De ce atâta lipsă de încredere?
„MAI poţi avea cu adevărat încredere în cineva în ziua de azi?“ Poate că şi dumneavoastră aţi auzit persoane dezamăgite care îşi pun această întrebare. Sau poate chiar dumneavoastră personal v-aţi pus această întrebare când aţi fost dezamăgit pe plan afectiv din cauza unei întâmplări survenite în viaţă.
Desigur, pretutindeni există lipsă de încredere atât în instituţii, cât şi în oameni. De cele mai multe ori, această atitudine este justificată. Se mai aşteaptă oare cineva ca majoritatea politicienilor să-şi respecte toate promisiunile făcute în campania electorală? În urma unui sondaj făcut asupra a 1 000 de studenţi din Germania în 1990, s-a văzut că, în timp ce 16,5 la sută dintre studenţi erau convinşi că politicienii sunt capabili să rezolve problemele mondiale, de două ori mai mulţi au spus că au îndoieli serioase în această privinţă, iar majoritatea au declarat că nu mai au încredere nici în capacitatea politicienilor de a rezolva problemele, nici în bunăvoinţa lor de a face lucrul acesta.
Ziarul Stuttgarter Nachrichten deplângea situaţia astfel: „Prea mulţi politicieni se gândesc mai întâi la propriile lor interese şi abia pe urmă, eventual, la cele ale alegătorilor lor“. Oameni din alte ţări sunt de aceeaşi părere. Iată ce se spunea în ziarul The European despre o anumită ţară: „Neîncrederea manifestată de tineri faţă de politicieni este justificată şi este împărtăşită şi de cei mai în vârstă“. Ziarul remarca faptul că, „de regulă, electoratul face ca partidele aflate la putere să piardă alegerile“. Ziarul spunea în continuare: „Cine stă un timp printre tinerii [de acolo] observă imediat lipsa lor de încredere şi dezorientarea lor“. Iar dacă nu se bucură de încrederea poporului, un guvern democratic nu poate face mare lucru. John Kennedy, fost preşedinte al Statelor Unite, a făcut cândva următoarea remarcă: „Baza unui guvern eficient este încrederea populaţiei“.
Din cauza declinului brusc al economiei şi a sistemelor de îmbogăţire rapidă care au eşuat, multe persoane îşi pierd încrederea în lumea finanţelor. În octombrie 1997, când bursa de valori din toată lumea a scăpat de sub control, într-un ziar se vorbea despre „o lipsă totală şi, uneori, inexplicabilă de încredere“ şi despre „molima neîncrederii“. Se mai spunea că „încrederea a scăzut atât de mult [într-o ţară asiatică], încât . . . ea pare să ameninţe însăşi existenţa regimului“. În rezumat, se spunea pe bună dreptate: „Economia se bazează pe încredere“.
Nici religia nu inspiră încredere. În ziarul catolic german Christ in der Gegenwart se spunea cu părere de rău: „Încrederea pe care o au oamenii în Biserică scade încontinuu“. Între 1986 şi 1992, numărul germanilor care aveau o mare încredere sau suficientă încredere în Biserică a scăzut de la 40 la 33 la sută. De fapt, în fosta Germanie de Est, numărul acestora a scăzut sub 20 la sută, în timp ce numărul celor ce au puţină încredere sau nu au deloc încredere în Biserică a crescut de la 56 la 66 la sută în fosta Germanie de Vest, iar în fosta Germanie de Est numărul acestora a crescut la 71 la sută.
Nu a scăzut numai încrederea în politică, finanţe şi religie — cei trei piloni ai societăţii —, ci şi în instituţiile care veghează la respectarea legilor. Codul penal cu portiţele lui de scăpare, modul în care se aplică legea şi hotărârile judecătoreşti dubioase au zdruncinat încrederea oamenilor. Potrivit revistei Time, „dezamăgirea cetăţenilor şi a poliţiştilor este atât de mare, încât aceştia nu mai au încredere într-un sistem care de nenumărate ori îi eliberează foarte repede din închisoare pe infractorii periculoşi“. Dat fiind că poliţia este acuzată de corupţie şi brutalitate, a scăzut brusc şi încrederea în poliţie.
În ce priveşte politica internaţională, eşecul discuţiilor despre pace şi încălcarea acordurilor de încetare a focului sunt o dovadă a lipsei de încredere. Bill Richardson, ambasadorul S.U.A. la Naţiunile Unite, indică cu claritate care este principalul obstacol în calea realizării păcii în Orientul Mijlociu, spunând pe scurt: „Nu există încredere“.
Pe de altă parte, la nivel individual, mulţi oameni nu mai au încredere nici chiar în rudele apropiate şi prieteni, adică nici măcar în cei la care vin în mod normal oamenii pentru a găsi înţelegere şi mângâiere când au probleme. Situaţia se aseamănă foarte mult cu cea descrisă de Mica: „Nu crede pe un prieten, nu te încrede în ruda cea mai de aproape; păzeşte-ţi uşa gurii de cea care îţi stă la sân!“ — Mica 7:5.
Un semn al timpurilor
Recent, psihologul german Arthur Fisher a declarat: „Încrederea în dezvoltarea societăţii şi în viitorul individului a scăzut în mod uimitor în toate domeniile. Tinerii se îndoiesc că pot fi ajutaţi de instituţiile societăţii. Ei nu mai au încredere nici în organizaţiile politice, nici în cele religioase şi în nici o altă organizaţie“. Nu este de mirare că sociologul Ulrich Beck vorbeşte despre o „cultură a neîncrederii“ faţă de vechile autorităţi, instituţii şi experţi.
Într-o astfel de cultură, oamenii au tendinţa de a renunţa, de a respinge orice fel de autoritate şi de a trăi după norme proprii, luând decizii fără a ţine cont de sfaturile sau de îndrumările altora. Unii devin exagerat de suspicioşi, poate chiar lipsiţi de consideraţie faţă de acele persoane în care simt că nu pot avea deloc încredere. Această atitudine favorizează un climat nesănătos, asemănător cu cel descris în Biblie: „În ultimele zile vor fi timpuri critice, cărora cu greu li se va face faţă. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, prezumţioşi, trufaşi, blasfematori, neascultători de părinţi, nerecunoscători, neloiali, fără afecţiune naturală, refractari la orice acord, calomniatori, fără stăpânire de sine, cruzi, neiubitori de bine, trădători, încăpăţânaţi, umflaţi de mândrie, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având o formă de devoţiune sfântă, dar dovedindu-se falşi în ce priveşte puterea ei“ (2 Timotei 3:1–5, NW; Proverbele 18:1). Cu adevărat, actuala lipsă de încredere este un semn al timpurilor, un semn al „ultimelor zile“.
Într-o lume care este afectată de neîncredere şi plină de oameni asemenea celor descrişi mai înainte nu te poţi bucura din plin de viaţă. Este însă realist să sperăm că lucrurile se vor schimba? Poate fi rezolvată lipsa de încredere din zilele noastre? Dacă da, cum anume şi când?