„Mantia Sfântă din Trier“

AVÂND o istorie de 2 000 de ani, Trier este cel mai vechi oraş din Germaniaa. De secole, Trier întreţine relaţii strânse cu Biserica Catolică. În 1996, catedrala din Trier a prezentat o relicvă care se presupune că este aproape la fel de veche ca oraşul însuşi. Ea se numeşte Mantia Sfântă din Trier.

Mantia are 1,57 metri lungime şi 1,09 metri lăţime şi are mâneci până la cot. Este confecţionată din bumbac şi, conform celor declarate de Hans-Joachim Kann în cartea sa Wallfahrtsführer Trier und Umgebung (Ghid pentru pelerinaj la Trier şi în împrejurimi), se pare că ea era purtată ca haină exterioară. Potrivit unor estimări, veşmântul original — în mare parte reparat şi întărit cu alte ţesături textile de-a lungul secolelor — datează din secolul al doilea sau chiar din primul secol al erei noastre. Dacă data este corectă, ar însemna că această mantie este un articol de îmbrăcăminte rar întâlnit, o piesă de muzeu interesantă.

Unii însă susţin că mantia nu este numai o piesă rară, ci şi sfântă, de unde şi numele de Mantia Sfântă. Şi aceasta deoarece nu are cusături, asemenea cămăşii purtate de Isus Cristos (Ioan 19:23, 24). Unii afirmă că „Mantia Sfântă“ i-a aparţinut, de fapt, lui Mesia.

Nu se cunoaşte exact modul în care mantia a ajuns la Trier. O lucrare de referinţă afirmă că aceasta a fost „dăruită oraşului de către împărăteasa Elena, mama lui Constantin cel Mare“. Kann declară că prima menţiune verosimilă despre prezenţa mantiei în Trier datează din 1196.

Mantia, care este păstrată în catedrală, a fost expusă la intervale neregulate, începând din secolul al XVI-lea. De exemplu, ea a fost expusă în 1655, la scurt timp după Războiul de Treizeci de Ani, pentru care oraşul Trier a plătit un preţ foarte scump. Vânzarea periodică de suveniruri pentru pelerini a adus mult câştig.

În acest secol au avut loc trei pelerinaje ale „Mantiei Sfinte“: în 1933, 1959 şi 1996. În 1933, pelerinajul a fost anunţat în ziua în care Hitler a fost numit cancelar al Reich-ului german. Kann arată că această coincidenţă scoate în relief împrejurările în care s-a desfăşurat pelerinajul. Soldaţi nazişti din cavalerie, îmbrăcaţi în uniforme au format o gardă de onoare pentru pelerinii din exteriorul catedralei. În anul acela, două milioane şi jumătate de oameni au văzut mantia.

Herbert, care locuieşte în Trier de mulţi ani, a făcut o comparaţie între pelerinajul din 1959 şi cel din 1996. „În 1959, străzile erau înţesate de oameni şi aproape la fiecare colţ de stradă erau tarabe unde se vindeau suveniruri. Anul acesta, toată ceremonia este mult mai liniştită.“ De fapt, numai 700 000 de persoane au văzut roba în 1996, cu un milion mai puţin decât în 1959.

De ce merg să vadă mantia?

Biserica afirmă că mantia nu trebuie considerată un obiect de veneraţie. Mantia fără cusături este privită ca un simbol al unităţii bisericii. Frankfurter Allgemeine Zeitung raportează că, la anunţarea pelerinajului, episcopul Spital a spus: „Situaţia neobişnuită din lumea noastră provoacă în noi, creştinii, reacţii neobişnuite. Trebuie să ne opunem valului crescând de ură, brutalitate şi violenţă“. Episcopul a explicat că, la vederea mantiei, oamenii îşi vor aminti de unitate.

Dar de ce are nevoie cineva de „Mantia Sfântă“ ca să-şi amintească de unitatea bisericii? Ce s-ar întâmpla dacă mantia s-ar deteriora, s-ar descompune sau s-ar dovedi a fi un fals? Ar fi pusă în pericol atunci unitatea bisericii? Şi ce se poate spune despre oamenii care nu pot face un pelerinaj la Trier? Sunt ei mai puţin conştienţi de unitatea din cadrul bisericii?

Sfintele Scripturi nu menţionează nicăieri că primii creştini ar fi avut nevoie de obiecte care să le amintească de necesitatea unităţii creştine. De fapt, apostolul Pavel i-a încurajat pe creştini spunând că noi „umblăm prin credinţă, nu prin vedere“ (2 Corinteni 5:7). Astfel, unitatea de care se bucură adevăraţii creştini este descrisă ca „unitatea credinţei“. — Efeseni 4:11–13.

[Notă de subsol]