Iehova a fost refugiul meu
RELATATĂ DE PENELOPE MAKRIS
Mama mă implora cu fervoare: „Părăseşte-ţi soţul; fraţii tăi îţi vor găsi unul mai bun“. De ce dorea mama mea iubitoare să-mi desfac căsnicia? Ce anume o supărase aşa de mult?
M-AM născut în 1897 în sătuleţul Ambelos, de pe insula Samos din Grecia. Membrii familiei mele erau devotaţi Bisericii Ortodoxe Greceşti. Tata a murit cu puţin timp înainte de naşterea mea, iar mama, cei trei fraţi ai mei şi eu a trebuit să lucrăm din greu pentru a supravieţui în mijlocul sărăciei lucii din acele timpuri.
Primul război mondial a izbucnit în 1914 şi, la scurt timp după aceea, cei doi fraţi mai mari ai mei au primit ordin de înrolare în armată. Dar, ca să evite acest lucru, ei au imigrat în America, lăsându-ne pe mine şi pe celălalt frate al meu acasă cu mama. După câţiva ani, în 1920, m-am căsătorit cu Dimitris, un profesor tânăr din satul nostru.
O vizită importantă
La scurt timp după ce m-am căsătorit, fratele mamei care locuia în America a venit să ne viziteze. Întâmplător, a adus cu el unul dintre volumele Studii în Scripturi, redactat de Charles Taze Russell. Era o publicaţie a Studenţilor în Biblie, cunoscuţi în prezent ca Martorii lui Iehova.
Când Dimitris a deschis cartea, el a remarcat un subiect cu privire la care avea nedumeriri încă de când era copil, şi anume: „Ce se întâmplă cu omul când moare?“ La liceu, el îi pusese întrebări unui teolog ortodox grec exact cu privire la acest subiect, dar nu primise un răspuns satisfăcător. Explicaţia clară şi logică din publicaţie l-a încântat atât de mult pe Dimitris, încât s-a dus imediat la cafeneaua din sat, unde în Grecia se adună de obicei bărbaţii satului. Acolo el a povestit ceea ce aflase din Biblie.
Luăm poziţie de partea adevărului biblic
Cam în această perioadă — pe la începutul anilor 1920 — , Grecia era în mijlocul unui alt război. Dimitris a fost recrutat şi trimis în Turcia (Asia Mică). El a fost rănit şi l-au trimis acasă. După ce şi-a revenit, l-am însoţit în Smirna, Asia Mică (în prezent Izmir, Turcia). Când războiul s-a încheiat pe neaşteptate în 1922, a trebuit să fugim. De fapt, de-abia am ajuns pe insula Samos cu un vapor foarte avariat. Când am ajuns acasă, am îngenunchiat şi i-am mulţumit lui Dumnezeu — unui Dumnezeu despre care încă nu ştiam prea multe.
După puţin timp, Dimitris a început să predea la o şcoală din Vathy, capitala insulei. El a continuat să citească literatura Studenţilor în Biblie, iar, într-o seară ploioasă, doi dintre ei au venit de pe insula Chios ca să ne viziteze. Ei se întorseseră din America pentru a sluji în calitate de colportori, cum se numeau pe atunci evanghelizatorii cu timp integral. Le-am oferit cazare pentru noaptea aceea şi ei ne-au spus o mulţime de lucruri despre scopurile lui Dumnezeu.
După aceea, Dimitris mi-a spus: „Penelope, îmi dau seama că acesta este adevărul, şi trebuie să-l urmez. Aceasta înseamnă că trebuie să nu mai cânt în Biserica Ortodoxă Greacă şi că nu mai pot merge la biserică cu elevii“. Deşi cunoştinţa noastră despre Iehova era limitată, dorinţa noastră de a-i sluji era puternică. Aşa că i-am răspuns: „Nu voi fi un obstacol în calea ta. Mergi înainte“.
El a continuat cu o oarecare ezitare: „Da, dar dacă alegerea noastră va ieşi la iveală, îmi voi pierde slujba“.
„Nu te îngrijora, am spus eu, oare toţi oamenii îşi câştigă existenţa fiind profesori? Suntem tineri şi viguroşi, şi cu ajutorul lui Dumnezeu vom putea găsi altceva de lucru.“
În această perioadă am aflat că un alt Student în Biblie, tot colportor, venise la Samos. Când am auzit că poliţia nu i-a dat voie să ţină o cuvântare biblică în public, am plecat să-l căutăm. L-am găsit într-un magazin, discutând cu doi teologi ortodocşi greci. Stânjeniţi de faptul că nu-şi puteau susţine convingerile cu Biblia, teologii au plecat după puţin timp. Soţul meu, impresionat de cunoştinţele colportorului, l-a întrebat: „Cum se face că folosiţi Biblia cu atâta uşurinţă?“
„Noi studiem Biblia în mod sistematic“, a răspuns el. Deschizându-şi geanta, a scos cartea de studiu Harfa lui Dumnezeu şi ne-a arătat cum să o folosim pentru un astfel de studiu. Eram atât de nerăbdători să învăţăm, încât soţul meu şi cu mine împreună cu colportorul şi cu alţi doi bărbaţi l-am însoţit imediat pe proprietarul magazinului la locuinţa lui. Colportorul ne-a dat fiecăruia câte un exemplar al cărţii Harfa lui Dumnezeu şi am început să o studiem imediat. Studiul a continuat cu mult după miezul nopţii, iar apoi, spre revărsatul zorilor, am început să învăţăm cântările pe care le intonau Studenţii în Biblie.
Din acel moment am început să studiez Biblia câteva ore pe zi. Studenţii în Biblie din străinătate continuau să ne furnizeze auxiliare pentru studierea Bibliei. În ianuarie 1926 m-am dedicat lui Dumnezeu în rugăciune, jurând să înfăptuiesc fără rezerve voinţa sa. Mai târziu, în vara aceea, soţul meu şi cu mine ne-am simbolizat dedicarea prin botezul în apă. Aveam o dorinţă puternică de a le vorbi altora despre lucrurile pe care le învăţam, aşa că am început ministerul de la uşă la uşă cu tractul Mesaj de speranţă.
Suportăm opoziţia puternică
Într-o zi, o doamnă tânără m-a invitat să asist la o liturghie care se ţinea într-o capelă mică ortodoxă. „Eu nu mă mai închin lui Dumnezeu în felul acesta“, i-am explicat doamnei. „Acum mă închin cu spirit şi adevăr, aşa cum învaţă Biblia“ (Ioan 4:23, 24). Ea a rămas uluită şi a povestit peste tot despre cele întâmplate, implicându-l şi pe soţul meu.
Practic, toţi au început să ni se opună. Nicăieri nu puteam găsi linişte: nici în casa noastră, nici la întrunirile pe care le ţineam cu cele câteva persoane interesate de pe insulă. La instigaţia preoţilor ortodocşi, mulţimi de oameni se adunau în jurul locului nostru de întrunire, aruncând cu pietre şi proferând insulte.
Când am distribuit tractul Mesaj de speranţă, copiii s-au adunat în jurul nostru şi au strigat după noi „mileniştii“ şi alte expresii peiorative. Totodată, colegii soţului meu au început să-i facă probleme. La sfârşitul anului 1926 a fost dat în judecată, acuzat că nu corespundea ca profesor într-o şcoală de stat şi condamnat la 15 zile de închisoare.
Când mama a aflat acest lucru, m-a sfătuit să-mi părăsesc soţul. „Ascultă, dragă mamă, i-am răspuns eu, ştii la fel de bine ca şi mine cât de mult te iubesc şi te respect. Dar pur şi simplu nu te pot lăsa să stai în calea închinării noastre la adevăratul Dumnezeu, Iehova.“ Ea a plecat înapoi în satul ei, profund dezamăgită.
În 1927 s-a ţinut la Atena o adunare a Studenţilor în Biblie, iar Iehova ne-a oferit posibilitatea să asistăm şi noi. Am fost încântaţi şi întăriţi din punct de vedere spiritual când ne-am asociat cu zeci de colaboratori de credinţă. Întorcându-ne la Samos, am distribuit în oraşele şi satele de pe insula noastră 5 000 de exemplare ale tractului intitulat O mărturie pentru conducătorii lumii.
În acea perioadă, Dimitris a fost destituit din funcţia de profesor şi, din cauza prejudecăţilor împotriva noastră, era aproape imposibil să găsim de lucru. Dar, întrucât eu ştiam să cos şi Dimitris era un zugrav priceput, am reuşit să ne câştigăm existenţa. În 1928, soţul meu împreună cu ceilalţi patru fraţi creştini din Samos au fost condamnaţi la două luni de închisoare pentru că predicau vestea bună. Fiind singura Studentă în Biblie care se afla în libertate, eu am putut să le duc mâncare în închisoare.
Lupt împotriva unor boli grave
La un moment dat m-am îmbolnăvit de spondilită, o boală cronică necunoscută pe atunci. Mi-am pierdut pofta de mâncare şi aveam febră mare încontinuu. Tratamentul presupunea să fiu pusă într-un corset medical de la gât până la coapse. Pentru a face faţă costului, soţul meu a vândut o bucată de pământ, astfel că mi-am putut continua tratamentul. Descurajată, mă rugam în fiecare zi lui Dumnezeu ca să-mi dea putere.
Când mă vizitau rudele, ele stârneau întotdeauna opoziţie. Mama spunea că toate aceste probleme se datorau faptului că ne schimbaserăm religia. Incapabilă să mă mişc, îmi udam perna cu lacrimi în timp ce-l imploram pe Tatăl nostru ceresc să-mi dea răbdare şi curaj ca să suport.
Pe măsuţa de lângă pat aveam întotdeauna Biblia şi câteva broşuri şi tracte pentru vizitatori. Era o binecuvântare faptul că întrunirile micuţei noastre congregaţii se ţineau la noi acasă; am putut primi cu regularitate încurajare spirituală. A trebuit să vindem o altă bucată de pământ ca să plătim tratamentul medical pe care mi-l administra un doctor din Atena.
Nu după mult timp ne-a vizitat supraveghetorul itinerant. Lui i-a părut foarte rău când a văzut că eu eram în această stare, iar Dimitris fără loc de muncă. El ne-a ajutat cu amabilitate să facem demersurile necesare pentru a locui în oraşul Mytilene, situat pe insula Lesbos. Ne-am mutat acolo în 1934 şi Dimitris a putut găsi un loc de muncă. Acolo am găsit, totodată, surori şi fraţi creştini minunaţi care s-au îngrijit de mine când am fost bolnavă. Treptat, treptat, după cinci ani de tratament, m-am însănătoşit complet.
Însă, în 1946, la scurt timp după terminarea celui de-al doilea război mondial, m-am îmbolnăvit grav din nou, de data aceasta de peritonită. Cinci luni am stat în pat cu febră mare şi cu dureri cumplite. Însă, la fel ca înainte, nu am încetat niciodată să le vorbesc vizitatorilor mei despre Iehova. Cu timpul mi-am recăpătat sănătatea.
Pionierat în pofida opoziţiei
În Grecia postbelică, soarta Martorilor lui Iehova a fost opoziţia neîncetată. Am fost arestaţi de foarte multe ori în timp ce eram în ministerul din casă în casă. Soţul meu a făcut în total aproape un an de închisoare. Când plecam în minister, în general ne aşteptam să ne petrecem noaptea sub arest la postul de poliţie. Dar Iehova nu ne-a părăsit niciodată. El ne-a dat întotdeauna curajul şi tăria necesare pentru a suporta.
Prin anii ’40 am citit în publicaţia Informator (acum Ministerul nostru pentru Regat) despre posibilitatea de a face pionierat de vacanţă. M-am hotărât să încerc să particip la acest aspect al serviciului care pretindea dedicarea a 75 de ore pe lună în minister. Ca urmare, vizitele mele ulterioare şi studiile biblice s-au înmulţit — într-un timp conduceam 17 studii pe săptămână. Mi-am format totodată un traseu cu reviste în teritoriul comercial din Mytilene, unde lăsam cu regularitate în jur de 300 de exemplare ale revistelor Turnul de veghere şi Treziţi-vă! la magazine, birouri şi bănci.
În 1964, când congregaţia noastră a fost vizitată de un supraveghetor itinerant, el a spus: „Soră Penelope, am văzut pe fişa ta de vestitor al congregaţiei rezultatele tale excelente în minister. De ce nu completezi o cerere pentru pionierat regular?“ Îi voi fi întotdeauna recunoscătoare pentru încurajarea pe care mi-a dat-o; ministerul cu timp integral este bucuria mea de peste treizeci de ani.
O experienţă recompensatoare
În Mytilene există un cartier foarte populat, numit Langada, unde trăiau grecii refugiaţi. Am evitat să mergem de la uşă la uşă acolo din cauza opoziţiei fanatice pe care am întâmpinat-o. Cu toate acestea, când soţul meu a fost în închisoare, eu a trebuit să trec prin această zonă ca să-l vizitez. Într-o zi ploioasă, o femeie m-a invitat înăuntru ca să mă întrebe de ce se afla soţul meu în închisoare. I-am explicat că era acolo din cauza predicării veştii bune despre Regatul lui Dumnezeu şi că suferea aşa cum suferise Cristos.
După un timp, o altă femeie m-a invitat să trec pe la ea. Când am ajuns acolo am constatat că ea invitase 12 femei în total. Mă aşteptam la o posibilă opoziţie, aşa că m-am rugat lui Dumnezeu să-mi dea înţelepciune şi curaj ca să înfrunt orice s-ar fi întâmplat. Femeile aveau multe întrebări şi unele au ridicat obiecţii, dar am fost în stare să ofer răspunsuri scripturale. Când m-am ridicat să plec, gazda m-a rugat să mai vin şi a doua zi. Bucuroasă, am acceptat invitaţia. Când însoţitoarea mea şi cu mine am venit ziua următoare, femeile erau deja acolo, aşteptându-ne.
După aceea, discuţiile noastre pe baza Scripturilor au continuat cu regularitate şi s-au început multe studii biblice. Mai multe femei au progresat în dobândirea cunoştinţei exacte împreună cu familiile lor. Acest grup a constituit nucleul unei noi congregaţii a Martorilor lui Iehova în Mytilene.
Iehova a fost bun cu mine
De-a lungul anilor, Iehova a răsplătit eforturile depuse de soţul meu şi de mine în serviciul Său. Acei puţini Martori care erau în Samos în anii ’20 au devenit două congregaţii şi o grupă, având aproximativ 130 de vestitori. Iar pe insula Lesbos există patru congregaţii şi cinci grupe care cuprind circa 430 de vestitori ai Regatului. Soţul meu a proclamat în mod activ Regatul lui Dumnezeu până la moartea sa, survenită în 1977. Ce privilegiu este să vedem că cei pe care i-am ajutat au rămas zeloşi în minister! De fapt, împreună cu copiii, nepoţii şi strănepoţii lor, ei formează o mare mulţime care i se închină lui Iehova în unitate!
Serviciul meu creştin, care depăşeşte în prezent 70 de ani, nu a fost uşor. Însă Iehova a fost o incomparabilă fortăreaţă. Din cauza vârstei mele înaintate şi a sănătăţii precare, eu sunt ţintuită la pat şi am posibilităţi foarte reduse în ce priveşte predicarea pe care o pot efectua. Dar, asemenea psalmistului, şi eu îi pot spune lui Iehova: „Tu eşti refugiul meu şi fortăreaţa mea, Dumnezeul meu în care mă voi încrede“. — Psalmul 91:2, NW.
(Sora Makris a murit în timp ce se pregătea acest articol. Ea avea speranţă cerească.)
[Legenda fotografiei de la pagina 26]
Cu soţul ei în 1955
[Legenda fotografiei de la pagina 26]
În ianuarie 1997, sora Makris ar fi împlinit 100 de ani.