Cea mai veche bibliotecă a Rusiei revarsă o „lumină clară“ asupra Bibliei

DOI ERUDIŢI pornesc în căutarea unor manuscrise biblice antice. Fără să ştie unul de altul, ei străbat deşerturi şi caută prin grote, mănăstiri şi locuinţe străvechi săpate în piatră. După mai mulţi ani, drumurile lor se întâlnesc în cea mai veche bibliotecă publică a Rusiei, unde se regăsesc unele dintre cele mai senzaţionale descoperiri făcute vreodată în materie de manuscrise biblice. Cine au fost aceşti oameni? Şi cum au ajuns în Rusia comorile descoperite de ei?

Manuscrise antice apără Cuvântul lui Dumnezeu

Pentru a-l întâlni pe unul din aceşti erudiţi trebuie să ne întoarcem în timp la începutul veacului al XIX-lea, când în Europa era în plină desfăşurare o mişcare ideologică. Această perioadă de progres ştiinţific şi avânt cultural a promovat un spirit de neîncredere în concepţiile tradiţionale. Înaltul criticism a încercat să submineze chiar şi autoritatea Bibliei, erudiţii exprimând îndoieli cu privire la autenticitatea textului biblic.

Unii apărători sinceri ai Bibliei şi-au dat seama că manuscrisele biblice antice încă nedescoperite ar fi putut susţine integritatea Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă s-ar fi găsit manuscrise mai vechi decât cele cunoscute la acea dată, ele ar fi fost o mărturie tăcută a purităţii textului biblic, chiar dacă de-a lungul timpului se făcuseră numeroase încercări de a distruge sau de a denatura mesajul lui. De asemenea, aceste manuscrise puteau să indice acele locuri, puţine la număr, în care se strecuraseră greşeli de traducere.

Unele dintre cele mai aprinse dezbateri privitoare la autenticitatea Bibliei au avut loc în Germania. Un tânăr profesor din această ţară a renunţat la confortabila viaţă academică şi a plecat într-o călătorie care avea să-l poarte spre una dintre cele mai importante descoperiri de manuscrise biblice ale tuturor timpurilor. Numele său este Konstantin von Tischendorf. Respingând înaltul criticism, acest biblist a devenit un eminent apărător al textului biblic. Prima sa călătorie în deşertul Sinai, în 1844, a avut un succes neaşteptat. Uitându-se din întâmplare într-o ladă cu gunoi dintr-o mănăstire, a găsit o copie antică a Septuagintei, traducerea grecească a Scripturilor ebraice, cea mai veche copie descoperită vreodată!

Încântat, Tischendorf a reuşit să ia cu el, în Germania, 43 de foi de pergament. Convins că existau mai multe, în 1853 a mers din nou în acel loc, însă n-a reuşit să mai găsească decât un fragment. Unde erau celelalte? Întrucât rămăsese fără bani, Tischendorf a încercat să obţină sprijin financiar din partea unei persoane bogate şi a decis să-şi părăsească din nou ţara natală pentru a căuta manuscrise antice. Însă, înainte de a pleca în această misiune, a apelat la ţarul Rusiei pentru sprijin.

Ţarul se arată interesat

Mai mult ca sigur că Tischendorf s-a întrebat cum avea să fie primit el, un teolog protestant, în Rusia, o ţară întinsă, care practica religia ortodoxă răsăriteană. Din fericire, Rusia parcurgea atunci o perioadă de schimbări şi reforme. Importanţa acordată instruirii dusese la fondarea Bibliotecii Imperiale din St. Petersburg în 1795 de către împărăteasa Ecaterina a II-a (cunoscută şi ca Ecaterina cea Mare). Fiind prima bibliotecă publică a Rusiei, ea a pus la dispoziţia a milioane de cititori o uriaşă cantitate de informaţii tipărite.

Considerată una dintre cele mai mari biblioteci ale Europei, Biblioteca Imperială avea totuşi un inconvenient. După cincizeci de ani de la înfiinţarea ei, biblioteca nu dispunea decât de şase manuscrise ebraice, ceea ce nu-i permitea să satisfacă interesul tot mai mare din Rusia pentru studierea limbilor originale ale Bibliei şi a traducerilor ei. Ecaterina a II-a trimisese erudiţi la universităţi europene să studieze ebraica. La întoarcerea lor în ţară, s-au introdus cursuri de ebraică în cele mai importante seminarii ortodoxe ruseşti şi, pentru prima dată, învăţaţii ruşi au început să lucreze la o traducere exactă a Bibliei din ebraica veche în rusă. S-au confruntat însă cu lipsa resurselor financiare şi chiar cu împotrivire din partea conducătorilor conservatori ai Bisericii. Adevărata lumină nu începuse încă să strălucească pentru cei ce căutau cunoştinţă biblică!

Ţarul Alexandru al II-lea a înţeles imediat importanţa misiunii lui Tischendorf şi i-a acordat sprijin financiar. În pofida „geloziei şi a împotrivirii fanatice“ din partea unora, Tischendorf s-a întors de la Sinai cu celelalte fragmente din copia Septuagintei.a Numit ulterior Codex Sinaiticus, acest manuscris este şi astăzi unul dintre cele mai vechi manuscrise biblice cunoscute. Întorcându-se la St. Petersburg, Tischendorf s-a grăbit să ajungă la Palatul Imperial de iarnă, reşedinţa ţarului. El i-a propus acestuia să finanţeze „unul dintre cele mai mari proiecte în materie de studiu analitic al Bibliei“, şi anume publicarea manuscriselor biblice abia descoperite într-o ediţie, care ulterior a fost aşezată în Biblioteca Imperială. Fără să stea pe gânduri, ţarul a fost de acord, iar Tischendorf a scris mai târziu plin de entuziasm: „Providenţa a dat generaţiei noastre . . . Biblia Sinaitică pentru a revărsa o lumină clară şi puternică asupra textului exact al Cuvântului scris al lui Dumnezeu şi pentru a ne ajuta să apărăm adevărul stabilind forma sa autentică“.

Manuscrise biblice preţioase din Crimeea

Dar cine a fost al doilea erudit care a căutat manuscrise biblice? Cu câţiva ani înainte ca Tischendorf să se întoarcă în Rusia, Biblioteca Imperială a primit o ofertă foarte tentantă, care a stârnit interesul ţarului şi a adus în Rusia erudiţi din toată Europa. Acestora aproape că nu le-a venit să creadă ceea ce au văzut: o colecţie enormă de manuscrise şi alte materiale. Colecţia cuprindea un număr uluitor de piese: 2 412, între care 975 de manuscrise şi suluri. Printre acestea se aflau 45 de manuscrise biblice datate înainte de secolul al X-lea. Chiar dacă părea de necrezut, aproape toate manuscrisele fuseseră strânse de un singur om, pe nume Abraham Fircovici, un erudit carait care avea atunci peste 70 de ani! Dar cine au fost caraiţii?b

Întrebarea aceasta l-a preocupat şi pe ţar. Rusia îşi extinsese hotarele şi stăpânea teritorii care mai înainte aparţinuseră altor ţări. Astfel, în imperiu apăruseră noi grupuri etnice. Pitoreasca regiune a Crimeii de pe ţărmul Mării Negre era locuită de o populaţie ce părea evreiască, dar avea obiceiuri turceşti şi vorbea o limbă înrudită cu tătara. Aceşti caraiţi erau urmaşi ai evreilor exilaţi în Babilon după distrugerea Ierusalimului în 607 î.e.n. Însă, spre deosebire de evreii rabinici, ei respingeau Talmudul şi puneau un mare accent pe citirea Scripturilor. Caraiţii din Crimeea doreau să-i prezinte ţarului dovezi că între ei şi evreii rabinici existau deosebiri, ceea ce le conferea un statut aparte. Arătându-i manuscrisele lor antice, caraiţii sperau să demonstreze că se trăgeau din evreii care imigraseră în Crimeea după exilul babilonian.

Căutând documente şi manuscrise antice, Fircovici a început cu locuinţele săpate în piatră de la Ciufut-Cale, din Crimeea. Mai multe generaţii de caraiţi locuiseră şi se închinaseră în aceste căsuţe de piatră. Caraiţii nu distrugeau niciodată copiile uzate ale Scripturilor unde apărea numele divin, Iehova, deoarece pentru ei un asemenea gest ar fi fost un sacrilegiu. Manuscrisele erau aşezate cu grijă într-o încăpere mică numită geniza, în ebraică însemnând „ascunzătoare“. Întrucât aveau un respect profund pentru numele divin, caraiţii umblau rareori la aceste pergamente.

Nelăsându-se descurajat de praful adunat de-a lungul secolelor, Fircovici a căutat cu atenţie în câteva încăperi folosite ca geniza. Într-una dintre ele a găsit renumitul manuscris din 916 e.n. Denumit Codex Petersburg al profeţilor târzii, manuscrisul reprezintă una dintre cele mai vechi copii cunoscute ale Scripturilor ebraice.

Fircovici a reuşit să strângă un mare număr de manuscrise, iar în 1859 a hotărât să ofere vasta sa colecţie Bibliotecii Imperiale. Cu ajutorul ţarului Alexandru al II-lea, biblioteca a achiziţionat colecţia în 1862 pentru impresionanta sumă, la vremea aceea, de 125 000 de ruble. Pe atunci, bugetul anual al bibliotecii nu depăşea 10 000 de ruble. Cu acea ocazie a fost achiziţionat şi cunoscutul Codex Leningrad (B 19^A). Acesta datează din 1008 e.n. şi este cel mai vechi manuscris complet al Scripturilor ebraice. Un biblist a remarcat că acest codex este „probabil cel mai important manuscris biblic, având în vedere că el stă la baza textului majorităţii ediţiilor critice moderne ale Bibliei ebraice“ (vezi chenarul alăturat). Tot în 1862 a fost publicat şi Codex Sinaiticus al lui Tischendorf, eveniment editorial salutat în întreaga lume.

Iluminare spirituală în timpurile moderne

Biblioteca, al cărei nume este astăzi Biblioteca Naţională a Rusiei, adăposteşte una dintre cele mai mari colecţii de manuscrise antice.c Reflectând istoria Rusiei, numele bibliotecii a fost schimbat de şapte ori în două sute de ani. Un nume foarte cunoscut este Biblioteca Publică de Stat Saltîcov-Şcedrin. Deşi frământările din secolul al XX-lea au afectat şi biblioteca, manuscrisele sale au scăpat intacte atât din cele două războaie mondiale, cât şi din asediul Leningradului. Cum ne ajută pe noi aceste manuscrise?

Manuscrisele antice sunt suportul demn de încredere al multor traduceri moderne ale Bibliei. Datorită lor, cei ce caută în mod sincer adevărul au la dispoziţie o versiune mai exactă a Bibliei. Cele două codexuri, Sinaiticus şi Leningrad, au avut o contribuţie valoroasă la realizarea Sfintelor Scripturi — Traducerea lumii noi, ediţie publicată de Martorii lui Iehova, care a fost lansată în forma sa integrală în 1961. De exemplu, Biblia Hebraica Stuttgartensia şi Biblia Hebraica a lui Kittel, folosite de comitetul de traducere a Sfintelor Scripturi — Traducerea lumii noi, au la bază Codex Leningrad şi conţin tetragrama, sau numele divin, care apare de 6 828 de ori în textul original.

Relativ puţini cititori ai Bibliei ştiu cât de îndatoraţi sunt tăcutei biblioteci din St. Petersburg şi manuscriselor sale, unele dintre ele purtând fostul nume al oraşului, Leningrad. Dar în cea mai mare măsură îi suntem datori lui Iehova, Autorul Bibliei, care ne dă lumină spirituală. De aceea, psalmistul l-a implorat: „Trimite lumina şi adevărul Tău, ca să mă călăuzească“. — Psalmul 43:3.

[Note de subsol]

[Chenarul de la pagina 13]

NUMELE DIVIN CUNOSCUT ŞI FOLOSIT

În înţelepciunea sa, Iehova a vegheat ca Biblia, sau Cuvântul său, să fie păstrată până în timpurile moderne. La păstrarea ei a contribuit şi munca atentă efectuată de-a lungul secolelor de către scribi. Cei mai meticuloşi dintre aceştia au fost masoreţii, scribi evrei profesionişti care şi-au desfăşurat activitatea din secolul al VI-lea până în secolul al X-lea e.n. Ebraica veche se scria fără vocale. Cu timpul însă, pe măsură ce arameica a înlocuit ebraica, pericolul de a se pierde pronunţia corectă a crescut. De aceea, masoreţii au creat un sistem de notare a vocalelor prin puncte care însoţeau textul biblic şi indicau pronunţia corectă a cuvintelor ebraice.

Este semnificativ faptul că vocalizările masoretice din Codex Leningrad indică pronunţia tetragramei, cele patru consoane ebraice care formează numele divin, astfel: Yehwáh, Yehwíh şi Yehowáh. „Iehova“ este astăzi cea mai cunoscută pronunţie a acestui nume. Numele divin era un termen viu, familiar atât scriitorilor Bibliei, cât şi altor oameni din vechime. În prezent, numele lui Dumnezeu este cunoscut şi folosit de milioane de oameni care recunosc că ‘numai [Iehova] este Cel-Prea-Înalt peste tot pământul’. — Psalmul 83:18.

[Legenda fotografiei de la pagina 10]

Sala manuscriselor de la Biblioteca Naţională

[Legenda fotografiei de la pagina 11]

Împărăteasa Ecaterina a II-a

[Legenda fotografiilor de la pagina 11]

Konstantin von Tischendorf (în mijloc) şi Alexandru al II-lea, ţarul Rusiei

[Legenda ilustraţiei de la pagina 12]

Abraham Fircovici

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 10]

Ambele imagini: Biblioteca Naţională a Rusiei, St. Petersburg

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 11]

Ecaterina a II-a: Biblioteca Naţională a Rusiei, St. Petersburg; Alexandru al II-lea: din cartea Spamers Illustrierte Weltgeschichte, Leipzig, 1898