Iehova acţionează cu loialitate
RELATAREA LUI PETER PALLISER
Era decembrie 1985. Încântarea noastră creştea pe măsură ce începeam să coborâm spre aeroportul internaţional din Nairobi, Kenya. Călătorind spre oraş cu maşina, ne-au copleşit amintirile, trezite de imagini şi sunete familiare.
AM VENIT în Kenya ca să asistăm la Congresul de District al Martorilor lui Iehova, „Păstrătorii Integrităţii“. Cu 12 ani înainte, soţia mea şi cu mine fuseserăm obligaţi să părăsim Kenya din cauza interdicţiei impuse lucrării noastre de predicare. Acolo am locuit la Betel, cum se numesc clădirile filialelor Martorilor lui Iehova. Ce surpriză plăcută ne aştepta când ne-am întors în vizită la Betel!
O Martoră tânără pe care o cunoşteam de când avea doi ani ajuta la pregătirea mesei de prânz la Betel. Pe cel puţin şase membri ai familiei Betel i-am cunoscut de mici. Ce bucurie a fost să-i vedem acum ca tineri adulţi, împreună cu familiile lor, continuând să fie activi în minister! Dumnezeul nostru Iehova s-a îngrijit de ei, în armonie cu promisiunea biblică: „Cu cel loial tu vei acţiona cu loialitate“ (2 Samuel 22:26, NW). Ce contrast am găsit între anii tinereţii mele şi viaţa recompensatoare pe care o duceau aceşti tineri!
Tinereţe fără un scop
M-am născut în Scarborough, Anglia, în 14 august 1918. Doi ani mai târziu, mama mea şi sora mea vitregă au plecat în Canada, aşa că eu mi-am petrecut următorii trei ani cu tatăl meu, cu mama şi sora lui. Pe când aveam cinci ani, mama mea m-a răpit şi m-a dus la Montreal, Canada. După patru ani m-a trimis înapoi în Anglia ca să stau cu tata şi să merg la şcoală.
Mama şi sora mea vitregă îmi scriau aproape la fiecare şase luni. La sfârşitul scrisorilor lor, ele îşi exprimau dorinţa ca eu să fiu un cetăţean bun, loial regelui şi ţării. Probabil că răspunsurile mele le dezamăgeau, deoarece le scriam că eu credeam că naţionalismul şi războiul sunt lucruri rele. Însă, neavând nici o îndrumare clară, în anii adolescenţei am fost pur şi simplu dus de val.
Apoi, în iulie 1939, cu şase săptămâni înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, am fost înrolat în armata britanică. Aveam doar 20 de ani. Regimentul din care făceam parte eu a fost trimis peste puţin timp în nordul Franţei. Când ne-au atacat avioanele germane, noi, tinerii flăcăi, ne-am îndreptat puştile ghintuite spre ele şi am tras. A fost o perioadă înspăimântătoare din viaţă. Ne-am retras din faţa trupelor germane care avansau, iar eu am fost unul dintre cei evacuaţi la Dunkirk în prima săptămână a lunii iunie 1940. Încă îmi amintesc cu groază imaginea unui batalion întreg de cadavre împrăştiate de-a lungul plajei. Eu am supravieţuit acelui coşmar şi am ajuns la Harwich, în estul Angliei, la bordul unui mic cargobot.
Anul următor, în martie 1941, am fost trimis în India. Acolo am fost instruit ca mecanic pe aparate de zbor instrumental. După o perioadă petrecută într-un spital din cauza unei infecţii, am fost transferat la o unitate militară din Delhi, capitala Indiei. Departe de casă şi cu sănătatea încă şubredă, am început să mă gândesc la viitor. M-am întrebat îndeosebi ce se întâmplă cu noi când murim.
Dau dovadă de o nouă loialitate
În Delhi, colegul meu de cameră era un compatriot, Bert Gale. Într-o zi, el a spus că „religia era de la Diavol“, opinie care mi-a stârnit interesul. Soţia lui devenise o Martoră a lui Iehova şi îi trimitea din când în când publicaţii biblice. Una dintre acestea, broşura Speranţă, m-a captivat. Modul în care dezbătea speranţa învierii mi-a dat o adevărată linişte.
Pe la începutul anului 1943, Bert a vorbit cu un civil de origine anglo-indiană, Teddy Grubert, care lucra cu noi la baza militară. Spre uimirea noastră am aflat că Teddy era Martor. Deşi în 1941 fuseseră interzise publicaţiile Martorilor lui Iehova, el ne-a luat la întrunirile ţinute de Martorii din Delhi. În acea congregaţie mică am găsit pentru prima dată în viaţa mea o companie caldă şi adevărată. Basil Tsatos, un frate creştin mai în vârstă din Grecia, m-a luat sub aripa lui şi mi-a răspuns la întrebări. El mi-a oferit răspunsuri biblice clare la întrebările mele despre motivul pentru care îmbătrânim şi murim, despre înviere şi despre lumea nouă a dreptăţii promisă de Dumnezeu. — Faptele 24:15; Romani 5:12; 2 Petru 3:13; Apocalipsa 21:3, 4.
Broşura Pace — Putea-va ea dura?, publicată în 1942, mi-a atras atenţia în mod deosebit. Aceasta identifica Liga Naţiunilor drept „fiara de culoare stacojie“ (Apocalipsa 17:3). Citând versetul 11 din capitolul 17 al Apocalipsei, broşura spunea: „Acum, se poate spune că Liga «era, şi nu mai este»“. În continuare afirma: „Asociaţia naţiunilor lumeşti se va ridica din nou“. În 1945, după mai bine de trei ani, s-a întâmplat exact acest lucru, când s-a format Organizaţia Naţiunilor Unite!
Cât timp a fost interzisă literatura Martorilor, eu am putut să-i ajut pe noii mei prieteni. Când sosea o cutie cu broşuri Pace — Putea-va ea dura?, congregaţia mi-o încredinţa mie spre păstrare. Cine s-ar fi gândit să caute literatură interzisă într-o tabără militară? De fiecare dată când asistam la întruniri luam cu mine câteva broşuri, astfel încât fraţii să aibă mereu câte le trebuiau. Le-am ascuns chiar literatura biblică personală când se temeau că li se vor face percheziţii acasă. În cele din urmă, la data de 11 decembrie 1944, interdicţia a fost ridicată.
Loialitatea mea faţă de învăţăturile creştine a fost pusă la încercare cu ocazia sărbătorilor de Crăciun din 1943, care au fost organizate pentru detaşamentul nostru. Am refuzat să particip pentru că învăţasem că Isus nu s-a născut în friguroasa lună decembrie şi că primii creştini nu au sărbătorit Crăciunul. — Compară cu Luca 2:8–12.
Între 27 şi 31 decembrie 1944, când s-a ţinut în Jabalpur Adunarea „Vestitorii uniţi“, eu am fost printre cei aproximativ 150 de asistenţi. Mulţi delegaţi la congres au călătorit cu trenul din Delhi, făcând peste 600 de kilometri. Nu voi uita niciodată atmosfera minunată care domnea în acel cadru în aer liber, unde am văzut organizaţia lui Iehova în acţiune.
Noi, delegaţii la congres, am fost cazaţi în dormitoarele unei şcoli, unde am cântat cântările Regatului şi ne-am bucurat de o companie creştină fericită. Cu ocazia acelui congres, eu am început să particip la lucrarea de predicare publică, o lucrare care mi-a rămas foarte dragă.
Ministerul cu timp integral în Anglia
M-am întors în Anglia în 1946 şi în scurt timp am început să mă asociez cu congregaţia Wolverton. Deşi nu eram decât vreo zece vestitori ai Regatului, aceştia m-au făcut să mă simt în largul meu şi am avut aceeaşi satisfacţie ca printre fraţii din India. Vera Clifton s-a remarcat în congregaţie ca o persoană sinceră şi caldă. Când am aflat că ea împărtăşea aceeaşi dorinţă ca şi mine de a fi pionieră, cum se numesc miniştrii cu timp integral, ne-am căsătorit în 24 mai 1947. Eu am amenajat o rulotă, sau o casă mobilă, iar în anul următor am primit prima noastră repartiţie ca pionieri în orăşelul de provincie Huntingdon.
În acele zile porneam dimineaţa devreme cu bicicletele noastre spre teritoriul rural. Ziua noastră de predicare era întreruptă doar la prânz pentru a servi câteva sandvişuri. Indiferent cât de tare bătea vântul sau cât de tare ploua în timp ce noi pedalam spre casă, eram fericiţi şi satisfăcuţi în lucrarea Domnului.
Cu timpul am dorit foarte mult să ne extindem ministerul şi să răspândim „vestea bună“ la oameni din alte ţări (Matei 24:14, NW). Aşadar, am făcut cerere pentru Şcoala misionară Galaad din South Lansing, New York. În cele din urmă am fost acceptaţi la cea de-a 26-a promoţie a Şcolii Galaad, pe care am absolvit-o în februarie 1956.
Extinderea ministerului în Africa
Repartiţia noastră ca misionari a fost Rhodezia de Nord (acum Zambia), în Africa. La scurt timp după sosire ni s-a cerut să slujim la Betelul din această ţară. La Betel eu mă ocupam şi de corespondenţa cu Africa de Est. În 1956, Kenya, una dintre ţările din estul Africii, avea numai patru Martori, în timp ce în Rhodezia de Nord erau cu mult peste 24 000. Vera şi cu mine am început să ne gândim cât de frumos ar fi să slujim unde era mai multă nevoie.
Apoi, pe neaşteptate, am primit o altă invitaţie la Şcoala Galaad, de data aceasta în vederea unui curs de zece luni pentru supraveghetori. Lăsând-o pe Vera în Rhodezia de Nord, eu am plecat la New York, unde se ţinea Şcoala Galaad pe atunci. În noiembrie 1962, după ce am terminat cursul, am fost repartizat în Kenya, ca să înfiinţez o filială acolo. La vremea aceea, Kenya avea peste o sută de Martori.
La întoarcerea mea în Rhodezia de Nord ca să mă întâlnesc cu Vera trebuia să fac o scurtă oprire în Nairobi, Kenya. Dar la sosire m-a întâmpinat Bill Nisbet, un absolvent al celei de-a 25-a promoţii a Galaadului, spunându-mi că puteam obţine permisiunea oficială de a intra în Kenya imediat. Ne-am adresat funcţionarilor de la biroul de imigrare şi am obţinut în câteva minute un permis de muncă pentru cinci ani. Aşa că nu m-am mai întors niciodată în Rhodezia de Nord, ci Vera a venit la mine în Nairobi.
După un curs improvizat de limbă swahili ne-am alăturat în minister micuţei congregaţii din Nairobi. Uneori, după ce ne citeam prezentarea în swahili, locatarul exclama: „Nu înţeleg engleza!“ În pofida acestui lucru am perseverat şi, treptat, am depăşit bariera lingvistică.
Teritoriul nostru cuprindea vaste complexuri de locuinţe care purtau nume biblice ca Ierusalim şi Ierihon. Interesul a fost cultivat repede şi multe persoane din aceste zone au devenit noi vestitori ai Regatului. Ce efect remarcabil a avut adevărul Bibliei asupra acestor oameni! Sentimentele de superioritate tribală au dispărut pe măsură ce loialitatea faţă de Regat a produs unitate în rândul poporului lui Iehova. S-au încheiat chiar şi căsătorii intertribale, lucru foarte neobişnuit printre cei ce nu erau Martori.
Noii proclamatori ai Regatului au îmbrăţişat adevărul cu zel. De exemplu, Samson dorea atât de mult ca adevărul biblic să pătrundă în regiunea sa natală, încât a continuat să ceară să fie trimişi pionieri acolo. De fapt, el şi-a extins casa din regiunea Ukambani pentru a le asigura cazarea. În scurt timp, acolo s-a înfiinţat o nouă congregaţie de proclamatori ai Regatului.
I-am vizitat de câteva ori pe fraţii noştri din Etiopia, o altă ţară din Africa de Est. Ei petreceau în medie peste 20 de ore pe lună în minister, în pofida întemniţărilor, a bătăilor şi a urmăririi constante. Odată, două autobuze pline cu fraţi şi surori din Etiopia au călătorit o săptămână, traversând trecători de munte periculoase, pentru a asista la un congres de district în Kenya. Ingeniozitatea de care dădeau dovadă pentru a dispune de literatura Regatului în ţara lor era remarcabilă. Noi, cei din Kenya, eram fericiţi să-i ajutăm să fie în permanenţă bine aprovizionaţi.
În 1973 s-a impus o restricţie oficială lucrării noastre din Kenya, iar misionarii au fost obligaţi să părăsească ţara. Pe atunci eram peste 1 200 de Martori în Kenya, dintre care mulţi erau la aeroport ca să-şi ia rămas bun de la noi într-un mod de neuitat. Prezenţa lor l-a determinat pe un călător să ne întrebe dacă eram nişte celebrităţi. Vera şi cu mine ne-am întors în Anglia şi ni s-a oferit o repartiţie acolo, dar noi tânjeam să ne întoarcem în Africa.
Înapoi în Africa
Astfel, câteva luni mai târziu am primit noua noastră repartiţie la Betelul din Accra, capitala Ghanei, o ţară vest-africană. Una dintre însărcinările mele de aici m-a adus faţă în faţă cu greutăţile pe care le întâmpinau fraţii. În timp ce mă îngrijeam de aprovizionarea familiei Betel cu hrană şi alte bunuri, am fost uluit de preţul exorbitant al produselor alimentare. Deseori, o persoană nu-şi putea cumpăra pur şi simplu lucrurile de care avea nevoie. Lipsa de benzină şi de piese de schimb la autovehicule cauza alte probleme.
Am ajuns să învăţ cât de importantă este răbdarea, o calitate pe care fraţii noştri din Ghana o cultivaseră. Era foarte încurajator să vezi atitudinea optimistă pe care şi-o menţineau ei în timp ce respingeau tentaţia de a obţine prin mită lucrurile necesare vieţii. Ca urmare, poporul lui Iehova din Ghana a devenit bine cunoscut pentru cinstea membrilor săi şi a ajuns să se bucure de o bună reputaţie în faţa multor autorităţi.
Dar în pofida lipsurilor materiale, prosperitatea spirituală era evidentă. Publicaţiile noastre biblice se găseau pe tot cuprinsul ţării, practic în orice locuinţă. Şi noi am văzut numărul proclamatorilor Regatului din Ghana crescând de la 17 156 în 1973, când am sosit, la peste 23 000 în 1981. În acel an a erupt de repetate ori cancerul meu de piele, care a fost, fără îndoială, agravat în anii în care m-am expus la soarele din India şi Africa, lucru care ne-a obligat să părăsim Ghana şi să ne întoarcem în Anglia pentru un tratament permanent.
Situaţii noi în Anglia
Pentru mine, întoarcerea a însemnat o schimbare considerabilă în minister. Eram atât de obişnuit să vorbesc degajat cu oameni care îl respectau pe Dumnezeu şi Biblia. Dar în Londra nu prea găsesc o astfel de atitudine. Mă uluieşte perseverenţa fraţilor din Marea Britanie. Aceasta m-a făcut să văd necesitatea de a cultiva mai multă empatie pentru oamenii care sunt „necăjiţi şi risipiţi“ din punct de vedere spiritual. — Matei 9:36.
După întoarcerea noastră din Africa, Vera şi cu mine am slujit împreună la Betelul din Londra până la moartea ei, survenită în septembrie 1991, la vârsta de 73 de ani. Nu a fost uşor să pierd un astfel de tovarăş fidel care s-a trudit alături de mine în minister atât de mulţi ani. Îmi lipseşte foarte mult. Dar sunt fericit pentru minunata încurajare pe care o primesc din partea familiei noastre Betel, formată din aproximativ 250 de membri.
Consider un adevărat privilegiu să văd cum organizaţia lui Iehova merge înainte şi că atât de mulţi fac din ministerul cu timp integral cariera vieţii lor. Vă pot asigura că nu există o cale de viaţă mai bună decât aceasta, întrucât „Iehova . . . nu îi va părăsi pe cei loiali ai săi“. — Psalmul 37:28, NW.
[Legenda fotografiei de la pagina 23]
Am fost pionieri în Anglia din 1947 până în 1955
[Legenda fotografiei de la pagina 23]
Prima dată în minister, cu ocazia unui congres în India
[Legenda fotografiei de la pagina 23]
Când eram misionari în Rhodezia de Nord
[Legenda fotografiei de la pagina 23]
În 1985, cu prieteni pe care nu-i mai văzuserăm de 12 ani