Inima îmi este plină de recunoştinţă

RELATAREA LUI JOHN WYNN

De câte ori am refuzat să merg la întrunirile Martorilor lui Iehova! Mă prefăceam că mă durea burta sau capul — orice, numai să nu merg. Însă, datorită fermităţii mamei mele, întotdeauna îmi treceau repede aceste indispoziţii şi mă trezeam străbătând cu ea cei trei kilometri până la Sala Regatului, ascultând-o în timp ce discuta din Cuvântul lui Dumnezeu cu o însoţitoare mai în vârstă.

LUCRUL acesta m-a învăţat o lecţie valoroasă: Părinţii nu trebuie să înceteze niciodată să fie fermi, dar cu multă iubire, pentru ce este drept în ochii lui Dumnezeu (Proverbele 29:15, 17). Ei nu trebuie să uite niciodată porunca divină ‘de a nu părăsi strângerea noastră laolaltă’ (Evrei 10:25). Când privesc la anii care au trecut, cât de recunoscător sunt că mama m-a pus să fac ce era cel mai bine pentru mine!

Recunoscător pentru exemple excelente

Deşi era necredincios, tatăl meu a fost îngăduitor faţă de convingerile mamei când aceasta a devenit Studentă în Biblie, cum erau cunoscuţi pe atunci Martorii lui Iehova. În 1913, ea a mers să asculte cuvântarea „Dincolo de mormânt“, ţinută de fratele Charles Russell, primul preşedinte al Societăţii Watch Tower. A ajuns însă târziu, când toate locurile se ocupaseră. De aceea a fost invitată să ia loc lângă podium, foarte aproape de pastorul Russell. Cuvântarea a impresionat-o profund. În ziua următoare, cuvântarea a fost publicată în ziarul local, iar ea a păstrat un exemplar şi a citit-o de nenumărate ori.

După întrunire, mama şi-a dat numele pe o bucată de hârtie şi, la scurt timp după aceea, Studenţii în Biblie au luat legătura cu ea. După un timp, a început să distribuie tracte de la uşă la uşă în Gloucester (Anglia), orăşelul nostru natal. De când eram foarte mici, cele două surori ale mele şi cu mine am mers cu mama în lucrarea de predicare.

Când Harry Francis, un zelos Sudent în Biblie, s-a mutat în Gloucester, mama l-a întâmpinat cu căldură. La scurt timp după aceea a început să se intereseze personal de mine, iar încurajarea lui a fost un factor major care m-a ajutat mai târziu să iau hotărârea de a deveni pionier, cum se numesc miniştrii cu timp integral. Din exemplul fratelui Francis am învăţat o lecţie importantă: Persoanele mai în vârstă trebuie să caute întotdeauna modalităţi de a-i încuraja pe cei mai tineri.

Când mama a devenit Studentă în Biblie, şi alte persoane din Gloucester au luat aceeaşi hotărâre. Nişte bătrâni din congregaţie însă au început să aibă o părere prea bună despre ei, iar unii membri ai clasei — cum se numea pe atunci congregaţia — au început să urmeze persoane. La o întrunire, unii au început să o înghiontească pe mama pe la spate, îndemnând-o să voteze prin ridicare de mână în favoarea anumitor bătrâni. Dar mama ştia că aceştia nu erau un exemplu bun şi a refuzat să se lase intimidată. În perioada aceea, la sfârşitul anilor ’20, mulţi au părăsit congregaţia şi nu au mai umblat pe calea adevărului (2 Petru 2:2). Totuşi, mama a sprijinit întotdeauna cu loialitate organizaţia, dându-mi astfel un bun exemplu.

Poziţia mea de partea adevărului

În cele din urmă, în iunie 1939, la vârsta de 18 ani, m-am botezat în râul Severn. În acelaşi an am fost numit şi slujitor responsabil cu echipamentul de sonorizare. Pe timpul acela ne foloseam de un gramofon mare, care făcea să răsune în locurile publice mesajul „Religia este o cursă şi o escrocherie“. Atunci accentul se punea pe demascarea ipocriziei şi a învăţăturilor false ale creştinătăţii.

Odată m-am aflat în fruntea unui convoi care ducea o pancartă de pânză pe care era scris pe o parte „Religia este o cursă şi o escrocherie“, iar pe cealaltă parte „Slujiţi-i lui Dumnezeu şi lui Cristos, Regele“. După noi venea un ponei care avea de-o parte şi de alta a spatelui afişe mari ce anunţau cuvântarea publică. Ce spectacol trebuie să fi fost acest convoi în religiosul oraş Gloucester!

Cu toate că acasă aveam probleme financiare, mama m-a încurajat să devin pionier. Astfel, în septembrie 1939, la începutul celui de-al doilea război mondial, am sosit în Leamington, un orăşel din Warwickshire, care a fost prima mea repartiţie ca pionier. Acest orăşel era reşedinţa mai multor preoţi ieşiţi la pensie.

În ministerul din casă în casă ne foloseam de un fonograf uşor, la care puneam cuvântările fratelui Joseph Rutherford, preşedintele de atunci al Watch Tower Bible and Tract Society. Pe de altă parte, gramofonul nostru (care putea fi folosit pentru un auditoriu mai mare) era mult mai greu şi îl transportam cu un cărucior de copii. Uneori, preoţii, iritaţi de mesajul care demasca religia falsă, ne scoteau din parohiile lor. Dar nu ne-am descurajat. Iehova ne-a binecuvântat lucrarea, iar în prezent, în Leamington există o congregaţie de peste o sută de Martori.

În 1941, în timp ce al doilea război mondial făcea ravagii, m-am mutat în regiunea Wales, unde am făcut pionierat în orăşelele Haverfordwest, Carmarthen şi Wrexham. Ca ministru cu timp integral, am fost scutit de serviciul militar, însă oamenii nu au apreciat poziţia noastră neutră. Astfel, eu şi partenerul meu am fost denunţaţi ca spioni. Într-o seară, poliţia ne-a încercuit rulota. Colegul meu, care tocmai se întorsese de la mina la care muncea, a scos capul pe uşă pentru a vedea cine era acolo. Faţa îi era plină de praf de cărbune, iar poliţiştilor li s-a părut că arăta de parcă ar fi fost gata pentru un raid. A trebuit să le dăm câteva explicaţii!

Am fost bogat răsplătiţi în repartiţiile noastre. Odată, în timp ce ne aflam în Carmarthen, John Barr de la Filiala din Londra (acum membru al Corpului de Guvernare) ne-a făcut o vizită încurajatoare. Pe atunci în Carmarthen existau numai doi vestitori; acum există peste o sută. În prezent, oraşul Wrexham are trei congregaţii şi, de curând, am avut privilegiul de a ţine cuvântarea de dedicare a unei Săli a Regatului din Haverfordwest. — 1 Corinteni 3:6.

Recunoscător pentru minister

În timp ce mă aflam în Swansea, în sudul Wales-ului, partenerului meu, Don Rendell, nu i s-a dat scutire de serviciu militar. El a fost trimis la închisoare, deşi a explicat că, din motive de conştiinţă, nu putea merge la război împotriva colaboratorilor lui creştini din alte ţări (Isaia 2:2–4; Ioan 13:34, 35). Pentru a-l încuraja, precum şi pentru a le depune mărturie vecinilor, am aşezat gramofonul în apropierea închisorii şi am pus cuvântări biblice.

Lucrul acesta însă nu a fost pe placul femeilor din vecinătatea închisorii, care au strâns bani pentru a-i plăti pe soldaţi ca să mă bată pe mine şi pe colegul meu. Am luat-o la fugă cât am putut de repede — eu împingeam şi căruciorul în care se afla gramofonul —, căutând să ne adăpostim în Sala Regatului. Când am ajuns însă acolo, uşa era încuiată! Din fericire, poliţia a intervenit la timp şi ne-a scăpat de o bătaie în toată regula.

Evident, incidentul a devenit bine cunoscut. Mai târziu, în timp ce predicam la ţară, lângă Swansea, un bărbat mi-a spus pe un ton aprobator: „Creştinism este acela pentru care militaţi voi, ca tânărul din Swansea care a predicat cu îndrăzneală convingerile lui şi a trebuit să fugă pentru a se adăposti“. Ce surprins a fost să afle că eu eram tânărul acela!

Nu era uşor să faci pionierat în acei ani de război. Nu aveam mare lucru în privinţă materială, dar apreciam şi ne bucuram de ceea ce aveam. Întotdeauna am primit cu regularitate hrană spirituală şi nu am lipsit niciodată de la nici o întrunire, cu excepţia cazurilor când am fost bolnavi. Mi-am cumpărat o bicicletă veche pe care am pus nişte coşuri mari pentru a transporta un fonograf, precum şi literatură biblică. Uneori călătoream 80 de kilometri pe zi cu bicicleta! Am făcut pionierat aproape şapte ani şi îmi amintesc cu plăcere de timpul acela.

În 1946, după terminarea celui de-al doilea război mondial, am fost invitat să lucrez la Betel, cum sunt numite principalele clădiri ale Martorilor lui Iehova din fiecare ţară. Betelul nostru se afla atunci pe Craven Terrace 34, lângă Tabernacolul din Londra. M-am bucurat să colaborez cu persoanele mai în vârstă de acolo, cum ar fi Alice Hart al cărei tată, Tom Hart, se pare că a fost primul Martor din Anglia.

Sunt binecuvântat cu o parteneră fidelă

În 1956 am plecat de la Betel pentru a mă căsători cu Etty, o pionieră pe care o cunoscusem când a venit din Olanda în vizită la sora ei care locuia pe atunci la Londra. Spre sfârşitul războiului, Etty a predat steno-dactilografia la un colegiu cu profil comercial din Tilburg, în sudul Olandei. Într-o zi, un alt profesor s-a oferit să o însoţească cu bicicleta până acasă, pentru a fi sigur că a ajuns cu bine. Acesta era romano-catolic. Când au ajuns, a urmat o discuţie cu părinţii lui Etty care erau protestanţi. S-a înfiripat o prietenie, iar profesorul venea des în vizită la ei.

La scurt timp după terminarea războiului, acest profesor a venit acasă la Etty, strigând: „Am găsit adevărul!“

„Credeam că ai spus că deţii adevărul atunci când erai romano-catolic!“, i-a răspuns tatăl lui Etty.

„Nu!, a răspuns el emoţionat. Martorii lui Iehova au adevărul!“

În acea seară şi în multe altele s-au purtat discuţii biblice aprinse. La puţin timp după aceea, Etty a devenit pionieră. Şi ea a întâmpinat în minister opoziţie înverşunată, care în Olanda venea din partea Bisericii Romano-Catolice. Instigaţi de preoţi, copiii îi întrerupeau conversaţia când mergea din casă în casă, iar odată i-au demontat bicicleta. A dus bicicleta la un mecanic, care acceptase mai înainte o broşură de la ea. „Uitaţi ce mi-au făcut copiii!“, i-a spus ea cu lacrimi în ochi.

„Nu renunţaţi acum, i-a răspuns bărbatul cu amabilitate. Dumneavoastră faceţi o lucrare excelentă. Am să vă repar bicicleta fără bani.“ Ceea ce a şi făcut.

Etty a constatat că preoţii nu se prea interesau de turmele lor înainte ca ea să înceapă să studieze Biblia cu unii enoriaşi din parohia lor. După aceea, preoţii şi călugăriţele mergeau pe la oameni pentru a le slăbi credinţa în Biblie şi în Iehova. În pofida acestui fapt, ea a avut multe studii biblice care au dat rezultate.

Recunoscător pentru viaţa noastră împreună

După nuntă, Etty şi cu mine am fost repartizaţi în lucrarea itinerantă din Anglia şi, timp de aproape cinci ani, am vizitat congregaţiile pentru a le întări spiritualiceşte. Apoi am primit invitaţia de a urma cursurile celei de-a treizeci şi şasea clase a Galaadului, care s-a ţinut la sediul mondial al Martorilor lui Iehova din Brooklyn, New York. Cursul de zece luni, care s-a terminat în noiembrie 1961, a fost special conceput pentru a instrui bărbaţi care să se ocupe de munca de la filialele Martorilor lui Iehova. Cât timp am fost plecat, Etty a stat în Anglia, la Betelul din Londra. După absolvire, am fost numiţi să lucrăm împreună acolo.

În următorii 16 ani am lucrat la Departamentul serviciu, ocupându-mă de problemele legate de activitatea congregaţiilor. Apoi, în 1978, când Pryce Hughes, coordonatorul Betelului, a murit, am fost numit în locul lui. Sarcina de a răspunde de bunăstarea membrilor familiei noastre Betel aflată în creştere — în prezent avem peste 260 de membri în familia noastră — a fost o repartiţie recompensatoare de-a lungul acestor ani.

În 1971, scumpa mea mamă a murit la vârsta de 85 de ani. Etty şi cu mine am mers la înmormântarea ei în Gloucester, unde un frate a ţinut o cuvântare în care a vorbit despre speranţa cerească pe care a avut-o mama (Filipeni 3:14). Sunt recunoscător pentru grija iubitoare pe care surorile mele, Doris şi Grace, i-au acordat-o mamei la bătrâneţe, dându-ne astfel mie şi lui Etty posibilitatea de a continua ministerul cu timp integral.

Etty şi cu mine ne gândim deseori la părinţii noştri şi la modul în care ne-au crescut într-un mod iubitor, dar ferm. Ce datorie incomensurabilă avem faţă de ei! Mai ales mama ne-a dat un minunat exemplu mie şi surorilor mele, clădind în noi apreciere pentru Iehova şi pentru organizaţia sa.

Într-adevăr, inima ne este plină de recunoştinţă, în timp ce aşteptăm cu nerăbdare fiecare nouă zi de serviciu pentru Tatăl nostru ceresc, Iehova. Ce Dumnezeu minunat şi iubitor este el! Psalmistul biblic a exprimat sentimentele noastre când a scris: „Te voi înălţa, o, Dumnezeul meu, Regele, şi voi binecuvânta numele tău pe timp indefinit, chiar pentru totdeauna. Cât este ziua de lungă te voi binecuvânta şi voi lăuda numele tău pe timp indefinit, chiar pentru totdeauna“. — Psalmul 145:1, 2, NW.

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Cu soţia mea, Etty