu va rezista mult timp în Islanda. Dar ea a rezistat, ajungând să îndrăgească această ţară şi pe locuitorii ei.

Páll şi Violet au făcut pionierat până în 1965, când s-a născut fiica lor, Elísabet. Páll a continuat totuşi pionieratul până în 1975, iar Violet a activat şi ea ocazional ca pionieră. În 1977 ei s-au hotărât să se mute în California din cauza problemelor de sănătate ale lui Páll. După un timp însă şi-au dorit mult să slujească într-o zonă unde era mare nevoie de vestitori ai Regatului. Ei au început să facă din nou pionierat, iar, când fiica lor a terminat şcoala şi a devenit majoră, au fost repartizaţi din nou în Islanda ca misionari. Câţiva ani ei au lucrat atât ca misionari, cât şi în lucrarea itinerantă. Apoi, în 1989, Páll a fost invitat să slujească în Comitetul filialei. În 1991, s-a deschis oficial Betelul, iar Páll şi Violet s-au numărat printre primii membri ai acestei familii. Ei lucrează şi acum acolo.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 228, 229]

S-au remarcat prin ospitalitate

Fridrik Gíslason şi soţia lui, Ada, se numără printre cele şapte persoane botezate în 1956. Ei au aflat adevărul de la Oliver şi Sally Macdonald. La început, studiul a fost condus doar cu Fridrik deoarece Ada era ocupată toată iarna cu croitoria. Primăvara, când atelierul de croitorie se închidea, ea stătea în bucătărie în timpul studiului. În cele din urmă însă, discuţiile biblice i-au stârnit curiozitatea şi a cerut să asiste şi ea. După puţin timp a început să participe activ la el.

Mai târziu, în casa lor s-a ţinut cu regularitate studiul Turnului de veghe în engleză. În plus, au început să asiste şi la întrunirile care se ţineau la casa de misionari. „Îmi amintesc că obişnuiam să ţinem întrunirile într-o cămăruţă de la mansardă, unde locuiau misionarii“, spune Fridrik. „În cameră nu încăpeau decât 12 scaune, iar când veneau mai multe persoane şi nu mai aveam loc, deschideam uşa de la cămăruţa de alături. Cât de diferită e situaţia astăzi! Acum Sala Regatului din Reykjavík este folosită de trei congregaţii şi e plină până la refuz!“

Fridrik şi Ada s-au remarcat prin ospitalitatea lor. Deşi au crescut şase copii, uşa casei lor a fost întotdeauna deschisă pentru fraţi. În primii ani după formarea congregaţiei, mulţi dintre fraţii străini care au venit în Islanda au avut plăcerea să locuiască la Fridrik şi Ada, care i-au găzduit până ce şi-au găsit o locuinţă.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 232]

Biblia în islandeză

Prima traducere a Bibliei în islandeză a apărut într-o lucrare intitulată Stjórn, datând din secolul al XIV-lea, care conţine traduceri şi parafrazări ale unor părţi din Scripturile ebraice. Primul „Nou Testament“ integral în islandeză a fost tipărit în 1540. El a fost tradus de Oddur Gottskálksson, fiul episcopului de Hólar. Oddur a îmbrăţişat credinţa luterană în Norvegia, iar mai târziu s-a întâlnit cu Martin Luther, în Germania. Istoria atestă că, după întoarcerea în Islanda, Oddur a început să traducă într-un grajd, de teamă să nu-şi ofenseze patronul, episcopul catolic de Skálholt. El a tradus după Vulgata latină şi şi-a dus manuscrisul în Danemarca unde l-a şi tipărit. În 1584, episcopul Gudbrandur Thorláksson a comandat tipărirea primei Biblii complete în islandeză. Prima traducere completă a Bibliei după un original ebraic şi grecesc a fost tipărită în 1908. În 1912 a apărut şi o ediţie revizuită.

[Legenda fotografiei]

„Gudbrandsbiblía“, prima Biblie completă în limba islandeză

[Chenarul/Graficul de la paginile 216, 217]

ISLANDA — EVENIMENTE IMPORTANTE

1929: Soseşte Georg Lindal, primul vestitor din ţară

1940

1947: Sosesc primii misionari Galaad

1950: Se formează o congregaţie micuţă

1960

1960: Apare primul Turn de veghe în islandeză

1962: Se înfiinţează la Reykjavík un birou de filială

1975: Este terminat şi dedicat noul sediu al filialei

1980

1992: Se înfiinţează Comitetul de Asistenţă Sanitară

1995: În luna iunie se construiesc în numai patru zile două Săli ale Regatului

2000

2004: În Islanda sunt activi 284 vestitori

[Graficul]

(Vezi publicaţia)

Numărul total de vestitori

Numărul total de pionieri

300

200

100

1940 1960 1980 2000

[Hărţile de la pagina 209]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

ISLANDA

Húsavik

Hólar

Akureyri

Seydisfjördur

Neskaupstadur

Eskifjördur

Stykkishólmur

Borgarnes

Höfn

REYKJAVÍK

Skálholt

Keflavík

Selfoss

[Fotografii pe toată pagina 202]

[Legenda fotografiei de la pagina 207]

La dreapta: Georg Lindal în 1947

[Legenda fotografiei de la pagina 207]

Jos: Fratele Lindal, lângă un ponei islandez la începutul anilor ’30 ai secolului trecut

[Legenda fotografiei de la pagina 212]

Câţiva dintre primii misionari în Islanda, de la stânga la dreapta: Ingvard Jensen, Oliver Macdonald şi Leo Larsen

[Legenda fotografiei de la pagina 220]

Această clădire a fost sediul filialei în perioada 1962–1968.

[Legenda fotografiei de la pagina 227]

Peste o sută de vestitori din Islanda au participat la Congresul Internaţional „Pace pe pământ“ ţinut la Copenhaga în 1969

[Legenda fotografiei de la pagina 235]

Iiris şi Kjell Geelnard în Akureyri, ianuarie 1993

[Legenda fotografiei de la pagina 238]

Dreapta: Traulerul „Svalbakur“

[Legenda fotografiei de la pagina 238]

Jos: Fridrik şi Kjell

[Legenda fotografiei de la pagina 241]

Dreapta: Oddný Helgadóttir

[Legenda fotografiei de la pagina 241]

Jos: Gudrún Ólafsdóttir

[Legenda fotografiei de la pagina 243]

Dreapta: Sala Regatului şi casa de misionari din Akureyri

[Legenda fotografiei de la pagina 243]

Jos: Bjarni Jónsson, în faţa Filialei

[Legenda fotografiei de la pagina 249]

Sus: Construirea Sălii Regatului din Selfoss, 1995

[Legenda fotografiei de la pagina 249]

Dreapta: Clădirea finalizată

[Legenda fotografiei de la pagina 253]

Familia Betel din Islanda

[Legenda fotografiei de la pagina 254]

Comitetul filialei, de la stânga la dreapta: Bjarni Jónsson, Gudmundur Gudmundsson, Páll Pedersen şi Bergthór Bergthórsson