Vestea bună despre paradis în Tahiti
TAHITI! Numele pare să transmită un anumit farmec exotic. Celebritatea lui se datorează unor pictori şi scriitori ca Paul Gauguin, Robert Louis Stevenson şi Herman Melville, ale căror picturi şi scrieri care zugrăvesc frumuseţea tropicală şi calmul insulelor din Marea Sudului le-au stârnit interesul multora.
Tahiti este cea mai mare insulă dintre cele peste 120 de insule din Polinezia Franceză, situată în Pacificul de Sud. Cu toate că pentru mulţi această insulă din Marea Sudului este aproape sinonimă cu paradisul, oamenii din Tahiti au totuşi nevoie să audă despre un alt paradis care va veni în curând (Luca 23:43). Martorii lui Iehova din Tahiti, care numără în prezent 1 918 vestitori, sunt ocupaţi să le vorbească celor 220 000 de oameni despre vestea bună că Regatul lui Dumnezeu va aduce adevărate condiţii paradiziace nu numai în Tahiti, ci şi pe întregul pământ. — Matei 24:14; Apocalipsa 21:3, 4.
Ani de zile, lucrarea de predicare din Tahiti a fost coordonată de Filiala din Fiji a Societăţii Watch Tower, filială situată la o distanţă de aproximativ 3 500 de kilometri. Această distanţă mare îngreuna situaţia, iar progresul era lent. Astfel, la 1 aprilie 1975 s-a deschis o filială în Tahiti, iar acest eveniment a însemnat un punct de cotitură în activitatea adevăraţilor creştini din acest teritoriu. Ce anume a condus la acest eveniment şi cum a început lucrarea de predicare în Tahiti?
Un început modest
Vestea bună a Regatului a fost auzită pentru prima dată în Tahiti în anii ’30, şi mulţi locuitori de pe această insulă, care aveau un respect deosebit faţă de Biblie, au manifestat un mare interes. Însă, ca urmare a unei interdicţii impuse de guvern şi a altor restricţii, până la sfârşitul anilor ’50 nu existau încă Martori pe această insulă. Atunci, Agnès Schenck, care era originară din Tahiti şi locuia în Statele Unite, a luat hotărârea de a se întoarce în Tahiti împreună cu soţul şi cu fiul ei. Ea ne explică cum s-au petrecut lucrurile.
„La congresul de district din 1957 de la Los Angeles, fratele Knorr [preşedintele de atunci al Societăţii Watch Tower] a explicat că era mare nevoie de vestitori ai Regatului în Tahiti. Pe atunci, eu eram botezată de un an şi am exclamat: «Hai să mergem în Tahiti!» Două familii, Neill şi Carano, buni prieteni de-ai noştri, m-au auzit din întâmplare. Ne-au spus că le-ar plăcea să vină cu noi, însă noi nu aveam prea mulţi bani. Soţul meu fusese bolnav mai mult timp, iar fiul meu era foarte mic. De aceea ne era greu să plecăm. Fraţii din congregaţiile vecine au prins de veste că am vrea să plecăm şi ne-au trimis bani şi articole de uz casnic. Apoi, în mai 1958 am plecat cu vaporul în Tahiti, având la noi, printre altele, 36 de cearşafuri de pat!
Când am ajuns în Tahiti, mă simţeam complet străină, deoarece plecasem de pe insulă de 20 de ani. Am început să predicăm, dar trebuia să fim atenţi, deoarece lucrarea noastră creştină era interzisă. Trebuia să ascundem revistele şi foloseam numai Biblia. La început le-am depus mărturie numai persoanelor care aveau deja abonamente la revistele Turnul de veghere şi Treziţi-vă!
Clyde Neill şi David Carano, împreună cu familiile lor, ni s-au alăturat după congresul internaţional din 1958, ţinut în oraşul New York. Predicam împreună şi îi invitam pe oameni să vină să asculte cuvântările ţinute în casele particulare ale fraţilor. Încetul cu încetul, lucrurile au început să se organizeze şi am început un studiu biblic cu un grup de 15 persoane. După trei luni, familiile Neill şi Carano au trebuit să plece deoarece le expiraseră vizele turistice. De aceea, fraţii au decis ca, înainte de a pleca, să boteze toate persoanele interesate care corespundeau cerinţelor. Am avut privilegiul de a fi translatoare la prima cuvântare de botez. Cu acea ocazie, opt locuitori de pe insulă şi-au simbolizat dedicarea la Iehova prin botez. Apoi familiile Neill şi Carano s-au întors în Statele Unite.
Lucrarea de predicare a continuat. Ne-am organizat în grupuleţe şi îi vizitam pe oameni seara. Deseori, discuţiile cu cei interesaţi se prelungeau până la miezul nopţii. Uneori chiar şi miniştrii protestanţi luau parte la discuţii. În 1959 s-a format prima congregaţie. Apoi, spre marea noastră încântare, în 1960 guvernul a recunoscut legal asociaţia Martorilor lui Iehova. Acei ani de început au fost plini de bucurii şi de însemnate evenimente spirituale. Iehova a binecuvântat cu adevărat hotărârea noastră de a ne muta acolo unde nevoia era mai mare.“ Sora Schenck este acum în vârstă de 87 de ani şi încă îi slujeşte cu fidelitate lui Iehova în congregaţia ei.
Lucrarea progresează
În 1969, doi Martori din Franţa, Jacques şi Paulette Inaudi, au fost numiţi pionieri speciali în Tahiti. Jacques îşi aminteşte: „Când am ajuns în Tahiti, nu erau decât 124 de vestitori, o congregaţie în Papeete şi doi pionieri speciali în Vairao, pe peninsulă“. Peninsula se leagă de Tahiti printr-un istm. Adunarea internaţională „Pace pe pământ“ urma să se ţină peste puţin timp. „Aceasta a fost prima ocazie în care eu am organizat un congres“, continuă Jacques. „A trebuit să planificăm un program în limba engleză pentru vizitatorii de peste hotare, să alcătuim o orchestră pentru cântările Regatului şi să facem repetiţii pentru două drame. Toată această muncă a fost realizată doar cu 126 de vestitori. Sunt sigur că Iehova a făcut cea mai mare parte din ea.“ Locuitorii insulei au fost emoţionaţi să vadă 488 de persoane prezente la congres! Pentru mulţi dintre ei era prima oară când întâlneau Martori din alte ţări.
La scurt timp după aceea, Jacques Inaudi a fost numit supraveghetor itinerant. Când a vizitat diferitele insule, a observat că mulţi oameni manifestau interes faţă de vestea bună, dar erau puţini vestitori ai Regatului care să îl cultive. „Din acest motiv am încurajat multe familii să se mute pe aceste insule pentru a sluji acolo unde era nevoia mai mare“, explică Jacques. „Astfel, încetul cu încetul, vestea bună s-a răspândit şi în aceste arhipelaguri.“ Fratele Inaudi a slujit ca supraveghetor itinerant din 1969 până în 1974, iar în prezent slujeşte ca bătrân într-o congregaţie din Tahiti.
Printre cei ce au reacţionat la încurajarea fratelui Inaudi s-a numărat Auguste Temanaha, unul dintre cei opt care s-au botezat în 1958. El relatează cum s-au petrecut lucrurile. „În 1972, supraveghetorul circumscripţiei noastre, Jacques Inaudi, ne-a încurajat să reflectăm la ideea de a ne muta pentru a sluji în Huahine, una dintre Insulele de sub Vânt din Insulele Societăţii. Am ezitat, deoarece în congregaţie ţinusem doar citirea Bibliei şi nu mă simţeam calificat pentru o asemenea responsabilitate. Cu toate acestea, fratele Inaudi mi-a spus în continuare: «Nu-ţi face griji, poţi face lucrul acesta!» După câtva timp ne-am hotărât să mergem. Astfel, în 1973 am vândut tot ce aveam şi, împreună cu cei trei copii mici ai noştri, ne-am mutat în Huahine.
Când am sosit, am constatat că trebuia să pun totul pe picioare — Studiul Turnului de veghere, Şcoala de Minister Teocratic şi multe altele. Nu a fost uşor, dar am simţit ocrotirea şi ajutorul lui Iehova. De mai multe ori el ne-a ajutat să găsim o locuinţă. Apoi, când un grup de opozanţi a încercat să-i scoată pe Martori de pe insulă, un politician local s-a opus, luându-ne apărarea. Cu adevărat, Iehova a vegheat asupra noastră în tot acest timp.“ Acum există două congregaţii în Huahine: o congregaţie de limbă franceză, cu 23 de vestitori, şi una de limbă tahitiană, cu 55 de vestitori.
În 1969, Hélène Mapu a fost numită pionieră specială pentru a lucra peninsula. „Oamenii de pe peninsulă au manifestat mult interes şi, în scurt timp, am iniţiat multe studii biblice“, spune Hélène. Curând după aceea s-a format o congregaţie mică în Vairao, însă era nevoie de bătrâni. Cu timpul, Colson Deane, care locuia în Papara, la 35 de kilometri distanţă, a putut să dea o mână de ajutor. „Trebuia să fim bine organizaţi pentru a sluji în Vairao“, povesteşte fratele Deane. „Eu lucram în oraşul Faa, situat la 70 de kilometri de Vairao, în cealaltă parte a insulei. După serviciu, trebuia să plec repede acasă, să-mi iau familia, iar apoi să mergem în Vairao. Mai târziu a trebuit să ne mutăm la Faa din cauza serviciului meu. Puteam oare să sprijinim în continuare Congregaţia Vairao? Doream cu adevărat să-i ajutăm pe fraţii de acolo, de aceea am hotărât să continuăm să-i ajutăm. În serile în care aveam întrunire, rareori ajungeam acasă înainte de miezul nopţii, deoarece trebuia să facem mai multe drumuri pentru a-i duce acasă pe cei ce nu aveau maşină. Am făcut lucrul acesta cinci ani de zile. Este o mare bucurie în prezent să vezi patru congregaţii în această parte a insulei, şi avem amintiri plăcute de atunci.“
Tahiti devine filială
În 1974, în Tahiti, numărul vestitorilor Regatului ajunsese la 199. În anul următor, când Nathan Knorr, preşedintele de atunci al Societăţii Watch Tower, împreună cu Frederick Franz, vicepreşedintele, au vizitat Polinezia Franceză, şi-au dat seama că ar fi mult mai eficient ca lucrarea de predicare din Polinezia Franceză să fie coordonată nu din Fiji, situată la o distanţă de 3 500 de kilometri, ci din Tahiti. Astfel, la 1 aprilie 1975 s-a deschis Filiala din Tahiti, iar supraveghetorul de circumscripţie, Alain Jamet, a fost numit coordonator al filialei.
Acum câţiva ani, fratele Jamet a povestit ce binecuvântări minunate a primit de la Iehova. „Din 1975 s-au depus mari eforturi pentru a duce vestea bună în toate insulele şi arhipelagurile din teritoriul nostru, răspândite pe o suprafaţă de mărimea Europei Occidentale. Rezultatele au fost îmbucurătoare. Până în 1983, numărul vestitorilor crescuse la 538. În acel an s-a construit în Paea o filială cu birouri şi locuinţe. Acum există în jur de 1 900 de vestitori răspândiţi în cele 30 de congregaţii din Insulele Societăţii, o congregaţie şi un grup izolat în Insulele Tubuai, o congregaţie şi două grupuri izolate în Insulele Marchize şi câteva grupuri izolate în insulele Tuamotu şi Gambier. Se construiesc mai multe săli ale Regatului — trei în Insulele Marchize şi şapte în Tahiti — pentru a face faţă numărului tot mai mare de persoane noi care vin la întruniri. În ultimii 20 de ani, Iehova a binecuvântat cu adevărat eforturile noastre de a cultiva terenul tahitian.“
Mai este încă mult de făcut
Perspectivele de creştere în Polinezia Franceză sunt excelente. La 23 martie 1997, Martorilor lui Iehova de pe tot cuprinsul Polineziei Franceze li s-au alăturat 5 376 de persoane la Comemorarea morţii lui Isus Cristos. Pentru a satisface necesităţile spirituale ale acestor persoane interesate, publicaţiile noastre biblice sunt disponibile în câteva limbi locale. În afară de tahitiană, se pregătesc publicaţii biblice în tuamotuană, care este vorbită în arhipelagul Tuamotu şi în Marchizele de Nord şi de Sud.
Creşterea constantă şi experienţele excelente i-au ajutat pe vestitorii Regatului din Tahiti să aprecieze şi mai mult iubirea şi răbdarea lui Iehova, „a cărui voinţă este ca orice fel de oameni să fie salvaţi şi să ajungă la cunoştinţa exactă a adevărului“, chiar şi în îndepărtatele insule din Marea Sudului (1 Timotei 2:4, NW). Martorii lui Iehova din Tahiti şi din celelalte insule din Polinezia Franceză au o încredere deplină în promisiunea lui Iehova: „Insulele vor aştepta cu nădejde în Mine şi se vor încrede în braţul Meu“. — Isaia 51:5.
[Legenda hărţii de la pagina 26]
(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)
Filiala din Tahiti se ocupă de necesităţile Polineziei Franceze
AUSTRALIA
[Legenda fotografiei de la pagina 25]
De la stânga la dreapta: Alain Jamet, Mary-Ann Jamet, Agnès Schenck, Paulette Inaudi şi Jacques Inaudi
[Legenda fotografiei de la pagina 27]
Biroul filialei din Tahiti