„Suverana cu părul negru a deşertului sirian“ — Watchtower

„Suverana cu părul negru a deşertului sirian“

AVEA tenul măsliniu, dinţii de culoarea perlei, iar ochii negri şi scânteietori. Primise o educaţie aleasă şi era versată în limbi. Se spune că această regină luptătoare era mai ageră la minte decât Cleopatra şi, probabil, la fel de frumoasă. Datorită curajului ei de a înfrunta puterea mondială din acea vreme, ea a jucat un rol profetic într-o dramă scripturală. Chiar şi după mult timp de la moartea ei, scriitorii au elogiat-o, iar pictorii au idealizat-o. Un poet din secolul al XIX-lea a descris-o drept „suverana cu părul negru a deşertului sirian“. Această femeie atât de aclamată a fost Zenobia, regina oraşului sirian Palmyra.

Cum a ajuns Zenobia să dobândească atâta faimă? Care a fost climatul politic care a dus la ridicarea ei la putere? Ce se poate spune despre personalitatea ei? Ce rol profetic a jucat această regină? Să analizăm mai întâi cadrul geografic în care se desfăşoară drama.

Un oraş la marginea unui deşert

Palmyra, oraşul Zenobiei, se afla la aproximativ 210 kilometri nord-est de Damasc, la extremitatea nordică a Deşertului Sirian, acolo unde munţii Antiliban se întâlnesc cu câmpia. Această oază se afla aproximativ la jumătatea distanţei dintre Marea Mediterană, situată la vest, şi fluviul Eufrat, situat la est. Regele Solomon a cunoscut probabil acest oraş sub numele de Tadmor, fiind un loc foarte important pentru bunăstarea regatului său din două motive: primul, pentru că era un oraş de garnizoană însărcinat cu apărarea frontierei de nord, iar al doilea, pentru că constituia o verigă importantă în lanţul de oraşe care serveau drept popasuri pentru caravane. Aşadar, Solomon „a întărit Tadmorul, în deşert“. — 2 Cronici 8:4.

Pe parcursul celor o mie de ani care s-au scurs după domnia regelui Solomon, istoria nu a mai consemnat nimic cu privire la Tadmor. Dacă acest oraş corespunde într-adevăr oraşului Palmyra, atunci despre el se cunoaşte că a ajuns în culmea gloriei după ce Siria a devenit în 64 î.e.n. o provincie a Imperiului Roman, jucând rolul de avanpost. „Pentru Roma, oraşul Palmyra era important din punct de vedere economic şi militar“, a afirmat Richard Stoneman în cartea sa Palmyra and Its Empire — Zenobia’s Revolt Against Rome (Palmyra şi imperiul lui — Revolta condusă de Zenobia împotriva Romei). Întrucât acest oraş cu palmieri era situat pe o rută comercială foarte importantă, care lega Roma de Mesopotamia şi de Orient, prin el treceau bogăţiile comerciale al lumii antice: mirodenii din Indiile de Est, mătase din China şi alte mărfuri din Persia, din sudul Mesopotamiei şi din ţările mediteraneene. Roma depindea de importarea acestor mărfuri.

Din punct de vedere militar, provincia Siria servea drept zonă-tampon între puterile rivale Roma şi Persia. În primii 250 de ani ai erei noastre, fluviul Eufrat despărţea Imperiul Roman de vecinii lui din est. Palmyra se afla de cealaltă parte a deşertului, la vest de oraşul Dura-Europos, situat pe malul fluviului Eufrat. Datorită poziţiei lui strategice, oraşul a fost vizitat de împăraţi romani, printre care s-au numărat şi Hadrian şi Valerian. Hadrian a contribuit la măreţia arhitecturală a oraşului şi a făcut donaţii generoase. Valerian l-a recompensat pe un aristocrat din Palmyra pe nume Odenath, soţul Zenobiei, ridicându-l în 258 e.n. la rangul de consul al Romei, deoarece acesta participase la o campanie împotriva Persiei şi lărgise graniţele Imperiului Roman până în Mesopotamia. Zenobia a avut o mare contribuţie la ridicarea la putere a soţului ei. Istoricul Edward Gibbon a consemnat următoarele: „Succesul lui Odenath s-a datorat în mare parte prudenţei şi curajului ei [al Zenobiei] fără egal“.

Între timp, regele Sapor al Persiei a decis să declare război Romei şi să-şi revendice suveranitatea asupra fostelor provincii persane. Aflat în fruntea unei armate puternice, el s-a îndreptat înspre vest, a capturat oraşele romane de garnizoană Nisibis şi Carrhae (Haran), după care a devastat nordul Siriei şi al Ciliciei. Împăratul Valerian şi-a condus personal armata împotriva atacatorilor, dar a fost înfrânt şi luat captiv de către persani.

Odenath a considerat oportun faptul de a-i trimite monarhului persan daruri costisitoare şi un mesaj de pace. Regele Sapor a poruncit cu aroganţă ca darurile să fie aruncate în Eufrat şi ca Odenath să vină înaintea lui ca prizonier şi să ceară îndurare. Drept răspuns, palmyrenii au format o armată din nomazii din deşert şi din rămăşiţele armatei romane şi au început să-i hărţuiască pe persani, care acum se retrăgeau. Epuizaţi din cauza campaniei purtate şi încărcaţi cu pradă de război, forţele armate ale lui Sapor nu au putut opune rezistenţă luptătorilor din deşert, care adoptaseră tactica „atacă şi retrage-te imediat“, fiind astfel constrânşi să fugă.

În semn de recunoştinţă pentru victoria împotriva lui Sapor, fiul şi succesorul lui Valerian, Gallienus, i-a acordat lui Odenath titlul de corrector totius Orientis (guvernator peste întregul Orient). Cu timpul, Odenath s-a autointitulat „regele regilor“.

Zenobia aspiră să instaureze un imperiu

În anul 267 e.n., când se afla în culmea gloriei, Odenath şi moştenitorul său au fost asasinaţi după cât se pare de un nepot răzbunător. Zenobia i-a luat locul soţului ei, întrucât fiul său era prea tânăr. Fiind frumoasă, ambiţioasă, capabilă să îndeplinească funcţia de administrator, obişnuită să lupte în campanii militare alături de fostul ei soţ şi vorbind la perfecţie câteva limbi, ea a reuşit să câştige respectul şi sprijinul supuşilor, o realizare extraordinară în rândul beduinilor. Zenobiei îi plăcea să înveţe, motiv pentru care s-a înconjurat de intelectuali. Unul dintre consilierii săi a fost filozoful şi oratorul Caius Longinus, despre care s-a spus că era „o bibliotecă vie şi un muzeu ambulant“. Scriitorul Stoneman a afirmat: „Pe parcursul unei perioade de cinci ani de la moartea lui Odenath, . . . Zenobia ajunsese să fie considerată de supuşii săi suverana Orientului“.

De-o parte a domeniului Zenobiei se afla Persia, pe care ea şi soţul ei o distruseseră, iar de cealaltă parte Roma, aflată în declin. Cu privire la situaţia în care se afla Imperiul Roman la acea vreme, istoricul J. M. Roberts a spus: „Secolul al III-lea a fost . . . o perioadă tumultuoasă pentru hotarele de est şi de vest ale Romei, iar în Roma începuse o nouă perioadă de războaie civile şi succesiuni disputate. La tron s-au succedat douăzeci şi doi de împăraţi (fără a-i pune la socoteală pe pretendenţi)“. Cât despre suverana Siriei, ea era un monarh absolut, ferm stabilit în domeniul său. „Ţinând sub control stabilitatea a două imperii [cel persan şi cel roman], a explicat istoricul Stoneman, ea putea aspira să întemeieze un al treilea imperiu, care să le domine pe acestea două.“

Posibilitatea ca Zenobia să-şi extindă puterea regală s-a ivit în anul 269 e.n., când în Egipt a apărut un pretendent care contesta stăpânirea romană. Imediat, armata Zenobiei s-a îndreptat spre Egipt, l-a eliminat pe rebel şi a luat ţara în stăpânire. Proclamându-se regină a Egiptului, ea a bătut monedă cu numele ei. Regatul său se întindea acum de la fluviul Nil la fluviul Eufrat. În acest moment al vieţii, ea ajunsese să ocupe poziţia „împăratului de la miazăzi“, menţionat în profeţia biblică a lui Daniel, întrucât regatul ei a cuprins apoi zona situată la sud de ţara natală a lui Daniel (Daniel 11:25, 26). Ea a cucerit, de asemenea, aproape toată Asia Mică.

Zenobia şi-a întărit şi şi-a înfrumuseţat capitala, Palmyra, atât de mult, încât ajunsese să rivalizeze cu marile oraşe ale lumii romane. Se estimează că populaţia capitalei se ridica la peste 150 000 de locuitori. Edificii publice somptuoase, temple, grădini, coloane şi monumente umpleau oraşul înconjurat de ziduri, care, după cum se spune, aveau o circumferinţă de 21 de kilometri. Drumul principal era presărat cu colonade alcătuite din şiruri de coloane în stil corintic, iar dintre aceste coloane aproximativ 1 500 aveau o înălţime de peste 15 metri. Oraşul era plin de statui şi busturi ale eroilor şi ale binefăcătorilor înstăriţi. În anul 271 e.n., Zenobia a ridicat două statui, una a ei şi una a fostului ei soţ. La marginea deşertului, Palmyra strălucea asemenea unui giuvaier.

Templul Soarelui era una dintre cele mai impunătoare construcţii din Palmyra şi, fără îndoială, domina viaţa religioasă a oraşului. După toate probabilităţile, şi Zenobia se închina la zeul Soare. Cu toate acestea, Siria secolului al III-lea era o ţară în care exista o multitudine de religii. În regatul Zenobiei existau pretinşi creştini, evrei, astrologi şi închinători la soare şi la lună. Care a fost atitudinea ei faţă de diferitele forme de închinare din regatul său? Scriitorul Stoneman explică: „Un conducător înţelept nu va trece cu vederea nici un obicei care pare a fi potrivit pentru supuşii săi. . . . Se credea . . . că zeii stăteau adunaţi deasupra Palmyrei“. După cât se pare, Zenobia tolera toate religiile. Dar stăteau într-adevăr zeii adunaţi „deasupra Palmyrei“? Care avea să fie viitorul Palmyrei şi al „conducătorului înţelept“ al acestui oraş?

Un împărat „porneşte cu curaj“ împotriva Zenobiei

În anul 270 e.n., Aurelian a devenit împăratul Romei. Legiunile sale i-au alungat şi i-au disciplinat pe barbarii din nord. În 271 e.n., Aurelian, care acum îl reprezenta pe „împăratul de la miazănoapte“ din profeţia lui Daniel, „a pornit cu puterea şi curajul lui, împotriva împăratului de la miazăzi“, reprezentat de Zenobia (Daniel 11:25a). Aurelian a trimis o parte din forţele sale armate direct în Egipt, iar cea mai mare parte a armatei şi-a condus-o înspre est, prin Asia Mică.

Împăratul de la miazăzi — entitate cu rol conducător reprezentată de Zenobia — „a pornit“ război împotriva lui Aurelian „cu o armată şi mai mare şi foarte puternică“, aflată sub comanda a doi generali, Zabdas şi Zabdai (Daniel 11:25b). Însă Aurelian a cucerit Egiptul şi apoi a întreprins o expediţie în Asia Mică şi Siria. Zenobia a fost înfrântă la Emesa (azi, Homs), fiind nevoită să se retragă la Palmyra.

Când Aurelian a asediat Palmyra, Zenobia, în speranţa că va primi ajutor, a fugit împreună cu fiul ei spre Persia, dar a fost prinsă de către romani la fluviul Eufrat. Palmyra a capitulat în anul 272 e.n. Aurelian s-a purtat într-un mod mărinimos cu locuitorii Palmyrei, a luat o uriaşă pradă de război, inclusiv idolul din Templul Soarelui, şi a plecat la Roma. Împăratul roman nu a ucis-o pe Zenobia, ci, în anul 274 e.n., a făcut-o principala atracţie a procesiunii sale triumfale prin Roma. Ea şi-a petrecut restul vieţii ca matroană.

Oraşul deşertic este transformat în ruine

La câteva luni de la cucerirea Palmyrei de către Aurelian, palmyrenii i-au masacrat pe soldaţii romani din garnizoana pe care Aurelian o lăsase acolo înainte de a pleca. Când veştile despre această revoltă au ajuns la urechile lui Aurelian, acesta le-a ordonat imediat soldaţilor săi să se întoarcă, şi, de această dată, s-a răzbunat pe palmyreni într-un mod înspăimântător. Supravieţuitorii acestui masacru nemilos au fost duşi în sclavie. Semeţul oraş a fost prădat şi distrus, fără a mai putea fi refăcut. Astfel, acea metropolă ce fremăta de viaţă a redevenit ceea ce fusese la început: „Tadmorul, în deşert“.

Când Zenobia a înfruntat plină de curaj Roma, atât ea, cât şi împăratul Aurelian au jucat în mod involuntar rolurile de „împărat de la miazăzi“, respectiv „împărat de la miazănoapte“, împlinind o parte a profeţiei ce fusese consemnată în detaliu de profetul lui Iehova cu aproximativ 800 de ani înainte (Daniel, capitolul 11). Având o personalitate extraordinară, Zenobia a reuşit să câştige admiraţia multora. Totuşi, şi mai semnificativ este faptul că ea a reprezentat o entitate politică prezisă în profeţia lui Daniel. Domnia ei nu a durat mai mult de cinci ani. Palmyra, capitala regatului Zenobiei, este astăzi doar un sat. Chiar şi puternicul Imperiu Roman s-a stins cu mult timp în urmă, cedând în faţa regatelor moderne. Care va fi viitorul acestor puteri? Şi destinul lor este strâns legat de împlinirea sigură a profeţiei biblice. — Daniel 2:44.

[Chenarul de la pagina 29]

MOŞTENIREA ZENOBIEI

La întoarcerea în Roma după înfrângerea Zenobiei, regina Palmyrei, împăratul Aurelian a construit un templu al soarelui. În el a aşezat statuile zeului Soare pe care le adusese din oraşul Zenobiei. Vorbind despre alte schimbări care au avut loc, în revista History Today se spune: „Dintre toate acţiunile lui Aurelian, singura care a dăinuit cel mai mult este probabil stabilirea în anul 274 AD a unei sărbători în cinstea soarelui, pe data de 25 decembrie. Când imperiul a trecut la creştinism, ziua naşterii lui Cristos a fost mutată în această dată, pentru ca noua religie să poată fi acceptată de cei ce iubeau vechile sărbători. Şi, lucru interesant, faptul că [oamenii] sărbătoresc Crăciunul îl datorează, în ultimă instanţă, reginei Zenobia“.

[Harta/Fotografia de la paginile 28, 28]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

MAREA MEDITERANĂ

SIRIA

Antioh

Emesa (Homs)

PALMYRA

Damasc

MESOPOTAMIA

Eufrat

Carrhae (Haran)

Nisibis

Dura-Europos

[Provenienţa hărţii şi a fotografiei]

Colonadă: Michael Nicholson/Corbis

[Legenda fotografiei de la pagina 29]

Monedă romană înfăţişându-l, după cât se pare, pe Aurelian

[Legenda ilustraţiei de la pagina 30]

Templul Soarelui din Palmyra

[Provenienţa ilustraţiei]

The Complete Encyclopedia of Illustration/J. G. Heck

[Legenda fotografiei de la pagina 31]

Regina Zenobia adresându-se soldaţilor ei

[Provenienţa fotografiei]

Giovanni Battista Tiepolo, Regina Zenobia adresându-se soldaţilor ei, Samuel H. Kress Collection, Photograph © Board of Trustees, Galeria Naţională de Artă, Washington

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

Detaliu: Giovanni Battista Tiepolo, Regina Zenobia adresându-se soldaţilor ei, Samuel H. Kress Collection, Photograph © Board of Trustees, Galeria Naţională de Artă, Washington