Cât de mare este preţul mândriei?

AI AVUT vreodată de-a face cu o persoană care a încercat în mod intenţionat să te facă să te simţi fără nici o valoare? Poate că a fost vorba de un director, de un şef, de un supraveghetor sau chiar de o rudă care te-a privit de sus şi care s-a purtat cu tine de-a dreptul dispreţuitor. Ce impresie ţi-a făcut persoana respectivă? Te-ai simţit atras de personalitatea ei? Fireşte că nu! Din ce cauză? Deoarece mândria creează bariere şi înăbuşă orice comunicare.

Lăsând totdeauna impresia că este superioară, o persoană mândră îi subestimează pe toţi ceilalţi. Cel ce manifestă o asemenea atitudine rareori spune un cuvânt de apreciere despre cineva. De fiecare dată el are ceva negativ de spus, ca de exemplu: „Ei bine, s-ar putea să aibă şi calităţi, dar are cutare problemă sau cutare defect“.

În cartea Thoughts of Gold in Words of Silver (Idei de aur exprimate prin cuvinte de argint), mândria este descrisă ca fiind „un viciu care distruge întotdeauna. Ea devorează o persoană, lăsând foarte puţine lucruri de admirat la ea“. Ar trebui să ne surprindă faptul că nimeni nu se simte la largul său în prezenţa unei persoane mândre? De fapt, deseori preţul mândriei este lipsa prietenilor adevăraţi. Aceeaşi carte spune în continuare: „Dimpotrivă, oamenii îi iubesc pe cei umili — nu pe aceia care se mândresc că sunt umili, ci pe aceia care sunt cu adevărat umili“. În mod potrivit, Biblia afirmă: „Mândria omului îi aduce umilire, [dar] cel ce se umileşte va câştiga onoare“. — Proverbele 29:23, The Jerusalem Bible.

Însă, un lucru mai important decât prietenia oamenilor sau respectul lor, cum se răsfrânge mândria asupra relaţiei pe care o are cineva cu Dumnezeu? Cum îi consideră Dumnezeu pe cei mândri, aroganţi şi prezumţioşi? Contează la Dumnezeu dacă suntem mândri sau umili?

O lecţie de umilinţă

Scriitorul inspirat al cărţii Proverbele afirmă: „Mândria merge înaintea distrugerii şi un duh îngâmfat înaintea căderii. Mai bine să fii smerit cu cei blânzi, decât să împarţi prada cu cei mândri“ (Proverbele 16:18, 19). Înţelepciunea acestor cuvinte este confirmată de cazul generalului sirian Naaman, care a trăit pe timpul profetului israelit Elisei.

Naaman avea lepră. În căutarea unui tratament, el a mers în Samaria crezând că va putea avea o întrevedere cu Elisei. Însă profetul l-a trimis pe slujitorul său cu instrucţiuni pentru Naaman, care trebuia să se scalde de şapte ori în fluviul Iordan. Naaman s-a simţit jignit de modul în care a fost tratat şi de sfatul primit. De ce nu a venit profetul să vorbească personal cu el în loc să trimită un slujitor? În afară de asta, orice râu din Siria era la fel de bun ca Iordanul! Problema pe care o avea el era mândria. Care a fost rezultatul? Din fericire pentru el, sfatul mai înţelept a triumfat. „S-a coborât atunci şi s-a cufundat de şapte ori în Iordan, după cuvântul omului lui Dumnezeu; şi carnea lui a devenit iarăşi cum este carnea unui copilaş şi el era curat.“ — 2 Împăraţi 5:14.

Uneori doar puţină umilinţă aduce mari foloase.

Preţul aroganţei

Însă preţul pe care îl cere mândria de la noi poate fi mult mai mare decât simpla pierdere a unor foloase. Există o altă dimensiune a mândriei exprimată de cuvântul „hybris“, care este definit drept „mândrie nemăsurată a unui individ, supraapreciere a forţelor şi libertăţii sale“ (Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a). Acest cuvânt a fost împrumutat din greacă şi, potrivit elenistului William Barclay, „hybris este mândrie amestecată cu cruzime . . ., dispreţul arogant care-l face [pe un om] să-i calce în picioare pe semenii săi“.

Un exemplu elocvent de mândrie exagerată se găseşte în Biblie. Este vorba de Hanun, regele amoniţilor. În lucrarea Insight on the Scripturesa (Perspicacitate pentru înţelegerea Scripturilor) se spune: „Deoarece Nahaş arătase bunătate iubitoare faţă de el, David a trimis mesageri care să-l consoleze pe Hanun pentru pierderea tatălui său. Însă, convins de prinţii săi că acest demers nu era nimic altceva decât un şiretlic al lui David pentru a spiona oraşul, Hanun i-a dezonorat slujitorii; le-a ras barba pe jumătate, le-a rupt veşmintele în două până la şezut, după care i-a trimis înapoi“. Barclay a făcut următoarea observaţie cu privire la acest incident: „Acel tratament a fost hybris. A fost o combinaţie de insultă, ultraj şi umilinţă publică“. — 2 Samuel 10:1–5.

Într-adevăr, o persoană mândră este în stare să manifeste hybris, să fie impertinentă, să-i umilească pe alţii. Ei îi place să-i rănească pe alţii cu sânge rece şi cu nepăsare, iar apoi se delectează cu durerea şi umilirea persoanei jignite. Însă subminarea respectului de sine al altei persoane este o sabie cu două tăişuri. Drept urmare, cel ce procedează astfel îşi pierde un prieten şi, foarte probabil, îşi face un duşman.

Cum e posibil ca un adevărat creştin să manifeste acest gen de mândrie care răneşte, de vreme ce Stăpânul său i-a poruncit „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“? (Matei 7:12; 22:39). Lucrul acesta este pur şi simplu în contradicţie cu tot ce reprezintă Dumnezeu şi Cristos. Cu privire la aceasta, Barclay face următoarea remarcă importantă: „Hybris este mândria care-l face pe om să-l sfideze pe Dumnezeu“. Este mândria care spune: „Nu există Dumnezeu“ (Psalmul 14:1). Sau, după cum se spune în Psalmul 10:4: „Cel rău, cu o înfăţişare îngâmfată, nu-L caută. Toate gândurile lui sunt: «nu există Dumnezeu!»“ Acest gen de mândrie, sau aroganţă, înstrăinează o persoană nu numai de prieteni şi rude, ci şi de Dumnezeu. Ce preţ scump!

Nu permiteţi mândriei să vă degradeze

Mândria poate avea multe faţete: mândrie că aparţii unei naţiuni, rase, categorii sociale sau caste, mândrie datorată unei anumite pregătiri, bogăţiei, prestigiului şi puterii. Într-un fel sau altul, mândria poate pune cu uşurinţă stăpânire pe cineva şi îi poate degrada personalitatea.

Multe persoane lasă impresia că sunt umile în relaţiile cu superiorii sau chiar cu egalii lor. Dar ce se întâmplă când o persoană aparent umilă ajunge într-o poziţie de autoritate? Dintr-o dată aceasta devine un despot, făcându-le viaţa amară aşa-zişilor ei inferiori! Lucrul acesta li se poate întâmpla unora când îmbracă o uniformă sau când poartă o insignă ca semn al puterii. Chiar şi funcţionarii guvernamentali pot deveni mândri în relaţiile cu publicul, crezând că acesta are menirea de a-i servi pe ei, şi nu invers. Mândria te poate face aspru, insensibil; umilinţa te poate face amabil.

Isus ar fi putut fi mândru şi aspru în relaţiile cu discipolii săi. El era perfect, era Fiul lui Dumnezeu, şi avea de-a face cu nişte discipoli imperfecţi şi impulsivi. Cu toate acestea, ce invitaţie le-a făcut el celor ce-l ascultau? „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.“ — Matei 11:28–30.

Ne străduim noi întotdeauna să urmăm exemplul lui Isus? Sau ne trezim uneori că suntem aspri, rigizi, despotici, nemiloşi sau mândri? La fel ca Isus, încercaţi să-i învioraţi pe ceilalţi, nu să-i apăsaţi! Împotriviţi-vă efectului distrugător al mândriei!

Respectul de sine şi îngâmfarea

Mândria este şi un „sentiment de mulţumire . . ., provenit dintr-o încredere legitimă în propriile posibilităţi“ (Lazăr Şăineanu, Dicţionarul universal al limbii române). A avea respect de sine înseamnă a avea respect faţă de propria persoană. Acest lucru înseamnă că îţi pasă de ce cred alţii despre tine. Eşti interesat de aspectul şi de reputaţia pe care o ai. Este adevărat proverbul: „Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti“. Dacă îţi place să stai în compania unor oameni cu o ţinută neglijentă, leneşi, bădărani şi care vorbesc urât, te vei molipsi şi tu de la ei, şi, asemenea lor, îţi vei pierde respectul de sine.

Bineînţeles, există şi cealaltă extremă: mândria care duce la îngâmfare, sau orgoliul. Scribii şi fariseii din timpul lui Isus erau mândri de tradiţiile pe care le ţineau şi de înfăţişarea lor exagerat de religioasă. Isus a avertizat cu privire la ei: „Toate faptele lor le fac ca să fie văzuţi de oameni. Astfel, îşi fac filacteriile late, îşi fac poalele veşmintelor cu ciucuri lungi [ca să pară mai pioşi]; le place locul dintâi la ospeţe şi scaunele dintâi în sinagogi; le plac salutările prin pieţe şi să fie numiţi de oameni: «Rabi! Rabi!»“ — Matei 23:5–7.

O măsură cuvenită de mândrie reflectă deci o atitudine echilibrată. De asemenea, nu uitaţi că Iehova vede şi inima, nu numai exteriorul (1 Samuel 16:7; Ieremia 17:10). Dreptatea după criterii personale nu corespunde cu ceea ce este drept în ochii lui Dumnezeu. Totuşi, întrebarea care se pune acum este: „Cum putem cultiva adevărata umilinţă pentru a nu ajunge să plătim preţul mare pe care îl cere mândria?“

[Notă de subsol]

[Legenda ilustraţiei de la pagina 4]

Puţină umilinţă i-a adus mari foloase lui Naaman