„Bunătatea ta iubitoare este mai bună decât viaţa“

Relatarea lui Calvin Holmes

Era decembrie 1930 şi tocmai terminasem de muls vacile când tata s-a întors acasă de la un vecin. „Wyman mi-a împrumutat această carte“, a spus el scoţând din buzunar o publicaţie cu coperte albastre. Aceasta se intitula Deliverance (Eliberare) şi era publicată de Watch Tower Bible and Tract Society. Tata, care rareori citea ceva, a rămas să citească acea carte până noaptea târziu.

DUPĂ aceea, tata a împrumutat şi alte cărţi, cum ar fi Light (Lumină) şi Reconciliation (Împăcare), publicate de aceiaşi editori. El a găsit Biblia veche a mamei şi stătea până noaptea târziu să citească la lumina unei lămpi de petrol. Tata s-a schimbat foarte mult. În iarna aceea ne-a vorbit ore în şir — mamei, mie şi celor trei surori ale mele — în timp ce ne înghesuiam în jurul sobei vechi care ardea cu lemne.

Tata spunea că editorii acestor cărţi se numeau Studenţi în Biblie şi că, potrivit opiniei lor, noi trăiam în „zilele din urmă“ (2 Timotei 3:1–5). El ne-a explicat că pământul nu urma să fie distrus la sfârşitul lumii, ci că va fi transformat într-un paradis sub domnia Regatului lui Dumnezeu (2 Petru 3:5–7, 13; Apocalipsa 21:3, 4). Acest lucru mi s-a părut de-a dreptul interesant.

Tata a început să-mi vorbească despre aceste lucruri în timp ce lucram împreună. Îmi amintesc că depănuşam porumbul când mi-a explicat că numele lui Dumnezeu este Iehova (Psalmul 83:18). Astfel, în primăvara anului 1931, pe când aveam numai 14 ani, am luat şi eu poziţie de partea lui Iehova şi a Regatului său. M-am rugat lui Iehova în bătrâna livadă cu meri din spatele casei şi i-am promis solemn că o să-i slujesc pentru totdeauna. Inima îmi era deja mişcată de bunătatea iubitoare a minunatului nostru Dumnezeu. — Psalmul 63:3.

Locuiam la o fermă situată la circa 30 de kilometri de St. Joseph (Missouri, S.U.A.) şi la mai puţin de 65 de kilometri de oraşul Kansas. Tata s-a născut într-o casă de bârne pe care o construise străbunicul meu la fermă pe la începutul secolului al XIX-lea.

Instruirea în vederea ministerului

În vara anului 1931, familia noastră a ascultat la radio discursul public intitulat „Regatul, speranţa lumii“, pe care Joseph Rutherford, pe atunci preşedintele Societăţii Watch Tower, a ţinut-o la congresul din Columbus (Ohio). Acea cuvântare mi-a mişcat inima şi am fost bucuros să particip alături de tata la distribuirea în rândul cunoştinţelor noastre a broşurii care conţinea acest discurs public important.

În vara anului 1932 am asistat pentru prima dată la o întrunire a Martorilor lui Iehova. Vecinul nostru ne-a invitat pe tata şi pe mine să ascultăm o cuvântare ţinută la St. Joseph de către George Draper, un supraveghetor itinerant al Martorilor lui Iehova. Când am ajuns, întrunirea era deja la jumătate, iar eu am găsit un loc în spatele umerilor laţi ai lui J.D. Dreyer, care urma să aibă un rol important în viaţa mea.

În septembrie 1933 am asistat împreună cu tata la o adunare ţinută în oraşul Kansas, unde am participat pentru prima dată la predicarea publică. Tata mi-a dat trei broşuri şi m-a învăţat să spun: „Sunt Martor al lui Iehova şi predic vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu. Fără îndoială că l-aţi auzit pe judecătorul Rutherford la radio. Cuvântările lui sunt difuzate în fiecare săptămână de peste 300 de posturi de radio“. Apoi ofeream o broşură. În seara respectivă, în timp ce mulgeam vacile la ferma noastră, m-am gândit că aceasta fusese cea mai deosebită zi din viaţa mea.

În scurtă vreme s-a instalat iarna, ceea ce pentru noi însemna limitarea călătoriilor. Însă atunci ne-au făcut o vizită fratele Dreyer şi soţia lui şi m-au întrebat dacă doream să merg sâmbătă seara la ei acasă şi să rămân acolo peste noapte. Mersul pe jos zece kilometri până la casa familiei Dreyer merita osteneala, deoarece aşa puteam să-i însoţesc în minister în ziua următoare şi să asist la studiul Turnului de veghere în St. Joseph. De atunci, rareori s-a întâmplat să nu particip duminica la minister. Instruirea şi sfaturile date de fratele Dreyer s-au dovedit inestimabile.

La 2 septembrie 1935 am reuşit în sfârşit să-mi simbolizez dedicarea la Iehova prin botezul în apă, cu ocazia unei adunări ţinute în Kansas.

Începutul unei cariere de o viaţă

La începutul anului 1936 am făcut cerere să slujesc ca pionier, sau ministru cu timp integral, şi am fost pus pe lista celor ce căutau un partener de pionierat. După puţin timp am primit o scrisoare de la Edward Stead din Arvada (Wyoming). El mi-a explicat că era obligat să stea într-un scaun cu rotile şi că avea nevoie de ajutor pentru a face pionierat. Am acceptat imediat propunerea lui şi am fost numit pionier în 18 aprilie 1936.

Înainte de a pleca la fratele Stead, mama m-a luat deoparte şi m-a întrebat: „Fiule, eşti sigur că asta vrei să faci?“

„Viaţa nu ar avea nici un rost altfel“, i-am răspuns eu. Ajunsesem să înţeleg că bunătatea iubitoare a lui Iehova este mai importantă decât orice altceva.

Pionieratul alături de Ted, cum îi spuneam noi fratelui Stead, a fost o instruire excelentă. El era plin de zel şi avea un mod foarte atrăgător de a prezenta mesajul Regatului. Dar tot ce putea face Ted era să scrie şi să vorbească, deoarece toate încheieturile lui erau înţepenite de o artrită reumatoidă. Eu mă sculam dimineaţa devreme, îl spălam şi îl bărbieream, pregăteam micul dejun şi îi dădeam să mănânce. Apoi îl îmbrăcam şi îl pregăteam pentru teren. În vara aceea am făcut pionierat în Wyoming şi Montana, petrecând noaptea sub cerul liber. Ted dormea într-o cabină specială construită pe autocamioneta lui, iar eu dormeam pe pământ într-un sac de dormit. Când a venit toamna, m-am mutat în sud, ca să fac pionierat în Tennessee, Arkansas şi Mississippi.

În septembrie 1937 am asistat pentru prima dată la un congres de proporţii în Columbus (Ohio). Acolo s-au făcut demersuri pentru a iniţia lucrarea de predicare cu fonograful. De fiecare dată când un locatar asculta înregistrarea de pe fonograf, noi raportam o „audiţie“. Într-o lună eu am raportat peste 500 de „audiţii“, iar mai mult de 800 de persoane au ascultat înregistrările. După ce am depus mărturie în multe oraşe din estul Tennessee-ului, din Virginia şi din Virginia de Vest, am fost invitat să slujesc ca pionier special într-o nouă postură, alături de servul de zonă, cum erau numiţi pe atunci supraveghetorii itineranţi.

Am vizitat congregaţiile şi grupurile izolate din Virginia de Vest — rămânând două până la patru săptămâni cu fiecare — şi eram în fruntea ministerului de teren. Apoi, în ianuarie 1941, am fost numit serv de zonă. Cam pe atunci, mama şi cele trei surori ale mele — Clara, Lois şi Rut — au luat poziţie de partea Regatului. Astfel, în vara respectivă am asistat cu toată familia la congresul de proporţii din St. Louis.

La scurtă vreme după congres, servii de zonă au fost informaţi că lucrarea de zonă avea să se încheie la sfârşitul lunii noiembrie a anului 1941. Luna următoare, Statele Unite au intrat în cel de-al doilea război mondial. Eu am fost numit pionier special, ceea ce presupunea să fac 175 de ore pe lună în minister.

Privilegii de serviciu speciale

În iulie 1942 am primit o scrisoare în care eram întrebat dacă sunt dispus să slujesc în străinătate. După ce am răspuns afirmativ, am fost invitat la Betelul din Brooklyn (New York), sediul mondial al Martorilor lui Iehova. Aproximativ 20 de fraţi celibatari au fost chemaţi în acelaşi timp pentru o instruire specială.

Nathan Knorr, preşedintele de atunci al Societăţii Watch Tower, a explicat că activitatea de predicare regresase şi că noi urma să fim instruiţi ca să întărim congregaţiile din punct de vedere spiritual. „Nu vrem să ştim numai ce nu merge în congregaţie, a spus el, ci şi ce aţi făcut voi în acest sens.“

În timp ce eram la Betel, Fred Franz, care l-a succedat pe fratele Knorr ca preşedinte în 1977, a ţinut o cuvântare în care a spus: „Cel de-al doilea război mondial se va sfârşi şi va urma o mare lucrare de predicare. Fără îndoială, milioane de persoane se vor mai aduna la organizaţia lui Iehova!“ Acea cuvântare mi-a schimbat complet punctul de vedere. Când s-au făcut repartiţiile, eu am aflat că urma să vizitez toate congregaţiile din statele Tennessee şi Kentucky. Am primit numele de servii fraţilor, denumire care s-a schimbat apoi în supraveghetori de circumscripţie.

Am început să slujesc congregaţiile la 1 octombrie 1942, pe când aveam numai 25 de ani. Pe vremea aceea, singura modalitate de a ajunge la unele congregaţii era pe jos sau călare pe cal. Uneori dormeam în aceeaşi cameră cu familia care mă găzduia.

În iulie 1943, când slujeam congregaţia Greeneville din Tennessee, am primit invitaţia de a lua parte la cea de-a doua clasă a Şcolii Biblice Galaad. Acolo am înţeles într-adevăr ce înseamnă „să dăm o mai mare atenţie lucrurilor pe care le-am auzit“ şi să fim „întotdeauna ocupaţi din plin în lucrarea Domnului“ (Evrei 2:1; 1 Corinteni 15:58, NW). Cele cinci luni de curs au zburat ca gândul, iar ziua absolvirii, 31 ianuarie 1944, a venit.

Canada şi apoi Belgia

Mai mulţi dintre noi am fost repartizaţi în Canada, unde activitatea Martorilor lui Iehova ieşise de sub interdicţie de puţin timp. Am fost repartizat în lucrarea itinerantă, care presupunea parcurgerea unor distanţe mari între unele congregaţii. În călătoriile mele m-am bucurat să aud cum a fost efectuată lucrarea de predicare în Canada pe timpul interdicţiei (Faptele 5:29). Mulţi vorbeau despre aşa-numita „campanie fulger“, când într-o singură noapte a fost lăsată o broşură la fiecare locuinţă, practic de la un capăt al Canadei până la celălalt. Cât de mult ne-am bucurat când am aflat, în mai 1945, că războiul din Europa se terminase!

În vara respectivă, în timp ce eram într-o congregaţie din orăşelul Osage, Saskatchewan, am primit o scrisoare de la fratele Knorr, în care îmi spunea: „Îţi ofer privilegiul de a merge în Belgia. . . . În această ţară este mult de lucru. Este o ţară sfâşiată de război, iar fraţii noştri au nevoie de ajutor, şi ni se pare potrivit să le trimitem pe cineva din America pentru a le oferi ajutorul şi mângâierea de care au nevoie“. Am răspuns imediat, acceptând repartiţia.

În noiembrie 1945 m-am dus la Betelul din Brooklyn ca să studiez franceza cu Charles Eicher, un alsacian în vârstă. Totodată am urmat un curs intensiv în chestiuni legate de coordonarea unei filiale. Înainte de a pleca spre Europa le-am făcut o vizită scurtă familiei şi prietenilor mei din St. Joseph.

La 11 decembrie am părăsit New York-ul la bordul vasului Queen Elizabeth, iar după patru zile am ajuns în Southampton, Anglia. Am rămas o lună la filiala britanică, unde am fost instruit în continuare. După aceea, în 15 ianuarie 1946, am traversat Canalul Mânecii şi am debarcat la Ostende, Belgia. De acolo am călătorit cu trenul până la Bruxelles, unde întreaga familie Betel mă aştepta în gară.

Activitatea postbelică intensificată

Sarcina mea era să supraveghez lucrarea Regatului din Belgia, însă eu nu ştiam nici măcar limba. În aproximativ şase luni am învăţat franceză atât cât să mă descurc în conversaţiile zilnice. Era un privilegiu să lucrez alături de persoane care îşi riscaseră viaţa ca să continue lucrarea de predicare în cei cinci ani de ocupaţie nazistă. Unii dintre ei fuseseră eliberaţi de curând din lagărele de concentrare.

Fraţii erau nerăbdători să organizeze lucrarea şi să le asigure hrană celor înfometaţi după adevăr. Deci am luat măsuri să se ţină adunări, iar congregaţiile să fie vizitate de către supraveghetorii itineranţi. Ne-am bucurat totodată de vizite încurajatoare din partea fraţilor Nathan Knorr, Milton Henschel, Fred Franz, Grant Suiter şi John Booth — toţi reprezentanţi de la sediul mondial din Brooklyn. În acele zile de început, eu am slujit ca supraveghetor de circumscripţie, supraveghetor de district şi coordonator de filială. În data de 6 decembrie 1952, după aproape şapte ani de serviciu în Belgia, m-am căsătorit cu Emilia Vanopslaugh, care lucra şi ea la Filiala din Belgia.

Câteva luni mai târziu, la 11 aprilie 1953, eu am fost chemat la secţia locală de poliţie şi am fost informat că prezenţa mea era un pericol pentru securitatea Belgiei. Am plecat la Luxemburg, unde am aşteptat până când recursul meu a fost înaintat Consiliului de Stat.

În februarie 1954, Consiliul de Stat al Belgiei a confirmat declaraţia că prezenţa mea era un pericol pentru ţară. Dovezile prezentate constau în faptul că, de la sosirea mea în Belgia, numărul Martorilor din ţară crescuse vertiginos — de la 804, în 1946, la 3 304, în 1953 — şi, ca urmare, securitatea Belgiei era ameninţată pentru că mulţi Martori tineri adoptau o poziţie fermă în privinţa neutralităţii creştine. Astfel, eu şi Emilia am fost repartizaţi în Elveţia, unde am început să slujim în lucrarea itinerantă în cantonul francez.

În 1959 s-a înfiinţat la South Lansing (New York) Şcoala pentru Ministerul Regatului — un curs avansat de instruire pentru bătrânii creştini. Am fost invitat şi eu acolo ca să fiu instruit pentru a preda la clasele din Europa ale acestei şcoli. În timp ce eram în Statele Unite mi-am vizitat familia, aflată în St. Joseph. Atunci am văzut-o pentru ultima dată pe iubita mea mamă. Ea a murit în ianuarie 1962; tata murise deja în iunie 1955.

Şcoala pentru Ministerul Regatului din Paris a început în martie 1961, iar Emilia m-a însoţit. La şcoală au participat supraveghetori de district, supraveghetori de circumscripţie, supraveghetori din congregaţii şi pionieri speciali din Franţa, Belgia şi Elveţia. În următoarele 14 luni am condus 12 clase ale acestui curs de patru săptămâni. Apoi, în aprilie 1962, Emilia a rămas însărcinată.

Ne adaptăm situaţiei

Ne-am întors la Geneva (Elveţia), unde aveam vize de şedere permanentă. Însă nu a fost uşor să găsim o locuinţă, deoarece exista o mare criză de locuinţe. Nici găsirea unui loc de muncă nu a fost uşoară. În cele din urmă am găsit de lucru într-un magazin universal din centrul Genevei.

Petrecusem 26 de ani în ministerul cu timp integral, aşa că schimbarea situaţiei noastre a pretins efectiv o adaptare. În cei 22 de ani în care am lucrat la magazinul universal şi le-am crescut pe cele două fiice ale noastre, Lois şi Eunice, familia noastră a pus întotdeauna interesele Regatului pe primul plan (Matei 6:33). După pensionarea mea în 1985, am început să slujesc ca locţiitor al supraveghetorului de circumscripţie.

Emilia are o sănătate precară, însă face tot ce poate în minister. Lois a slujit ca pionieră aproximativ zece ani. Ce moment emoţionant a fost asistarea împreună cu ea la minunatul congres internaţional din Moscova în vara anului 1993! La scurt timp după aceea, într-o excursie pe care a făcut-o în Senegal (Africa), Lois s-a înecat în ocean. Iubirea şi amabilitatea fraţilor africani şi a misionarilor de acolo mi-au fost de mare ajutor când m-am dus în Senegal pentru a mă îngriji de înmormântarea ei. Cât de mult îmi doresc să o văd pe Lois la înviere! — Ioan 5:28, 29.

Sunt recunoscător că pentru mai mult de patru decenii m-am bucurat de sprijinul loial şi iubitor al unei tovarăşe de viaţă. De fapt, în pofida suferinţelor mele şi a necazurilor, am simţit cât de dulce a fost bunătatea iubitoare a lui Iehova şi că el a dat un sens vieţii noastre. Îmi dă ghes inima să spun despre Dumnezeul nostru, Iehova, ceea ce a spus psalmistul: „Fiindcă bunătatea ta iubitoare este mai bună decât viaţa, buzele mele te vor lăuda“. — Psalmul 63:3, NW.

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Am iniţiat lucrarea de predicare cu fonograful

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Părinţii mei în 1936

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Mărturie stradală în Belgia în 1948