Recunoscătoare pentru o viaţă lungă în serviciul lui Iehova

RELATAREA LUI OTTILIE MYDLAND

La sfârşitul secolului al XIX-lea, corăbiile cu pânze acostau una lângă alta în portul Kopervik, din vestul Norvegiei. Pe timpul acela, pe străzi se puteau vedea căruţe trase de oameni şi de cai. Pentru iluminat, oamenii foloseau lămpi cu petrol, iar casele din lemn vopsite în alb erau încălzite cu lemne şi cocs. M-am născut pe aceste meleaguri în iunie 1898, fiind a doua din cinci copii.

ÎN 1905, tata a plecat în Statele Unite din cauză că era şomer. După trei ani s-a întors cu un geamantan plin cu cadouri fascinante pentru copii şi cu mătăsuri şi alte lucruri pentru mama. Dar cea mai preţioasă avere a lui erau volumele legate ale lui Charles Taze Russell, intitulate Studii în Scripturi.

Tata a început să le vorbească prietenilor şi rudelor despre lucrurile pe care le învăţase din aceste cărţi. La slujbele religioase din localitate, el folosea Biblia pentru a demonstra că nu există un iad de foc (Eclesiastul 9:5, 10). În 1909, la un an de la întoarcerea tatei din Statele Unite, fratele Russell a vizitat Norvegia şi a ţinut cuvântări în Bergen şi Christiania, acum Oslo. Tata s-a dus la Bergen ca să-l asculte.

Majoritatea oamenilor îl învinuiau pe tata că răspândea învăţături false. Îmi părea rău pentru el şi l-am ajutat să le ofere tracte biblice vecinilor. În 1912 i-am dat un tract despre iad fiicei unui preot. Aceasta a sărit cu gura pe mine şi pe tata. Am fost dezgustată să aud o fiică de preot folosind un limbaj atât de vulgar!

Din când în când eram vizitaţi de alţi Studenţi în Biblie, cum se numeau pe atunci Martorii lui Iehova, printre care şi Theodor Simonsen, care era un bun orator. Îi invitam pe oameni să vină la cuvântările pe care le ţinea la noi acasă. Înainte de cuvântare, el cânta cu gura şi se acompania cu o ţiteră, iar după ce termina cuvântarea ne cânta o cântare de încheiere. Aveam un mare respect pentru el.

O altă persoană care ne vizita era Anna Andersen, o colportoare, sau ministru cu timp integral. Ea călătorea dintr-un oraş într-altul, pe tot cuprinsul Norvegiei, mai ales cu bicicleta, distribuindu-le oamenilor literatură biblică. Cândva ea fusese ministru ordinat în Armata Salvării şi cunoştea câţiva miniştri ordinaţi din Armata Salvării din Kopervik. Aceştia i-au îngăduit să ţină un discurs biblic în sala lor de întruniri, iar eu am invitat oameni să vină să o asculte.

Un alt colportor care ne vizita în Kopervik era Karl Gunberg. Acest bărbat modest, liniştit, dar glumeţ slujea din când în când şi ca traducător la Filiala din Oslo. După ani de zile am lucrat împreună acolo.

Influenţată de concepţii religioase

La începutul acestui secol, majoritatea oamenilor aveau nu numai o credinţă puternică în Dumnezeu şi în Biblie, ci şi convingeri ferme, cum ar fi credinţa în iadul de foc şi în Trinitate. De aceea, atunci când Studenţii în Biblie au predicat că aceste doctrine nu erau în armonie cu Biblia, s-a creat o mare vâlvă. Am fost influenţată de acuzaţiile usturătoare ale vecinilor noştri că tata era eretic. Odată chiar i-am spus: „Ce predai tu nu este adevărat. Este o erezie!“

„Vino aici, Ottilie, m-a încurajat el, şi hai să vezi ce spune Biblia.“ Apoi mi-a citit din Scripturi. Ca urmare a acestui fapt, încrederea mea în el şi în ceea ce preda el a început să crească. M-a încurajat să citesc volumele Studii în Scripturi, de aceea, în vara anului 1914, stăteam deseori şi citeam pe o colină de pe care se vedea tot oraşul.

În august 1914, oamenii se înghesuiau în jurul redacţiei ziarului local pentru a citi despre izbucnirea primului război mondial. Tata a venit şi a văzut ce se petrecea acolo. „Mulţumesc lui Dumnezeu!“, a exclamat el, înţelegând că izbucnirea războiului însemna împlinirea profeţiilor biblice despre care predicase el (Matei 24:7). Mulţi Studenţi în Biblie credeau atunci că, nu după mult timp, urmau să fie luaţi la cer. Când acest lucru nu s-a întâmplat, unii au fost dezamăgiţi.

Poziţia mea de partea adevărului biblic

În 1915, când aveam 17 ani, am terminat şcoala gimnazială şi am început să lucrez la un birou. Atunci am început să citesc cu regularitate Turnul de veghere. Dar numai din 1918 s-au ţinut cu regularitate întruniri în Kopervik. La început asistau la întruniri doar cinci persoane. Citeam publicaţiile Societăţii Watch Tower, cum ar fi Studii în Scripturi, şi analizam materialul pe bază de întrebări şi răspunsuri. Deşi mama vorbea laudativ la adresa Studenţilor în Biblie, ea nu a devenit niciodată Studentă în Biblie.

În biroul unde lucram l-am cunoscut, începând din 1918, pe Anton Saltnes, pe care l-am ajutat să devină Student în Biblie. Pe atunci am devenit vestitoare regulară şi m-am botezat în 1921 la un congres din Bergen.

În mai 1925 s-a ţinut la Örebro (Suedia) un congres pentru toată Scandinavia. Au fost prezente peste 500 de persoane, printre care şi Joseph Rutherford, preşedintele Societăţii Watch Tower. În jur de 30 dintre noi am călătorit de la Oslo cu trenul, într-un vagon rezervat pentru Studenţii în Biblie.

La acest congres am fost anunţaţi că la Copenhaga (Danemarca) urma să se deschidă un birou de filială pentru nordul Europei, care să supravegheze lucrarea de predicare din Scandinavia şi ţările baltice. William Dey, din Scoţia, a fost numit să supravegheze lucrarea de predicare. El a fost foarte îndrăgit şi, nu după mult timp, a fost supranumit Marele Scoţian. La început, fratele Dey nu ştia nici o limbă scandinavă, de aceea, în timpul întrunirilor şi al adunărilor stătea în spatele sălii şi avea grijă de copii pentru ca părinţii lor să se poată concentra la ce se spunea pe podium.

Revista Turnul de veghere din 1 martie 1925, în engleză, a analizat Apocalipsa, capitolul 12, şi a explicat că acest capitol prezintă naşterea Regatului lui Dumnezeu în ceruri în 1914. Mi s-a părut greu de înţeles, de aceea l-am citit de mai multe ori. Când, în cele din urmă, l-am înţeles, m-am simţit foarte fericită.

Când s-au făcut modificări în înţelegerea subiectelor biblice, unii s-au poticnit şi au părăsit poporul lui Dumnezeu. Însă, când era vorba de o modificare greu de înţeles, citeam întotdeauna materialul de mai multe ori şi încercam să înţeleg raţionamentul. Dacă tot nu reuşeam să înţeleg noua explicaţie, aşteptam să primesc clarificări. De nenumărate ori am fost răsplătită pentru că am avut răbdare.

Serviciul la Betel

Câţiva ani am lucrat ca secretară, contabilă şi revizor contabil. În 1928, persoana care se ocupa cu evidenţele contabile ale Filialei s-a îmbolnăvit şi a trebuit să plece de la Betel. Deoarece aveam experienţă în acest domeniu, am fost rugată să preiau eu munca aceasta. Am început serviciul la Betel în iunie 1928. Din când în când, fratele Dey ne vizita şi verifica evidenţele contabile ale Filialei. De asemenea, familia noastră Betel a luat iniţiativa în lucrarea publică de predicare din Oslo, unde exista pe atunci o singură congregaţie.

Unii dintre noi îl ajutam pe fratele Sakshammer, care răspundea de expedierea literaturii de la Betel, să împacheteze şi să expedieze revista Epoca de Aur (acum Treziţi-vă!). Fraţii Simonsen şi Gunberg erau printre cei care dădeau o mână de ajutor. Acelea erau momente plăcute; deseori fraţii cântau cântece în timp ce lucram.

Sigură de speranţa Regatului

În 1935 am înţeles că „marea mulţime“ nu era o clasă cerească secundară. Am învăţat că, în schimb, ea reprezintă o clasă care va supravieţui marelui necaz şi care are posibilitatea de a trăi pentru totdeauna în paradis pe pământ (Apocalipsa 7:9–14). După această nouă explicaţie, unele persoane care se împărtăşiseră din embleme cu ocazia Comemorării şi-au dat seama că speranţa lor era pământească şi nu s-au mai împărtăşit.

Deşi nu m-am îndoit niciodată de speranţa mea cerească, deseori mă gândeam: „De ce mă vrea Dumnezeu pe mine?“ Nu mă simţeam vrednică de un privilegiu aşa de mare. Deoarece sunt o femeie mică de statură şi timidă, mi se părea ciudat să mă gândesc că voi fi un rege care va domni împreună cu Cristos în ceruri (2 Timotei 2:11, 12; Apocalipsa 5:10). Cu toate acestea, am meditat la cuvintele apostolului Pavel, potrivit cărora nu „mulţi puternici“ au fost chemaţi, ci „Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari“. — 1 Corinteni 1:26, 27.

Activitatea în timpul celui de-al doilea război mondial

La 9 aprilie 1940, trupele germane au invadat Norvegia şi, la scurt timp după aceea, au ocupat toată ţara. Din cauza războiului, multe persoane au devenit receptive la mesajul Regatului. Din octombrie 1940 până în iunie 1941 am distribuit peste 272 000 de cărţi şi broşuri. Aceasta înseamnă că fiecare dintre cei peste 470 de Martori, câţi erau atunci în Norvegia, au distribuit în medie peste 570 de cărţi şi broşuri pe parcursul acelor nouă luni!

La 8 iulie 1941, Gestapoul s-a dus la toţi supraveghetorii care prezidau şi le-a spus că, dacă lucrarea de predicare nu înceta, urmau să fie trimişi în lagărele de concentrare. Cinci ofiţeri de poliţie germani au venit la Betel şi au confiscat o mare parte din proprietatea Societăţii Watch Tower. Membrii familiei Betel au fost luaţi şi interogaţi, dar nici unul dintre noi nu a fost închis. În cele din urmă, la 21 iulie 1941, clădirea Societăţii, aflată pe Inkognitogaten 28B, a fost confiscată, iar lucrarea de predicare a fost interzisă. M-am mutat înapoi în Kopervik şi mi-am găsit un serviciu laic pentru a mă întreţine.

În perioada aceea, tata slujea ca pionier. Într-una din zile, naziştii au venit şi au percheziţionat casa tatei. Aceştia i-au luat toată literatura, inclusiv Bibliile şi concordanţele biblice. În acei ani nu am primit decât o cantitate mică de hrană spirituală. Pentru a rămâne tari din punct de vedere spiritual, am studiat de mai multe ori cărţi vechi, cum ar fi cartea Government (Guvernul), şi am continuat să predicăm.

Din nefericire, în multe locuri fraţii erau dezbinaţi. Unii erau de părere că trebuia să predicăm pe faţă şi să mergem din casă în casă, în timp ce alţii considerau că trebuia să lucrăm cu mai multă prudenţă, luând legătura cu oamenii în alte moduri. Astfel, unii fraţi proeminenţi, care înainte cooperaseră foarte bine şi pe care i-am iubit foarte mult, nu mai vorbeau unul cu altul. Dezbinarea dintre ei m-a durut mai mult decât oricare altă situaţie din viaţa mea de Martoră.

Activitatea este reluată după război

După război, în vara anului 1945, fratele Dey a vizitat Norvegia şi a ţinut întruniri în Oslo, Skien şi Bergen. El i-a rugat pe fraţi să se împace şi le-a cerut tuturor celor care erau dispuşi să facă lucrul acesta să se ridice în picioare. Toţi s-au ridicat în picioare! Neînţelegerea a fost rezolvată pentru totdeauna în decembrie 1945, după o vizită a fratelui Nathan Knorr, preşedintele de atunci al Societăţii Watch Tower.

Între timp, la 17 iulie 1945, am primit o telegramă de la servul filialei, fratele Enok Öman, în care se spunea: „Când poţi să te întorci la Betel?“ Unii mi-au spus că ar trebui să rămân acasă şi să am grijă de tata, care avea atunci peste 70 de ani. Dar tata m-a încurajat să reîncep serviciul la Betel, ceea ce am şi făcut. În 1946, Marvin Anderson, un frate din Statele Unite, a devenit coordonatorul filialei noastre, iar lucrarea de predicare a fost reorganizată.

În timpul vacanţelor de vară obişnuiam să merg la Kopervik pentru a-mi vedea familia. Deşi cei doi fraţi şi cele două surori ale mele nu au devenit niciodată Martori, ei au fost întotdeauna prietenoşi cu mine şi cu tata. Fratele meu mai mare a devenit căpitan de port, iar celălalt profesor. Deşi eram săracă din punct de vedere material, tata le spunea: „Ottilie este mai bogată decât voi“. Şi aşa era! Ceea ce câştigaseră ei nu se putea compara cu bogăţiile spirituale de care mă bucuram eu! Tata a murit la vârsta de 78 de ani, în 1951. Mama murise în 1928.

Un moment memorabil din viaţa mea a fost asistarea în 1953 la congresul internaţional al poporului lui Iehova din oraşul New York. În acel an, numărul vestitorilor de pe glob depăşea cifra de 500 000, iar la congres au luat parte peste 165 000! Înaintea congresului din 1953 am lucrat o săptămână la Betelul din Brooklyn, sediul mondial al organizaţiei lui Iehova de pe pământ.

Fac ce pot

În ultimii ani, vederea mea a slăbit din cauza cataractei. Cu ajutorul unor ochelari cu dioptrii mari şi cu o lupă mai pot citi puţin publicaţiile cu caractere mari. Iar surorile creştine mă vizitează şi îmi citesc de două ori pe săptămână, motiv pentru care le sunt foarte recunoscătoare.

Activitatea mea de predicare este, de asemenea, limitată. În timpul verii, surorile creştine mă scot din când în când din casă în căruciorul meu cu rotile şi mergem într-un loc unde pot predica şi eu puţin. De asemenea, trimit cu regularitate prin poştă reviste şi broşuri la şcolile din Kopervik, cum ar fi şcoala primară unde am învăţat acum aproape 100 de ani. Sunt bucuroasă că pot să fiu o vestitoare regulară.

Din fericire, sala de mese şi Sala Regatului se află la etajul unde este situată şi camera mea din Betel, aflat din 1983 la Ytre Enebakk, în afara oraşului Oslo. De aceea, pot merge la închinarea de dimineaţă, la mese şi la întruniri cu ajutorul unui cadru metalic. Sunt fericită că mai pot asista la congrese şi la adunări. Îmi place să mă întâlnesc cu prieteni pe care îi cunosc de mulţi ani, precum şi cu fraţi şi surori noi şi cu mulţi copii drăgălaşi.

Să ne păstrăm credinţa până la sfârşit

Este o binecuvântare să fii înconjurat de persoane spirituale, plăcute şi active aici la Betel. Când am început serviciul la Betel, întreaga familie era formată din fraţi care aveau speranţă cerească (Filipeni 3:14). Acum, toţi cei de la Betel, în afară de mine, aşteaptă cu nerăbdare să trăiască pentru totdeauna în paradis pe pământ.

Este adevărat, ne aşteptam ca Iehova să fi trecut la acţiune mai devreme. Cu toate acestea, mă bucur să văd cum marea mulţime creşte din ce în ce mai mult. La ce creşteri am fost martoră de-a lungul timpului! Când am început ministerul, nu erau decât 5 000 de vestitori în întrega lume. În prezent există peste 5 400 000! Într-adevăr, l-am văzut pe ‘cel mai mic devenind o mie şi pe cel neînsemnat un neam puternic’ (Isaia 60:22). Trebuie să continuăm să-l aşteptăm pe Iehova, aşa cum a scris profetul Habacuc: „Chiar dacă ar zăbovi, continuă să o aştepţi, fiindcă se va realiza negreşit“. — Habacuc 2:3, NW.