„În primejdii pe mare“
ÎN ÎNTUNERICUL nopţii, o corabie cu 276 de persoane la bord se apropie de o insulă din Marea Mediterană. Echipajul şi pasagerii sunt sleiţi de puteri întrucât timp de 14 zile au fost aruncaţi încoace şi-n colo de apele învolburate. La revărsatul zorilor, când zăresc un golf, ei încearcă să acosteze. Însă prora vasului se înţepeneşte într-un banc de nisip, iar valurile rup pupa în bucăţi. Toţi cei aflaţi la bord abandonează corabia şi reuşesc să ajungă pe malul insulei Malta înotând sau agăţându-se de scânduri sau de alte obiecte. Înfriguraţi şi epuizaţi, ei se târăsc afară din marea învolburată. Printre pasageri se află şi apostolul creştin Pavel. El este dus la Roma pentru a fi judecat. — Faptele 27:27–44.
Pentru Pavel, naufragiul din apropierea insulei Malta nu a fost prima oară când viaţa i-a fost pusă în pericol în timpul unei călătorii pe mare. Cu câţiva ani înainte el scrisese următoarele: „De trei ori am suferit naufragiu, o noapte şi o zi am fost în adâncul mării“. De asemenea, el a spus că a fost „în primejdii pe mare“ (2 Corinteni 11:25–27). Călătorind pe mare, Pavel a putut să-şi îndeplinească misiunea pe care i-o încredinţase Dumnezeu, şi anume aceea de a fi „apostol al neamurilor“. — Romani 11:13.
Cât de mult se practicau călătoriile pe mare în secolul I? Ce rol au jucat acestea în răspândirea creştinismului? Cât de sigure erau ele? Ce fel de vase se foloseau? În ce condiţii călătoreau pasagerii?
Nevoia Romei pentru un comerţ marin
Romanii numeau Marea Mediterană Mare Nostrum, adică Marea Noastră. Pentru Imperiul Roman, faptul de a deţine controlul asupra căilor maritime era un lucru vital nu numai din motive militare. Numeroase oraşe ale Imperiului Roman fie erau porturi, fie erau deservite de acestea. De exemplu, Roma avea propriul ei port în apropiata Ostia, în timp ce Corintul folosea porturile Lacheu şi Chencrea, iar Antiohia Siriană era deservită de portul Seleucia. Legăturile maritime bune existente între aceste porturi a făcut posibilă o comunicare rapidă cu oraşele-cheie şi a înlesnit administrarea eficientă a provinciilor romane.
Totodată, Roma depindea de industria navală şi pentru că îi asigura necesarul de hrană. Având o populaţie de circa un milion de locuitori, Roma avea nevoie de o cantitate enormă de cereale: între 250 000 şi 400 000 de tone pe an. De unde era adusă această cantitate de cereale? Flavius Josephus îl citează pe Irod Agrippa II ca spunând că partea de nord a Africii era grânarul Romei pentru opt luni pe an, în timp ce Egiptul asigura necesarul de cereale al oraşului pentru celelalte patru luni. Pentru furnizarea cantităţii de cereale necesară oraşului erau folosite mii de vase maritime.
Satisfăcând gusturile Romei înclinate spre lux, înfloritorul comerţ naval punea la dispoziţie o gamă largă de mărfuri. Din Cipru, Grecia şi Egipt erau transportate minerale, piatră şi marmură, iar din Liban era adusă cherestea. Din Smirna era adus vin, din Damasc nuci, iar din Palestina curmale. În Cilicia erau încărcate alifii şi cauciuc, în Milet şi Laodiceea lână, în Siria şi Liban textile, iar în Tir şi Sidon stofă de purpură. Din Tiatira erau trimişi coloranţi, iar din Alexandria şi Sidon sticlă. Din China şi India se importa mătase, bumbac, fildeş şi mirodenii.
Dar ce se poate spune despre corabia care a naufragiat în apropiere de Malta, la bordul căreia se afla Pavel? Era o corabie care transporta cereale, „o corabie din Alexandria, care pleca spre Italia“ (Faptele 27:6). Flotele pentru cereale erau proprietatea grecilor, a fenicienilor şi a sirienilor, care le comandau şi le echipau. Cu toate acestea, vasele erau închiriate de guvernul roman. „Ca şi în cazul încasării taxelor“, a spus istoricul William M. Ramsay, „guvernul considera că era mai uşor să apeleze la serviciile contractanţilor decât să organizeze el însuşi enormul mecanism, cu oamenii şi echipamentul necesar acestui serviciu important“.
Pavel a ajuns la Roma cu un vas al cărui galion purta inscripţia „Fiii lui Zeus“. Şi acesta era o corabie alexandrină. Aceasta a acostat la Puteoli, în golful Neapole, portul în care, de obicei, ancorau flotele pentru cereale (Faptele 28:11–13). Din Puteoli, în prezent Pozzuoli, încărcătura era transportată fie pe uscat, fie cu ajutorul unor vase mai mici înspre nord, de-a lungul ţărmului, apoi în susul Tibrului, până în inima Romei.
Pasageri pe vase de marfă?
De ce Pavel şi soldaţii care îl păzeau călătoreau pe un vas de marfă? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să ştim mai întâi ce însemna în acele vremuri să călătoreşti pe mare ca pasager.
În secolul I e.n. nu existau corăbii pentru pasageri. Vasele folosite de călători erau corăbiile de marfă. Cu ele puteau călători oameni din toate categoriile sociale: funcţionari de stat, intelectuali, predicatori, vraci, artişti, atleţi, comercianţi, turişti şi pelerini.
Existau, bineînţeles, bărci mici care transportau pasageri şi mărfuri şi care navigau numai în apele de coastă. Este posibil ca Pavel să fi folosit un asemenea vas de marfă pentru a „trece în Macedonia“ din Troa. El a călătorit, se pare, de mai multe ori cu acest fel de ambarcaţiuni până la şi de la Atena. Este, de asemenea, posibil ca Pavel să fi folosit un vas mic în ultima sa călătorie, când a mers de la Troa la Patara, trecând pe la insulele aflate în apropierea ţărmului Asiei Mici (Faptele 16:8–11; 17:14, 15; 20:1–6, 13–15; 21:1). Folosindu-se vase mici de acest fel se economisea timp, totuşi acestea nu se puteau îndepărta foarte mult de ţărm. De aici putem deduce că corăbiile care l-au dus pe Pavel la Cipru şi apoi la Pamfilia şi cele cu care a călătorit de la Efes la Cezareea şi de la Patara la Tir trebuie să fi fost cu mult mai mari (Faptele 13:4, 13; 18:21, 22; 21:1–3). Vasul pe care se afla Pavel când a naufragiat în apropiere de Malta era şi el considerat foarte mare. Cât de mari puteau fi nişte corăbii de acest fel?
Pe baza unor surse literare un erudit a spus: „Capacitatea cea mai mică [a unui vas] pe care anticii îl considerau în general util era de 70–80 de tone. Capacitatea obişnuită era, cel puţin în epoca elenistică, de 130 de tone. Un vas cu o capacitate de 250 de tone era, fără îndoială, mai mare decât cele obişnuite, deşi această capacitate nu era ieşită din comun. În epoca romană, vasele folosite de serviciul imperial de transport erau şi mai mari, capacitatea dorită fiind de 340 de tone. Cele mai mari vase plutitoare aveau o capacitate care atingea sau, probabil, depăşea 1 300 de tone“. Potrivit unei descrieri din secolul al II-lea e.n., vasul alexandrin care transporta cereale, numit Isis, avea o lungime de peste 55 de metri, o lăţime de 14 metri, o cală de aproximativ 13 metri înălţime şi, după cât se pare, putea să transporte o mie de tone de cereale şi, probabil, câteva sute de pasageri.
Cum erau trataţi călătorii de pe un vas pentru cereale? Întrucât vasele erau destinate în primul rând transportării mărfurilor, pasagerilor nu li se acorda prea multă importanţă. Li se dădea apă, însă nu primeau mâncare şi nici nu li se asigurau alte servicii. Ei dormeau pe punte, probabil în adăposturi asemănătoare unor corturi care erau montate noaptea şi demontate dimineaţa. Deşi pasagerilor li se permitea, după cât se pare, să folosească bucătăria pentru a găti, ei trebuiau să fie echipaţi cu tot ce era necesar pentru gătit, mâncat, spălat şi dormit — de la oale şi tigăi la aşternut.
Cât de sigure erau călătoriile pe mare?
Întrucât nu dispuneau de instrumente pentru navigat — nici măcar de o busolă —, navigatorii din secolul I se bazau numai pe ceea ce vedeau. Prin urmare, călătoria se făcea în cea mai mare siguranţă atunci când vizibilitatea era maximă — în general de pe la sfârşitul lunii mai până pe la mijlocul lunii septembrie. În cele două luni dinainte şi de după această perioadă, comercianţii îşi puteau încerca norocul vânzându-şi marfa. Dar în timpul iernii, adesea ceaţa şi norii nu permiteau să se vadă reperele la uscat, soarele, în timpul zilei, şi stelele, în timpul nopţii. Navigatul era considerat oprit (în latină mare clausum) din 11 noiembrie până în 10 martie, excepţie făcând cazurile de strictă necesitate sau de urgenţă. Cei ce călătoreau spre sfârşitul sezonului se expuneau riscului de a ierna într-un port străin. — Faptele 27:12; 28:11.
În pofida faptului că transportul maritim era riscant şi sezonier, era el mai avantajos decât transportul terestru? Da, într-adevăr. Călătoriile pe mare erau mai puţin obositoare, mai puţin costisitoare şi mai rapide. Când vântul era prielnic, o corabie putea parcurge, după cât se pare, 150 de kilometri pe zi. Distanţa obişnuită parcursă pe jos într-o călătorie lungă era de 25–30 de kilometri pe zi.
Viteza de navigare depindea aproape în totalitate de vânt. Călătoria din Egipt în Italia era o luptă permanentă împotriva vântului, care bătea din faţă chiar şi în cea mai bună perioadă a sezonului navigabil. Cea mai scurtă rută era prin Rodos, Mira sau prin alt port de pe ţărmul Liciei din Asia Mică. Odată, vasul Isis pentru cereale a ancorat în Pireu după 70 de zile de la plecarea din Alexandria, întrucât întâmpinase furtuni şi deviase de la rută. Având în spate vânturile predominant nord-vestice, călătoria de întoarcere din Italia a putut fi făcută, după cât se pare, în 20, 25 de zile. Pe uscat, aceeaşi călătorie în ambele direcţii s-ar fi făcut în peste 150 de zile şi pe vreme bună.
Vestea bună este dusă peste mări
Pavel era, bineînţeles, conştient de pericolele pe care le comporta o călătorie pe mare în afara sezonului. El chiar a atras atenţia asupra pericolului navigării la sfârşitul lunii septembrie sau la începutul lunii octombrie spunând: „Bărbaţilor, călătoria văd că nu se face fără primejdie şi fără multă pierdere, nu numai pentru încărcătură şi pentru corabie, dar chiar şi pentru vieţile noastre“ (Faptele 27:9, 10). Cu toate acestea, ofiţerul responsabil a ignorat aceste cuvinte, iar rezultatul a fost un naufragiu în apropiere de Malta.
Până la sfârşitul carierei sale misionare, Pavel naufragiase de cel puţin patru ori (Faptele 27:41–44; 2 Corinteni 11:25). Cu toate acestea, în secolul I, îngrijorările inutile referitoare la un posibil naufragiu nu i-au împiedicat pe predicatorii veştii bune să călătorească pe mare. Ei au profitat la maximum de toate mijloacele de transport disponibile pentru a răspândi mesajul despre Regat. Şi, ca urmare a respectării poruncii lui Isus, s-a depus mărturie în lungul şi în latul pământului (Matei 28:19, 20; Faptele 1:8). Datorită zelului lor, credinţei celor ce le-au urmat exemplul şi îndrumării spiritului sfânt al lui Iehova, vestea bună a ajuns în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului.
[Provenienţa fotografiei de la pagina 31]
Pictorial Archive (Near Eastern History) Est.