A existat o înţelegere între „templul lui Dumnezeu“ şi idoli în Grecia?

ÎN ACEASTĂ zi fierbinte de vară, soarele bate cu putere pe pietrele sclipitoare. Însă căldura toridă nu pare să tempereze spiritele şi hotărârea dinamică a unei mulţimi de pelerini greco-ortodocşi fervenţi care se îndreaptă spre capela din vârful dealului.

Vezi o femeie în vârstă, sleită de puteri, care a călătorit de la celălalt capăt al ţării, străduindu-se să-şi târască în continuare picioarele obosite. Puţin mai departe, un bărbat entuziast, plin de transpiraţie, se străduieşte din răsputeri să-şi facă drum prin înghesuială. Iar o tânără, evident suferind şi cu o expresie de disperare pe faţă, se târâie pe genunchii însângeraţi. Care este obiectivul lor? Să ajungă la timp, să se roage înaintea icoanei şi, dacă este posibil, să atingă şi să sărute icoana „sfântului“ celebrat.

Scene similare se observă în toată lumea la locurile dedicate venerării „sfinţilor“. Se pare că toţi aceşti pelerini sunt convinşi că în felul acesta urmează modul în care Dumnezeu doreşte ca ei să se apropie de El, exprimându-şi astfel devotamentul şi credinţa. Cartea Our Orthodox Christian Faith (Credinţa noastră creştină ortodoxă) declară: „Îi comemorăm [pe „sfinţi“] şi le atribuim glorie şi onoare personalităţilor lor sfinte . . . şi le cerem să facă rugăciuni înaintea lui Dumnezeu în folosul nostru şi îi implorăm şi le cerem ajutor în nenumăratele nevoi ale vieţii. . . . Apelăm la Sfinţii făcători de minuni . . . pentru nevoile noastre spirituale şi corporale“. Totodată, potrivit canoanelor sinodice ale Bisericii Catolice Romane, „sfinţii“ trebuie invocaţi ca intermediari între oameni şi Dumnezeu şi atât relicvele, cât şi imaginile „sfinţilor“ trebuie venerate.

Principala preocupare a unui creştin adevărat ar trebui să fie aceea de a i se închina lui Dumnezeu „cu spirit şi adevăr“ (Ioan 4:24, NW). Din acest motiv, să analizăm câteva realităţi despre modul în care a fost introdusă „venerarea“ sfinţilor în practicile religioase ale creştinătăţii. O astfel de examinare ar trebui să înlăture ignoranţa celor care doresc să se apropie de Dumnezeu într-un mod acceptat de El.

Cum au fost adoptaţi „sfinţii“

Scripturile Greceşti Creştine îi consideră „sfinţi“ pe toţi creştinii timpurii care au fost curăţaţi prin sângele lui Cristos şi care au fost puşi deoparte pentru serviciul lui Dumnezeu ca viitori comoştenitori cu Cristos (Faptele 9:32; 2 Corinteni 1:1; 13:13). Bărbaţi şi femei, cu poziţii proeminente sau umile în congregaţie, au fost numiţi „sfinţi“ în timp ce trăiau pe pământ. Recunoaşterea lor ca sfinţi în sens scriptural nu a fost, evident, amânată până după moartea lor.

Însă, după secolul al II-lea e.n., în timp ce creştinismul apostat prindea formă, a existat tendinţa de a face din creştinism o religie populară, care să prezinte interes şi să fie acceptată cu uşurinţă de popoarele păgâne. Aceşti păgâni se închinau la un panteon de zei, iar noua religie era strict monoteistă. Aşadar, un compromis era posibil prin adoptarea „sfinţilor“, care aveau să ia locul zeilor, al semizeilor şi al eroilor mitici din trecut. Cu privire la acest lucru, cartea Ekklisiastiki Istoria (Istoria ecleziastică) declară: „Celor care s-au convertit de la păgânism la creştinism le-a fost uşor să-şi recunoască eroii mitologici abandonaţi în persoana martirilor şi să înceapă să le acorde acestora onoarea pe care le-o dăduseră odinioară celorlalţi. . . . Foarte des însă, aceste onoruri închinate sfinţilor s-au dovedit a fi pură idolatrie“.

O altă lucrare de referinţă explică modul în care au fost introduşi „sfinţii“ în creştinătate: „În atribuirea de onoare sfinţilor Bisericii Ortodoxe Greceşti găsim urme evidente ale puternicei influenţe exercitate de religia păgână. Calităţile care li se atribuiseră zeilor Olimpului înainte ca [oamenii] să se convertească la creştinism le erau atribuite acum sfinţilor. . . . Din primii ani ai noii religii observăm cum adepţii acesteia îl înlocuiesc pe Zeul Soarelui (Phoebus Apollo) cu profetul Ilie, construiesc biserici peste sau lângă ruinele templelor sau ale sanctuarelor antice dedicate acestui zeu, cele mai multe pe vârful dealurilor şi al munţilor, în orice loc unde grecii din antichitate îl onorau pe dătătorul de lumină Phoebus Apollo. . . . Ei chiar au identificat-o pe zeiţa fecioară Atena cu însăşi Fecioara Maria. Astfel, golul creat la dărâmarea idolului Atenei a fost înlăturat din sufletul idolatrului convertit“. — Neoteron Enkyklopaidikon Lexikon (Noul Dicţionar Enciclopedic), volumul 1, paginile 270, 271.

Să analizăm, de exemplu, situaţia existentă în Atena chiar şi la sfârşitul secolului al IV-lea e.n. Majoritatea locuitorilor oraşului erau încă păgâni. Unul dintre cele mai sacre ritualuri ale lor îl constituiau misterele eleusine, un eveniment în două etapea care se ţinea anual în luna februarie în oraşul Eleusis, situat la 23 de kilometri nord-vest de Atena. Pentru a asista la aceste mistere, păgânii din Atena trebuiau să meargă pe Calea Sacră (Hierá Hodós). În încercarea de a asigura un lăcaş de cult ca alternativă, conducătorii oraşului s-au dovedit a fi foarte ingenioşi. Pe acelaşi drum, la o distanţă de aproximativ 10 kilometri de Atena, s-a construit mănăstirea Daphne pentru a-i atrage pe păgâni şi pentru a-i împiedica să asiste la mistere. Biserica din mănăstire a fost construită pe fundaţia anticului templu dedicat zeului grec Daphnaios, sau Apollo Pythios.

Dovezi ale integrării zeităţilor păgâne printre „sfinţii“ veneraţi se pot găsi şi pe insula Kíthira, Grecia. Pe una dintre culmile insulei se află două capele bizantine micuţe: una dintre ele este dedicată „Sfântului“ Gheorghe, iar cealaltă Fecioarei Maria. În urma excavaţiilor s-a descoperit că acesta era locul unui sanctuar minoic situat pe înălţimi, care a servit ca loc de cult în urmă cu aproape 3 500 de ani. În decursul secolului al şaselea sau al şaptelea al erei noastre, „creştinii“ şi-au construit capela „Sfântului“ Gheorghe chiar pe locul sanctuarului de pe înălţime. Acţiunea a fost pur simbolică; acel centru avansat al religiei minoice deţinea hegemonia maritimă pe Marea Egee. Cele două biserici au fost construite acolo pentru a asigura favoarea Doamnei Noastre şi a „Sfântului“ Gheorghe, acesta din urmă fiind celebrat în aceeaşi zi cu „protectorul marinarilor“, „Sfântul“ Nicolae. Un ziar care a scris despre această descoperire spunea: „Astăzi, preotul [greco-ortodox] urcă muntele exact aşa cum făcea preotul minoic în antichitate“, pentru a îndeplini serviciile religioase!

Analizând retrospectiv măsura în care creştinismul apostat a fost influenţat de religia greacă păgână, o cercetătoare în domeniul istoriei remarcă: „Substratul păgân al religiei creştine rămâne deseori neschimbat în credinţele populare, confirmând astfel caracterul durabil al tradiţiei“.

‘Închinare la ce cunoaştem’

Isus i-a spus samaritencei: „Noi ne închinăm la ce cunoaştem. . . . Închinătorii adevăraţi vor adora pe Tatăl în duh şi în adevăr; căci şi Tatăl caută astfel de adoratori“ (Ioan 4:22, 23). Observaţi că închinarea în adevăr este o cerinţă esenţială! Prin urmare, este imposibil să ne închinăm lui Dumnezeu în modul acceptat de el dacă nu avem o cunoştinţă exactă despre adevăr şi o iubire profundă pentru acesta. Religia creştină adevărată trebuie să fie întemeiată pe adevăr, nu pe tradiţiile şi practicile împrumutate din păgânism. Noi ştim ce simte Iehova când oamenii încearcă să i se închine într-un mod greşit. Apostolul Pavel le-a scris creştinilor din anticul oraş grecesc Corint următoarele: „Ce înţelegere poate să fie între Hristos şi Belial? . . . Ce înţelegere are templul lui Dumnezeu cu idolii?“ (2 Corinteni 6:15, 16). Orice încercare de a pune de acord templul lui Dumnezeu cu idolii este respingătoare pentru el.

Ba mai mult, într-un mod foarte explicit, Scripturile resping ideea de a ne ruga „sfinţilor“ pentru ca aceştia să acţioneze ca intermediari între noi şi Dumnezeu. În rugăciunea model, Isus a învăţat că rugăciunile trebuie să-i fie adresate numai Tatălui, întrucât el şi-a îndrumat discipolii astfel: „Voi, deci, aşa să vă rugaţi: «Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău»“ (Matei 6:9). Isus a mai declarat: „Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face“. Iar apostolul Pavel a declarat: „Este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos“. — Ioan 14:6, 14; 1 Timotei 2:5.

Dacă vrem într-adevăr ca rugăciunile noastre să fie ascultate de Dumnezeu, este esenţial să ne apropiem de el în modul în care ne îndrumă Cuvântul său. Subliniind singura modalitate valabilă de a ne apropia de Iehova, tot Pavel a scris: „Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi“. „Şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei care se apropie prin El de Dumnezeu, pentru că trăieşte pururea, ca să mijlocească pentru ei.“ — Romani 8:34; Evrei 7:25.

‘Închinare cu spirit şi adevăr’

Creştinismul apostat nu a avut nici tăria spirituală, nici sprijinul spiritului sfânt al lui Dumnezeu ca să-i îndemne pe păgâni să-şi abandoneze închinarea falsă şi să urmeze învăţăturile adevărului predate de Isus Cristos. Acest creştinism a absorbit credinţe şi practici păgâne în goana lui după adepţi, putere şi popularitate. Din acest motiv nu a produs creştini adevăraţi, acceptabili înaintea lui Dumnezeu şi a lui Cristos, ci credincioşi falşi, „neghina“ care nu este demnă de Regat. — Matei 13:24–30.

Însă, în această perioadă finală, sub îndrumarea lui Iehova se desfăşoară o activitate monumentală de restabilire a închinării adevărate. Membrii poporului mondial al lui Iehova, indiferent de originea lor culturală, socială sau religioasă, încearcă să-şi aducă viaţa şi convingerile în conformitate cu normele stabilite în Biblie. Dacă doriţi să aflaţi mai multe lucruri despre modul în care vă puteţi închina lui Dumnezeu „cu spirit şi adevăr“, vă rugăm să luaţi legătura cu Martorii lui Iehova din zona în care locuiţi. Ei vor fi mai mult decât fericiţi să vă ajute să-i aduceţi lui Dumnezeu un serviciu sacru pe care să-l accepte, având la bază facultatea voastră de a raţiona şi o cunoştinţă exactă a Cuvântului său. Pavel a scris: „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă [un serviciu sacru cu facultatea voastră de a raţiona, NW]. Să nu vă conformaţi veacului acestuia, ci să fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită“. Iar colosenilor le-a spus: „Noi, din ziua când am auzit aceste lucruri, nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem să vă umpleţi de cunoaşterea deplină [cunoştinţa exactă, NW] a voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi de pricepere duhovnicească, ca să umblaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru, aducând rod în tot felul de fapte bune şi crescând în cunoaşterea lui Dumnezeu“. — Romani 12:1, 2; Coloseni 1:9, 10.

[Notă de subsol]

[Chenarul/Fotografia de la pagina 28]

Incredibila folosire a Partenonului

Împăratul „creştin“ Theodosius al II-lea, promulgând edicte referitoare la Atena (438 e.n.), a abolit ritualurile şi misterele păgâne, a închis templele păgâne. Acestea au putut fi transformate mai târziu în biserici creştine. Singura cerinţă pentru transformarea reuşită a unui templu era purificarea acestuia prin instalarea unei cruci în el!

Unul dintre primele temple transformate a fost Partenonul. Pentru a face din Partenon un loc potrivit pentru un templu „creştin“, s-a făcut o renovare substanţială. Din 869 e.n., el a servit drept catedrală a Atenei. La început a fost onorat sub numele de Biserica „Sfintei Înţelepciuni“. Probabil că acest nume făcea aluzie în mod intenţionat la „stăpâna“ originală a templului, Atena, zeiţa înţelepciunii. Mai târziu, acesta i-a fost dedicat „Doamnei noastre Ateniene“. După opt secole în care a fost folosit de ortodocşi, templul a devenit o biserică catolică, Sfânta Maria de Atena. Această „reciclare“ religioasă a Partenonului a continuat când, în secolul al XV-lea, turcii otomani l-au transformat într-o moschee.

În prezent, anticul templu doric al Atenei Parthenos („Fecioară“), zeiţa greacă a înţelepciunii, este vizitat de mii de turişti pur şi simplu ca o capodoperă a arhitecturii greceşti.

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Mănăstirea Daphne: un lăcaş de cult ca alternativă pentru păgânii din Atena antică