I-am slujit lui Iehova cu răbdare din copilărie

RELATAREA LUI RUDOLF GRAICHEN

Pe când aveam doar 12 ani, nenorocirile au lovit familia mea asemenea unui trăsnet. Mai întâi, tata a fost aruncat în închisoare. Apoi, sora mea şi cu mine am fost luaţi cu forţa de acasă şi duşi să locuim cu persoane străine. Mai târziu, mama şi cu mine am fost arestaţi de Gestapo. Eu am mers la închisoare, iar ea a sfârşit-o într-un lagăr de concentrare.

ACEASTĂ succesiune de evenimente a marcat doar începutul dureroasei persecuţii pe care am suferit-o în tinereţe ca Martor al lui Iehova. Infamul Gestapo nazist şi apoi Stasi, poliţia secretă din Germania de Est, au încercat să-mi ştirbească integritatea faţă de Dumnezeu. Acum, după 50 de ani de serviciu dedicat lui, pot spune la fel ca psalmistul: „Destul m-au asuprit din tinereţe, dar nu m-au biruit“ (Psalmul 129:2). Ce recunoscător îi sunt lui Iehova!

M-am născut la 2 iunie 1925, în orăşelul Lucka, din apropiere de Leipzig (Germania). Chiar înainte de naşterea mea, părinţii mei, Alfred şi Teresa, au recunoscut glasul adevărului Bibliei în publicaţiile Studenţilor în Biblie, cum erau numiţi pe atunci Martorii lui Iehova. Îmi aduc aminte că în fiecare zi mă uitam la tablourile cu scene biblice atârnate pe pereţii casei noastre. Un tablou reprezenta lupul şi mielul, iedul şi leopardul, viţelul şi leul — toate în pace, fiind conduse de un băieţel (Isaia 11:6–9). Aceste tablouri mi-au lăsat o impresie de durată.

Ori de câte ori era posibil, părinţii mă implicau în activităţile congregaţiei. De exemplu, în februarie 1933, doar la câteva zile după ce Hitler a preluat puterea, a fost prezentată în orăşelul nostru „Foto-Drama Creaţiunii“ — cu diapozitivele, imaginile filmate şi înregistrările ei. Ce încântat eram eu, un băieţel de numai şapte ani, să merg în spatele unei camionete prin oraş, cu ocazia marşului publicitar pentru „Foto-Dramă“! Cu această ocazie, precum şi cu altele, fraţii m-au făcut să mă simt un membru util al congregaţiei, în pofida vârstei mele fragede. Aşadar, de mic copil am fost învăţat de Iehova şi influenţat de Cuvântul său.

Instruit să mă încred în Iehova

Din cauza strictei neutralităţi creştine, Martorii lui Iehova nu s-au implicat în politica nazistă. Ca urmare, în 1933, naziştii au emis legi prin care ne interziceau predicarea, întrunirile şi chiar citirea propriei noastre literaturi biblice. În septembrie 1937, toţi fraţii din congregaţia noastră, inclusiv tata, au fost arestaţi de Gestapo. Acest lucru m-a întristat foarte mult. Tata a fost condamnat la cinci ani închisoare.

Acasă, situaţia a devenit foarte dificilă pentru noi. Dar am învăţat repede să ne încredem în Iehova. Într-o zi, când am venit de la şcoală, mama citea Turnul de veghere. Vrând să-mi pregătească repede ceva de mâncare, a pus revista pe un dulăpior. După ce am luat masa, în timp ce strângeam vasele s-a auzit o ciocănitură puternică în uşă. Era un poliţist care voia să ne percheziţioneze apartamentul pentru a găsi literatură biblică. Am intrat în panică.

Era o zi neobişnuit de caldă. Aşadar, primul lucru pe care l-a făcut poliţistul a fost să-şi scoată chipiul şi să-l pună pe masă. Apoi a început percheziţia. În timp ce căuta pe sub masă, chipiul lui a început să alunece. Astfel, mama l-a apucat repede şi l-a pus pe dulăpior, exact peste Turnul de veghere! Poliţistul a căutat cu atenţie peste tot, dar nu a găsit nici o publicaţie. Desigur, nu i-a trecut prin minte să caute sub chipiu. Când a fost gata de plecare, a mormăit nişte scuze către mama în timp ce şi-a întins mâna în spate pentru a-şi apuca chipiul. Ce uşurare am simţit!

Experienţe asemenea acesteia m-au pregătit pentru încercări mai dificile. De exemplu, în şcoală s-au exercitat presiuni asupra mea ca să mă alătur organizaţiei Tineretul Hitlerist, în care copiii erau instruiţi în disciplina militară şi îndoctrinaţi cu filozofia nazistă. Unii profesori şi-au fixat obiectivul de a avea o participare de sută la sută a elevilor. Profesorul meu, Herr Schneider, trebuie să fi simţit că eşuase complet, deoarece, spre deosebire de toţi ceilalţi profesori din şcoala mea, el avea un elev lipsă. Eu eram acela.

Într-o zi, Herr Schneider a anunţat întreaga clasă: „Băieţi, mâine vom face o ieşire cu clasa“. Tuturor le-a surâs ideea. Apoi a adăugat: „Toţi trebuie să îmbrăcaţi uniformele de tineri hitlerişti pentru ca, atunci când vom mărşălui pe străzi, toţi să vadă că sunteţi nişte băieţi hitlerişti respectabili“. În dimineaţa următoare, toţi băieţii s-au prezentat în uniformă, cu excepţia mea. Profesorul m-a chemat în faţa clasei şi mi-a zis: „Uită-te cum arată ceilalţi băieţi şi cum arăţi tu“. El a adăugat: „Ştiu că părinţii tăi sunt săraci şi nu-şi pot permite să-ţi cumpere uniformă, dar hai să-ţi arăt ceva“. M-a dus la biroul lui, a deschis un sertar şi a spus: „Vreau să-ţi dau această uniformă nou-nouţă. E frumoasă, nu-i aşa?“

Preferam mai degrabă să mor decât să îmbrac o uniformă nazistă. Când profesorul a văzut că nu aveam de gând să o îmbrac, s-a enervat, şi întreaga clasă m-a huiduit. Apoi am ieşit cu toţii, iar el a încercat să mă ascundă, punându-mă în mijlocul celorlalţi băieţi îmbrăcaţi în uniformă. Totuşi, mulţi oameni din oraş m-au putut vedea, deoarece eram deosebit de colegii mei. Toţi ştiau că părinţii mei şi cu mine eram Martori ai lui Iehova. Îi sunt recunoscător lui Iehova pentru că mi-a dat puterea spirituală necesară când am fost tânăr.

Persecuţia se intensifică

Într-o zi, pe la începutul anului 1938, sora mea şi cu mine am fost luaţi de la şcoală şi duşi de poliţie la o şcoală de corecţie din Stadtroda, la o distanţă de aproximativ 80 de kilometri. De ce? Tribunalul decisese să ne scoată de sub influenţa părinţilor noştri şi să facă din noi copii nazişti. Curând, personalul de la şcoala de corecţie a observat că sora mea şi cu mine eram respectuoşi şi ascultători, deşi fermi în neutralitatea noastră creştină. Directorul a fost atât de impresionat, încât a dorit să o cunoască personal pe mama. S-a făcut o excepţie, şi mamei i s-a permis să ne viziteze. Sora mea, mama şi eu eram atât de fericiţi şi de recunoscători lui Iehova pentru că ne oferea ocazia să fim împreună şi să ne încurajăm reciproc o zi întreagă! Aveam realmente nevoie de lucrul acesta.

Am stat la şcoala de corecţie aproximativ patru luni. Apoi am fost trimişi să locuim la o familie din Pahna. Ei primiseră instrucţiuni să ne ţină la distanţă de rude. Mamei nu i s-a permis nici măcar să ne viziteze. Totuşi, de câteva ori, ea a reuşit să ia legătura cu noi. Folosindu-se de acele rare ocazii, mama a făcut tot ce a putut pentru a ne insufla hotărârea de a-i rămâne fideli lui Iehova, indiferent ce încercări şi împrejurări avea el să permită. — 1 Corinteni 10:13.

Şi încercările au venit într-adevăr. În 15 decembrie 1942, pe când aveam doar 17 ani, am fost luat de Gestapo şi dus la o închisoare din Gera. După aproximativ o săptămână, mama a fost arestată şi ea şi adusă în aceeaşi închisoare. Deoarece eram încă minor, tribunalul nu putea să mă judece. Astfel, mama şi cu mine am petrecut şase luni în închisoare, în timp ce tribunalul aştepta să împlinesc 18 ani. Exact în ziua când am împlinit 18 ani, mama şi cu mine am fost duşi în faţa instanţei.

Înainte de a-mi da seama, procesul s-a încheiat. Nu bănuiam că nu aveam s-o mai văd pe mama. Ultima amintire pe care i-o păstrez este stând la tribunal, într-o bancă negricioasă de lemn, exact lângă mine. Amândoi am fost declaraţi vinovaţi. Eu am fost condamnat la patru ani închisoare, iar mama, la un an şi jumătate.

Pe atunci, mii de Martori ai lui Iehova se aflau în închisori şi lagăre de concentrare. Totuşi, eu am fost trimis la o închisoare din Stollberg, unde eram singurul Martor. Am petrecut peste un an la izolare severă, însă Iehova a fost cu mine. Iubirea pe care o cultivasem faţă de el în copilărie a fost cheia supravieţuirii mele spirituale.

La 9 mai 1945, după doi ani şi jumătate de închisoare, am primit o veste bună — războiul se terminase! În ziua aceea am fost eliberat. După o călătorie pe jos de 110 kilometri, am ajuns acasă efectiv bolnav din cauza extenuării şi a înfometării. Mi-au trebuit câteva luni pentru a mă restabili.

De îndată ce am sosit, am primit veşti foarte triste. Mai întâi despre mama. După ce fusese în închisoare un an şi jumătate, naziştii i-au cerut să semneze un document de renegare a credinţei în Iehova. Ea a refuzat. Astfel, Gestapoul a dus-o la un lagăr de concentrare pentru femei, în Ravensbrück. Acolo a murit de tifos exact înainte de terminarea războiului. A fost o creştină foarte curajoasă — o luptătoare dârză care niciodată nu a renunţat. Fie ca Iehova să-şi amintească de ea cu bunătate.

Am primit veşti şi despre fratele meu mai mare, Werner, care nu i s-a dedicat niciodată lui Iehova. El se înrolase în armata germană şi a fost ucis în Rusia. Tatăl meu? A venit acasă, dar, din nefericire, el a fost unul dintre foarte puţinii Martori care au semnat acel infam document de renegare a credinţei. Când am ajuns să-l văd, părea închis în sine şi bolnav mintal. — 2 Petru 2:20.

O scurtă perioadă de activitate spirituală zeloasă

Pe 10 martie 1946 am asistat la prima mea adunare postbelică din Leipzig. Ce emoţionant a fost când s-a făcut anunţul că urma să aibă loc un botez chiar în ziua respectivă! Deşi îmi dedicasem viaţa lui Iehova cu mulţi ani în urmă, aceasta a fost prima ocazie de a mă boteza. Nu voi uita niciodată ziua aceea.

La 1 martie 1947, după ce am făcut pionierat o lună, am fost invitat la Betelul din Magdeburg. Birourile Societăţii erau foarte avariate de bombardamente. Ce privilegiu a fost să ajut la reparaţii! După ce a trecut vara aceea, am fost repartizat în oraşul Wittenberge ca pionier special. Câteva luni am petrecut peste 200 de ore în predicarea veştii bune a Regatului lui Dumnezeu. Ce încântat eram să fiu liber din nou — nu război, nu persecuţie, nu închisori!

Din nefericire, acea libertate nu a durat mult. După război, Germania a fost împărţită, iar zona unde locuiam eu a ajuns sub controlul comuniştilor. În septembrie 1950, poliţia secretă din Germania de Est, cunoscută sub numele de Stasi, a început să-i aresteze în mod sistematic pe fraţi. Acuzaţiile împotriva mea erau ridicole. Mă acuzau că eram un spion al guvernului american. Ei m-au trimis în cea mai rea închisoare Stasi din ţară, la Brandenburg.

Sprijin din partea fraţilor mei spirituali

Acolo, comuniştii nu mă lăsau să dorm în timpul zilei. Apoi, toată noaptea mă interogau. După ce am fost supus acestei torturi câteva zile, lucrurile s-au înrăutăţit. Într-o dimineaţă, în loc să mă ducă înapoi la celula mea, ei m-au dus la una dintre cele mai infame U-Boot Zellen (cunoscute drept celulele submarine, din cauza adâncimii la care se aflau). Au deschis o uşă de fier veche şi ruginită şi mi-au spus să păşesc înăuntru. Trebuia să păşesc peste un prag înalt. Când am pus piciorul jos, mi-am dat seama că duşumeaua era în întregime acoperită cu apă. Uşa a fost trântită, producând un scârţâit înfiorător. Nu era lumină şi nici geam. Era întuneric beznă.

Din cauza apei de câţiva centimetri nu puteam să mă aşez, să mă întind sau să dorm. După ce am aşteptat parcă o eternitate, am fost chemat pentru o nouă anchetă, sub nişte lumini puternice. Nu ştiu ce a fost mai rău — să stau în picioare în apă toată ziua, în întuneric aproape complet, sau să suport chinuitoarea lumină a reflectoarelor îndreptate direct spre mine toată noaptea.

De câteva ori m-au ameninţat că mă vor împuşca. Într-o dimineaţă, după câteva nopţi de interogare, am fost vizitat de un ofiţer militar rus de grad superior. Am avut ocazia să-i spun că poliţia secretă germană Stasi mă trata chiar mai rău decât Gestapoul nazist. I-am spus că Martorii lui Iehova au fost neutri sub guvernul nazist, că erau la fel sub guvernul comunist şi că noi nu ne amestecăm în politică nicăieri în lume. În schimb, am spus eu, mulţi dintre cei care erau acum ofiţeri Stasi fuseseră membri ai organizaţiei Tineretul Hitlerist, unde au învăţat, probabil, cum să persecute cu brutalitate oameni nevinovaţi. În timp ce vorbeam, tremuram de frig, de foame şi de extenuare.

În mod surprinzător, ofiţerul rus nu s-a enervat. Dimpotrivă, el a pus o pătură pe mine şi m-a tratat cu amabilitate. La scurt timp după vizita lui am fost dus într-o celulă mai confortabilă. După câteva zile am fost predat tribunalului german. În timp ce cazul meu era în curs de soluţionare, m-am bucurat de excelentul privilegiu de a împărţi o celulă cu alţi cinci Martori. După un tratament atât de crud, ce înviorătoare era asocierea cu fraţii mei spirituali! — Psalmul 133:1.

La tribunal am fost declarat vinovat de spionaj şi condamnat la patru ani într-un penitenciar. Aceasta era considerată o pedeapsă uşoară. Unii fraţi au fost condamnaţi la peste zece ani. Eu am fost trimis la un penitenciar cu maximă securitate. Cred că nici măcar un şoarece nu se putea strecura înăuntru sau afară din acea închisoare — aşa de strictă era securitatea. Totuşi, cu ajutorul lui Iehova, unii fraţi curajoşi au reuşit să strecoare înăuntru o Biblie completă. Ea a fost desfăcută în fascicule, împărţită pe cărţi şi pusă în circulaţie printre fraţii deţinuţi.

Cum reuşeam? Era foarte dificil. Singura dată când intram în legătură cu ceilalţi era atunci când ne duceau la duşuri, la fiecare două săptămâni. Odată, în timp ce făceam duş, un frate mi-a şoptit la ureche că ascunsese câteva pagini din Biblie în prosopul lui. După duş, trebuia să iau prosopul lui în loc de al meu.

Unul dintre gardieni l-a văzut pe frate şoptindu-mi ceva şi l-a bătut foarte tare cu un baston. A trebuit să iau prosopul repede şi să mă pierd printre ceilalţi deţinuţi. Din fericire, nu am fost prins cu paginile Bibliei. Altminteri, programul nostru de hrănire spirituală ar fi fost periclitat. Am avut multe experienţe similare. Citirea Bibliei o făceam întotdeauna pe ascuns şi cu mare risc. Cuvintele apostolului Petru, „Fiţi treji şi vegheaţi“, erau într-adevăr foarte potrivite. — 1 Petru 5:8.

Din anumite motive, autorităţile au decis să-i transfere pe unii dintre noi, din când în când, de la un penitenciar la altul. Într-o perioadă de patru ani am fost transferat la aproximativ zece penitenciare. Totuşi, întotdeauna am reuşit să găsesc fraţi. Am ajuns să-i iubesc profund pe toţi aceşti fraţi şi era dureros când trebuia să-i las de fiecare dată când eram transferat.

În cele din urmă am fost trimis la Leipzig, unde am fost eliberat din închisoare. Gardianul care m-a eliberat nu mi-a zis la revedere, ci, mai degrabă, „Te vom revedea în curând“. Mintea lui răutăcioasă dorea să ajung din nou în spatele gratiilor. Mă gândesc adesea la Psalmul 124:2, 3, unde se spune: „De n-ar fi fost DOMNUL de partea noastră, când s-au sculat oamenii împotriva noastră, ne-ar fi înghiţit de vii, în aprinderea mâniei lor împotriva noastră“.

Iehova îi eliberează pe slujitorii săi loiali

Acum eram din nou liber. Sora mea geamănă, Ruth, şi sora Herta Schlensog erau la poartă şi mă aşteptau. În toţi aceşti ani de închisoare, Herta mi-a trimis câte un pacheţel cu alimente în fiecare lună. Sunt convins că fără acele pacheţele aş fi murit în închisoare. Fie ca Iehova să-şi amintească de ea cu bunătate.

De la eliberarea mea, Iehova m-a binecuvântat cu multe privilegii de serviciu. Am slujit din nou ca pionier special în Gronau (Germania) şi ca supraveghetor de circumscripţie în Alpii Germani. Mai târziu, am fost invitat să particip la cea de-a 31-a clasă a Şcolii Biblice Galaad pentru misionari a Societăţii Watchtower. Înmânarea diplomelor a avut loc pe Yankee Stadium în timpul adunării internaţionale a Martorilor lui Iehova, din 1958. Am avut privilegiul să vorbesc în faţa marii mulţimi de fraţi şi surori şi să le relatez unele dintre experienţele mele.

După absolvire m-am dus în Chile ca misionar. Acolo am slujit din nou ca supraveghetor de circumscripţie, în partea cea mai sudică din Chile — am fost trimis literalmente la capătul pământului. În 1962 m-am căsătorit cu Patsy Beutnagel, o misionară drăguţă din San Antonio, Texas (S.U.A.). Am petrecut alături de ea mulţi ani minunaţi în serviciul lui Iehova.

În cei peste 70 de ani de viaţă ai mei am avut multe momente fericite şi multe necazuri. Psalmistul a spus: „Multe sunt necazurile celui drept, dar DOMNUL îl scapă din toate“ (Psalmul 34:19). În 1963, în timp ce mă aflam tot în Chile, Patsy şi cu mine am fost afectaţi de moartea tragică a fetiţei noastre. Mai târziu, Patsy s-a îmbolnăvit grav şi ne-am mutat în Texas. La vârsta de numai 43 de ani, ea a murit, tot în împrejurări tragice. Mă rog adesea ca Iehova să-şi amintească de iubita mea soţie cu bunătate.

Acum, deşi destul de bolnav şi în vârstă, mă bucur de privilegiul de a sluji ca pionier regular şi ca bătrân în Brady, Texas. Adevărat, viaţa nu a fost întotdeauna uşoară şi mai pot veni şi alte încercări. Totuşi, asemenea psalmistului, pot spune: „Dumnezeule, Tu m-ai învăţat din tinereţea mea şi până acum eu am vestit lucrările Tale minunate“. — Psalmul 71:17.

[Legenda fotografiilor de la pagina 23]

1) În prezent, slujind ca bătrân şi pionier, 2) cu Patsy, chiar înainte de căsătorie, 3) în clasa lui Herr Schneider, 4) mama mea, Teresa, care a murit în Ravensbrück