În ce sens făcea Legea „să abunde“ păcatul?

DEŞI nivelul de conştiinţă pe care îl avea omul îi permitea acestuia să aibă un anumit simţ înnăscut al binelui şi al răului, Dumnezeu a identificat în mod clar păcatul sub multiplele sale faţete atunci când a încheiat legământul Legii cu Israelul. Prin urmare, dacă un descendent al lui Avraam, Isaac şi Iacov, prietenii lui Dumnezeu, se declara fără păcat, gura acestuia era ‘închisă şi toată lumea devenea pasibilă de pedeapsă în faţa lui Dumnezeu’. Lucrurile stăteau astfel deoarece carnea imperfectă pe care o moşteniseră de la Adam făcea imposibil ca ei să fie declaraţi drepţi în ochii lui Dumnezeu prin intermediul lucrărilor legii, „căci prin lege vine cunoştinţa exactă a păcatului“ (Romani 3:19, 20, NW; Galateni 2:16). Legea explica în mod clar care era sfera completă de acţiune a păcatului, astfel că, în realitate, ea făcea ca greşeala şi păcatul „să abunde“ (NW), încât foarte multe acţiuni şi chiar atitudini erau acum considerate păcătoase (Romani 5:20; 7:7, 8; Galateni 3:19; compară cu Psalmul 40:12). Jertfele impuse de Lege aveau în permanenţă rolul de a le reaminti celor aflaţi sub Lege de starea lor păcătoasă (Evrei 10:1–4, 11). În acest mod, Legea acţiona ca preceptor, care îi conducea la Cristos, pentru ca ei să poată fi „declaraţi drepţi datorită credinţei“ (NW). — Galateni 3:22–25.