Recunoscătoare pentru o bogată moştenire creştină

RELATAREA LUI GWEN GOOCH

La şcoală intonam un imn cu versurile: „Marele Iehova întronat în gloria sa“. Deseori m-am întrebat: „Cine este acest Iehova?“

BUNICII mei erau oameni temători de Dumnezeu. La începutul secolului nostru, ei s-au asociat cu Studenţii în Biblie, cum erau cunoscuţi pe atunci Martorii lui Iehova. Tatăl meu era un bun om de afaceri, însă el nu le-a transmis de la început celor trei copii ai săi moştenirea creştină pe care o primise.

Abia când tata ne-a dat mie, sorei mele Anne şi fratelui meu Douglas cărţile intitulate His Works (Lucrările lui) şi Who Is God? (Cine este Dumnezeu?) am aflat că Iehova este numele adevăratului Dumnezeu (Psalmul 83:18). Am fost emoţionată! Dar ce anume a retrezit interesul tatălui meu?

În 1938, când a văzut că naţiunile se pregăteau de război, tata şi-a dat seama că erau necesare mai mult decât eforturi umane pentru a rezolva problemele omenirii. Bunica i-a dat cartea Enemies (Duşmanii), publicată de Martorii lui Iehova. După ce a citit-o, el a înţeles că adevăratul duşman al omenirii este Satan Diavolul şi că numai Regatul lui Dumnezeu poate aduce pacea mondială.a — Daniel 2:44; 2 Corinteni 4:4.

În pragul războiului, familia noastră a început să asiste la întrunirile de la Sala Regatului a Martorilor lui Iehova din Wood Green, în nordul Londrei. În iunie 1939 ne-am dus la Alexandra Palace, aflat în apropiere, ca să ascultăm discursul public „Guvern şi pace“, discurs ţinut de Joseph Rutherford, preşedintele de atunci al Societăţii Watch Tower, pe stadionul Madison Square Garden din New York şi transmis la radio în Londra şi în alte oraşe mari. Cuvântarea s-a auzit atât de bine, încât atunci când o mulţime zgomotoasă din New York a provocat tulburare, eu m-am uitat în jur să văd dacă aceasta se întâmpla în sala noastră.

Zelul tatălui meu pentru adevărul Bibliei

Tata a insistat ca în fiecare sâmbătă seara să ţinem un studiu biblic cu toată familia. Studiul nostru se concentra asupra subiectului biblic din Turnul de veghere repartizat pentru ziua următoare. Şi astăzi îmi este vie în minte relatarea despre Iosua şi asedierea cetăţii Ai, relatare dezbătută în Turnul de veghere din 1 mai 1939, fapt care demonstrează înrâurirea acelor studii asupra mea. Am fost atât de impresionată de relatarea respectivă, încât am căutat în Biblia mea toate referinţele cu privire la ea. Acea cercetare a fost fascinantă pentru mine, şi încă o consider aşa.

Împărtăşindu-le altora ceea ce învăţam, învăţăturile Bibliei mi s-au întipărit în inimă. Într-o zi, tata mi-a dat un fonograf cu o cuvântare biblică înregistrată, o carte broşată care se folosea pentru studiul biblic şi adresa unei doamne în vârstă. Apoi m-a rugat să o vizitez.

„Ce voi spune şi cum voi proceda?“, am întrebat eu.

„Ai tot ce-ţi trebuie acolo“, mi-a răspuns tata. „Pur şi simplu pui înregistrarea, citeşti întrebările, rogi locatara să răspundă la întrebări, iar apoi citeşti versetele.“

Am făcut întocmai cum mi-a spus, iar în felul acesta am învăţat să conduc un studiu biblic. Folosind Scripturile în minister, am ajuns să le înţeleg mai bine.

Anii grei de război

Al doilea război mondial a izbucnit în 1939, iar în anul următor m-am botezat, simbolizându-mi astfel dedicarea la Iehova. Aveam numai 13 ani. Apoi m-am hotărât să devin pionieră, cum sunt numiţi miniştrii cu timp integral. În 1941 am abandonat şcoala, iar la congresul de la Leicester m-am alăturat lui Douglas în activitatea de predicare cu timp integral.

În anul următor, tata a fost închis ca obiector de conştiinţă în privinţa războiului. Noi, copiii, ne-am adunat în jurul mamei, ajutând-o să se îngrijească de casă în acei ani grei de război. Apoi, nici nu a ieşit bine tata din închisoare că l-au chemat pe Douglas pentru serviciul militar. Pe prima pagină a unui ziar local a apărut titlul: „De ce fiul, la fel ca tatăl, a ales închisoarea“. S-a depus o bună mărturie, întrucât a fost ocazia de a explica de ce adevăraţii creştini nu participă la uciderea semenilor lor. — Ioan 13:35; 1 Ioan 3:10–12.

În acei ani de război, mulţi Martori care slujeau în ministerul cu timp integral ne vizitau cu regularitate, iar discuţiile lor biblice ziditoare mi-au lăsat o impresie durabilă. Printre acei creştini fideli s-au numărat şi John Barr şi Albert Schroeder, acum membri ai Corpului de Guvernare al Martorilor lui Iehova. Părinţii mei au fost cu adevărat ospitalieri şi ne-au învăţat să fim şi noi la fel. — Evrei 13:2.

Gata să dau un răspuns

La scurtă vreme după ce am început pionieratul am întâlnit-o pe Hilda în ministerul din casă în casă. Ea a spus furioasă: „Soţul meu s-a dus la război pentru unii ca voi! De ce nu faceţi nimic pentru a sprijini războiul?“

„Ce ştiţi dumneavoastră despre ceea ce fac eu?“, am întrebat-o. „Ştiţi de ce am venit la dumneavoastră?“

„Cred c-ar fi mai bine să intri şi să-mi spui“, a răspuns ea.

Am putut să-i explic că noi le ofeream o adevărată speranţă oamenilor care sufereau din cauza atrocităţilor comise — deseori în numele lui Dumnezeu. Hilda a ascultat cu apreciere, devenind prima persoană căreia i-am predat Biblia. Ea este o Martoră activă de peste 55 de ani.

La sfârşitul războiului am primit o nouă repartiţie ca pionieră în Dorchester, un oraş din sud-estul Angliei. Aceasta era prima dată când nu locuiam acasă. Micuţa noastră congregaţie se întrunea într-un restaurant, o clădire din secolul al XVI-lea numită „Vechea Ceainărie“. Trebuia să aranjăm mesele şi scaunele pentru fiecare întrunire. Sala era foarte diferită de Sala Regatului cu care mă obişnuisem. Cu toate acestea, primeam aceeaşi hrană spirituală şi aveam parte de aceeaşi asociere iubitoare cu fraţii şi surorile creştine.

Între timp, părinţii mei s-au mutat la Tunbridge Wells, la sud de Londra. M-am întors acasă pentru a face pionierat împreună cu tata şi cu Anne. În scurtă vreme, congregaţia a crescut de la 12 la 70 de Martori, aşa că familia noastră a fost rugată să se mute la Brighton, pe coasta sudică, unde era mai multă nevoie de proclamatori ai Regatului. Mulţi s-au alăturat cu zel în predicare familiei noastre de pionieri şi am văzut cum Iehova ne-a binecuvântat din plin lucrarea. Din congregaţia respectivă s-au format în scurt timp trei congregaţii.

O invitaţie neaşteptată

În vara anului 1950, familia noastră se afla printre cei 850 de delegaţi din Marea Britanie care au asistat la Adunarea Internaţională „Creşterea Teocraţiei“, ţinută pe Yankee Stadium, din New York. Multor pionieri care urmau să vină din alte ţări la acel congres li s-a trimis o cerere pe care o puteau completa dacă doreau să participe la Şcoala Biblică Galaad a Societăţii Watchtower, cu sediul lângă South Lansing (New York). Douglas, eu şi Anne eram printre ei! Îmi amintesc că, atunci când am introdus cererea mea completată în cutia poştală, mi-am zis: „Acum am făcut-o! Ce direcţie va lua viaţa mea?“ Însă hotărârea mea era: „Iată-mă, trimite-mă!“ (Isaia 6:8). Am fost emoţionată când am primit invitaţia de a rămâne după congres pentru a participa la cea de-a 16-a clasă a Galaadului împreună cu Douglas şi Anne. Toţi eram pe deplin conştienţi că puteam fi trimişi ca misionari în orice parte a lumii.

După ce ne-am bucurat de congres cu toată familia, a sosit timpul ca părinţii noştri să se întoarcă în Anglia, de data aceasta singuri. Toţi trei copiii le-am făcut cu mâna în timp ce ei se îmbarcau spre casă pe vasul Mauritania. Ce despărţire emoţionantă a fost aceea!

Repartiţiile de misionari

Cea de-a 16-a clasă a Galaadului era alcătuită din 120 de studenţi din toate părţile globului, printre noi fiind şi câţiva care suferiseră în lagărele de concentrare naziste. Întrucât clasei noastre i se preda spaniola, ne aşteptam să fim repartizaţi în vreo ţară din America de Sud în care se vorbea spaniola. Imaginaţi-vă surprinderea noastră când, în ziua absolvirii, am aflat că Douglas era repartizat în Japonia, iar eu şi Anne în Siria. Deci noi, fetele, a trebuit să învăţăm limba arabă, lucru care a rămas valabil şi când am primit repartiţia de a merge în Liban. În timp ce ne aşteptam vizele am luat lecţii de arabă de două ori pe săptămână de la George Shakashiri, zeţarul Societăţii Watch Tower pentru Turnul de veghere în arabă.

Ce emoţionant era să mergi într-o ţară menţionată în Biblie, despre care am învăţat la Galaad! Keith şi Joyce Chew, Edna Stackhouse, Olive Turner, Doreen Warburton şi Doris Wood ne-au însoţit acolo. Ce familie misionară fericită am devenit noi! Un Martor local ne vizita la casa misionară pentru a ne da în continuare lecţii de arabă. În cadrul cursului zilnic, noi exersam o scurtă prezentare în arabă, după care ieşeam în lucrarea de predicare şi o foloseam.

Am petrecut primii ani în Tripoli, unde exista o congregaţie. Eu, Anne, Joyce, Edna, Olive, Doreen şi Doris le ajutam pe soţiile şi pe fiicele Martorilor locali să participe la întruniri şi la ministerul public. Până atunci, fraţii şi surorile noastre nu stăteau împreună la întruniri, potrivit obiceiurilor locale, iar aceste surori creştine ieşeau rareori în ministerul din casă în casă. Aveam nevoie de ajutorul lor în privinţa limbii când predicam în public, iar noi le-am încurajat să participe şi ele la această lucrare.

Apoi, eu şi Anne am fost repartizate să ajutăm grupul mic de Martori din vechiul oraş Sidon. Nu după mult timp am fost rugate să ne întoarcem în capitală, la Beirut. Seminţele adevărului fuseseră semănate în rândul comunităţii de limbă armeană de acolo, aşa că am învăţat această limbă pentru a-i ajuta pe membrii acesteia.

Schimbarea repartiţiilor

Înainte de a pleca din Anglia l-am întâlnit pe Wilfred Gooch. El era un frate zelos şi înţelegător, care slujise la Betelul din Londra. Înmânarea diplomelor pentru studenţii celei de-a 15-a clase a Galaadului, la care a participat şi Wilf, s-a făcut în timpul congresului din 1950 pe Yankee Stadium. El a fost repartizat ca misionar la Filiala Societăţii Watch Tower din Nigeria, iar pentru un timp am corespondat. În 1955 am asistat amândoi la congresul „Regatul triumfător“ din Londra, iar la scurtă vreme după aceea ne-am logodit. În anul următor ne-am căsătorit în Ghana, iar eu am venit în Lagos (Nigeria), unde era repartizat Wilf.

După ce m-am despărţit de Anne în Liban, ea s-a căsătorit cu un frate minunat, care aflase adevărul biblic în Ierusalim. Părinţii noştri n-au putut să asiste la căsătoriile noastre, deoarece eu, Douglas şi Anne ne-am căsătorit în diferite părţi ale lumii. Totuşi, ei erau mulţumiţi să ştie că toţi îl slujeam cu bucurie pe Dumnezeul nostru, Iehova.

Lucrarea în Nigeria

La filiala din Lagos, eu am fost repartizată să fac curăţenie în camerele celor opt membri ai familiei noastre, precum şi să pregătesc mesele şi să spăl hainele. Mi se părea că dintr-o dată dobândisem nu numai un soţ, ci şi o familie!

Eu şi Wilf am învăţat prezentări biblice scurte în limba yoruba şi am fost răsplătiţi pentru eforturile noastre. Un tânăr student pe care l-am întâlnit atunci are o fiică şi un fiu care slujesc acum la Betelul din Nigeria — o familie mare cu aproape 400 de membri.

În 1963, Wilf a fost invitat să ia parte la un curs special de zece luni în Brooklyn (New York). După terminarea cursului, el a fost repartizat pe neaşteptate înapoi în Anglia. Eu rămăsesem în Nigeria şi am fost înştiinţată cu numai 14 zile înainte de plecare că trebuia să merg şi eu la Londra, unde se afla Wilf. Am plecat cu sentimente confuze, întrucât în repartiţia din Nigeria am simţit multă bucurie. După 14 ani de serviciu în străinătate ne-a trebuit timp ca să ne readaptăm la stilul de viaţă din Anglia. Totuşi, eram recunoscători că puteam fi din nou aproape de părinţii noştri în vârstă şi că ne puteam îngriji de ei.

Susţinuţi de speranţa noastră

Din 1980 am fost privilegiată să-l însoţesc pe Wilf în călătoriile lui în multe ţări ca supraveghetor de zonă. Aşteptam cu nerăbdare îndeosebi vizitele în Nigeria. Mai târziu am fost şi în Scandinavia, în Indiile Occidentale şi în Orientul Mijlociu — inclusiv în Liban. A fost o deosebită încântare să depănăm amintiri fericite şi să văd cum cei pe care îi ştiam de pe vremea când erau adolescenţi slujeau acum ca bătrâni creştini.

Din nefericire, iubitul meu soţ a murit în primăvara anului 1992. Nu avea decât 69 de ani. A fost o lovitură foarte grea şi neaşteptată. După 35 de ani de căsătorie mi-a trebuit timp ca să mă obişnuiesc singură. Însă am primit mult ajutor şi multă iubire din partea familiei mele creştine mondiale. Am foarte multe experienţe fericite la care să reflectez.

Ambii mei părinţi au dat un exemplu excelent de integritate creştină. Mama a murit în 1981, iar tata în 1986. Douglas şi Anne continuă să-l slujească în mod fidel pe Iehova. Douglas şi soţia lui, Kam, s-au întors la Londra, şi au rămas aici după ce l-au îngrijit pe tata. Anne şi familia ei sunt în Statele Unite. Toţi apreciem foarte mult speranţa şi moştenirea pe care ni le-a dat Dumnezeu. Continuăm să „manifest[ăm] o atitudine de aşteptare“, o aşteptare fierbinte a timpului când cei vii împreună cu cei dragi înviaţi vor sluji pentru totdeauna ca membri ai familiei pământeşti a lui Iehova. — Plângerile 3:24, NW.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiilor de la pagina 23]

În sensul acelor de ceas, din stânga sus:

Gwen la 13 ani, arătând în Sala Regatului din Enfield cum se conduce un studiu

Familia de misionari din Tripoli (Liban), 1951

Gwen cu soţul ei, Wilf, care a decedat