Michael Faraday — Savant şi om al credinţei

„Părintele electricităţii.“ „Cel mai mare om de ştiinţă al tuturor timpurilor.“ Aceste două afirmaţii se referă la Michael Faraday, născut în 1791 în Anglia, a cărui descoperire a inducţiei electromagnetice a dus la inventarea motoarelor electrice şi la producerea energiei electrice.

FARADAY a ţinut cursuri ample de chimie şi fizică la Institutul Regal din Londra. Cursurile sale, care vizau popularizarea ştiinţei, i-au ajutat pe tineri să înţeleagă concepte complicate. El a fost lăudat de numeroase universităţi, însă a evitat publicitatea. Era foarte religios şi se simţea cel mai fericit când era în intimitatea apartamentului său cu trei camere şi în mijlocul familiei sale şi a colaboratorilor săi în credinţă. Faraday făcea parte din ceea ce el numea „o sectă foarte mică şi dispreţuită de creştini, cunoscută . . . sub numele de sandemanieni“. Cine erau aceştia? În ce credeau ei? Şi cum l-a influenţat lucrul acesta pe Faraday?

Sandemanienii

„Primii din familia lui Faraday care au luat legătura cu Biserica Sandemaniană au fost bunicii lui Michael Faraday“, notează Geoffrey Cantor, autorul lucrării Michael Faraday: sandemanian şi om de ştiinţă. Ei s-au împrietenit cu discipolii unui ministru itinerant nonconformist, discipoli care au îmbrăţişat conceptele sandemanienilor.

Robert Sandeman (1718–1771) era student la o universitate din Edinburgh. El studia matematica, greaca şi alte limbi, când, într-o zi, a ascultat predica unui fost ministru presbiterian, John Glass. Ceea ce a auzit l-a determinat să părăsească universitatea, să se întoarcă în Perth şi să i se alăture lui Glas şi prietenilor acestuia.

În anii 1720, John Glass a început să pună la îndoială unele învăţături ale Bisericii Scoţiene. Studierea Cuvântului lui Dumnezeu l-a dus la concluzia că naţiunea biblică Israel a prefigurat o naţiune spirituală ai cărei membri proveneau din multe naţionalităţi. Nicăieri nu a găsit ca explicaţie că fiecare naţiune trebuie să aibă o biserică proprie.

Nemaifiind mulţumit de învăţăturile bisericii sale din Tealing, care se afla în afara oraşului scoţian Dundee, Glass s-a retras din Biserica Scoţiană şi a organizat întruniri proprii. I s-au alăturat aproximativ o sută de oameni şi, încă de la început, aceştia au simţit necesitatea de a menţine unitatea în rândurile lor. Pentru a înlătura orice eventuale neînţelegeri, ei s-au decis să urmeze instrucţiunile lui Cristos consemnate în Matei, capitolul 18, versetele 15–17. Ulterior, ei au ţinut întruniri săptămânale cu cei de aceeaşi credinţă, care se adunau pentru a se ruga şi a se încuraja reciproc.

Când un număr mare de oameni au început să asiste cu regularitate la întrunirile acestor grupuri, a fost nevoie de bărbaţi demni de încredere care să supravegheze închinarea. Dar cine întrunea condiţiile pentru această activitate? John Glass şi tovarăşii săi au acordat o atenţie deosebită celor scrise de apostolul Pavel despre acest subiect (1 Timotei 3:1–7; Tit 1:5–9). Ei nu au găsit nici o menţiune în Biblie cu privire la obligativitatea unei instruiri universitare sau cu privire la necesitatea de a înţelege ebraica şi greaca. Astfel, după ce au meditat sub rugăciune la îndrumările scripturale, ei au numit bărbaţi competenţi pentru a deveni bătrâni. Cei loiali Bisericii Scoţiene au considerat drept o „blasfemie“ faptul ca bărbaţi neinstruiţi, „crescuţi la războiul de ţesut, la acul de cusut sau la plug“ să pretindă că înţeleg Biblia şi să predice mesajul ei. În 1733, când Glass şi colaboratorii săi în credinţă şi-au construit propria sală de întruniri în oraşul Perth, clericii locali au încercat să exercite presiuni asupra magistraţilor ca să-i alunge pe sandemanieni din oraş, dar nu au reuşit, iar mişcarea a luat amploare.

Robert Sandeman s-a căsătorit cu fiica mai mare a lui Glass şi, la vârsta de 26 de ani, a devenit bătrân în congregaţia glasiţilor din Perth. Responsabilităţile sale ca bătrân apăsau atât de greu pe umerii lui, încât a decis să-şi dedice tot timpul lucrării de păstorire. Într-o schiţă biografică se arată că, ulterior, după ce soţia sa a murit, Robert „a consimţit de bunăvoie să-i slujească Domnului oriunde era nevoie“.

Sandemanianismul se răspândeşte

Sandeman şi-a extins cu zel ministerul din Scoţia în Anglia, unde s-au format noi grupuri de colaboratori în credinţă. La data aceea, în rândul calviniştilor englezi erau disensiuni. Unii dintre ei credeau că erau predestinaţi pentru salvare. Sandeman, pe de altă parte, li s-a alăturat celor care susţineau că credinţa era o cerinţă preliminară necesară în vederea salvării. Pentru a apăra acest punct de vedere, el a publicat o carte care a fost retipărită de patru ori şi care a apărut şi în două ediţii americane. Potrivit lui Geoffrey Cantor, publicarea acestui volum a fost „cel mai important eveniment care a depăşit cadrul foarte modest al perioadei de început din Scoţia“.

În 1764, Sandeman, însoţit de alţi bătrâni glasiţi, a făcut o călătorie în America, vizită ce a provocat multe discuţii şi împotrivire. Cu toate acestea, vizita a dus la instituirea în Danbury, Connecticut, a unui grup de creştini care împărtăşeau aceleaşi puncte de vederea. Aici a murit Sandeman în 1771.

Concepţiile religioase ale lui Faraday

Tânărul Michael şi-a însuşit învăţăturile sandemaniene ale părinţilor săi. El a aflat că sandemanienii se păstrau separaţi de cei care nu practicau ceea ce predă Biblia. De exemplu, ei refuzau să participe la oficierea căsătoriei în Biserica Anglicană, preferând să-şi limiteze ceremoniile de căsătorie la ceea ce era necesar din punct de vedere legal.

Deşi erau neutri în ce priveşte politica, sandemanienii erau recunoscuţi pentru supunerea faţă de guverne. Ei erau membri respectaţi ai comunităţii, însă rareori acceptau să lucreze ca funcţionari publici, dar, când o făceau, ei evitau să intre în partidele politice. Menţinerea acestei poziţii le-a atras critici. (Compară cu Ioan 17:14.) Sandemanienii susţineau că Regatul ceresc al lui Dumnezeu este o conducere perfectă în ce priveşte guvernarea. Ei considerau politica „o manevră fără valoare, meschină, lipsită de principii morale“, notează Cantor.

Deşi erau separaţi de alţii, ei nu se comportau ca fariseii. Ei au declarat: „Considerăm că este absolut necesar să evităm spiritul şi practicile fariseilor antici, care au stabilit că există mai multe păcate şi obligaţii decât au stabilit Scripturile, şi care au desfiinţat poruncile divine prin tradiţii omeneşti sau subterfugii sofisticate“.

Ei au adoptat metoda scripturală a excluderii oricărui membru care devenea beţiv, extorcator, fornicator sau care practica alte păcate grave. Dacă păcătosul se căia sincer, sandemanienii încercau să îl restabilească. De altfel, ei au urmat porunca biblică de a ‘da afară pe răul acela’. — 1 Corinteni 5:5, 11, 13.

Sandemanienii au ascultat de porunca biblică de a se abţine de la sânge (Faptele 15:29). John Glass a susţinut că poporul lui Dumnezeu se află sub obligaţia de a respecta restricţia cu privire la sânge, aşa cum Dumnezeu le poruncise primilor oameni să se abţină de la consumarea fructului din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Geneza 2:16, 17). Neascultarea de porunca privitoare la sânge era egală cu dispreţuirea utilizării corecte a sângelui lui Cristos, sânge care însemna răscumpărarea din păcat. Glass a încheiat astfel: „Interdicţia consumării sângelui a fost întotdeauna şi continuă să fie de cea mai mare importanţă“.

Faptul că discutau pe baza Scripturilor i-a ajutat pe sandemanieni să evite multe capcane. De exemplu, în problema divertismentelor, ei au folosit ca îndrumare instrucţiunile lui Cristos. „Nu ne permitem să facem legi acolo unde Cristos nu a făcut nici una, spuneau ei, nici să anulăm vreuna din legile pe care ni le-a dat el. Aşadar, nu găsim nicăieri că divertismentele publice sau particulare sunt interzise; considerăm că este admisă orice distracţie, atâta timp cât ea nu este asociată cu practici realmente păcătoase.“

Deşi sandemanienii au susţinut, după cum se vede, multe lucruri care se bazau întru totul pe Scripturi, ei nu au înţeles importanţa adevăratei activităţi care îi caracterizează pe adevăraţii creştini, adică obligaţia fiecăruia de a le predica altora vestea bună a Regatului (Matei 24:14). Totuşi, oricine putea asista la întrunirile lor, şi în cadrul acestora ei se străduiau să le ofere tuturor celor interesaţi un motiv al speranţei lor. — 1 Petru 3:15.

Cum l-a influenţat acest tip de concepţii pe savantul Michael Faraday?

Faraday, sandemanianul

Deşi era onorat, sărbătorit şi foarte respectat pentru remarcabilele sale descoperiri, Michael Faraday a trăit o viaţă simplă. Când aveau loc decese ale unor personalităţi marcante şi se aştepta ca personalităţile vieţii publice să asiste la funeralii, Faraday lipsea întotdeauna, deoarece conştiinţa nu îi permitea să asiste şi să participe la ceremoniile Bisericii Anglicane.

Ca om de ştiinţă, Faraday a aderat ferm la lucrurile pe care le putea demonstra că sunt fapte. El a evitat astfel strânsa asociere cu învăţaţii care îşi promovau propriile teorii şi se amestecau în diferite probleme. Iată ce a spus el odată în faţa unui auditoriu: ‘un adevăr ştiinţific fundamental nu ne înşală niciodată aşteptările, mărturia lui este întotdeauna adevărată’. El a spus că ştiinţa este dependentă ‘de faptele observate cu atenţie’. Încheind o prezentare referitoare la forţele naturii, Faraday şi-a încurajat auditoriul să contemple la „Cel ce le-a adus în existenţă“. Apoi l-a citat pe apostolul creştin Pavel: „Însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi divinitatea Lui se văd lămurit, de la creerea lumii, fiind înţelese de minte, prin lucrurile făcute de El“. — Romani 1:20.

Ceea ce a făcut ca Faraday să fie atât de deosebit de mulţi alţi oameni de ştiinţă a fost dorinţa sa de a învăţa din Cartea inspirată de Dumnezeu, precum şi din cartea naturii. „Prin sandemanianismul său, el a descoperit modul de a trăi în ascultare pe baza legii morale a lui Dumnezeu şi a promisiunii vieţii veşnice“, afirmă Cantor. „Prin cercetare ştiinţifică, el a ajuns să cunoască îndeaproape legile fizice pe care Dumnezeu le-a stabilit să guverneze universul.“ Faraday era convins că „autoritatea absolută a Bibliei nu putea fi subminată de ştiinţă, dar că ştiinţa, dacă este practicată într-un mod cu adevărat creştin, poate face inteligibilă cealaltă carte a lui Dumnezeu“.

Manifestând umilinţă, Faraday a refuzat multe dintre onorurile pe care alţii doreau să i le acorde. Niciodată nu a dorit să primească titluri de cavaler: a preferat să rămână ‘domnul Faraday’. El a dedicat mult timp activităţilor sale ca bătrân, printre care se numărau şi deplasările făcute cu regularitate din capitală la Norfolk pentru a se îngriji de un mic grup de colaboratori în credinţă din acel oraş.

Michael Faraday a murit la 25 august 1867 şi a fost îngropat în cimitirul Highgate, din nordul Londrei. John Thomas, biograful său, ne spune că Faraday „a lăsat posterităţii mai multe lucrări ştiinţifice decât oricare alt fizician, iar rezultatele practice ale descoperirilor sale au influenţat profund viaţa civilizată“. Sarah, soţia sa, a scris: „Nu pot decât să spun că Noul Testament a fost ghidul şi legea sa, deoarece el l-a considerat drept Cuvântul lui Dumnezeu . . . care îi obligă azi pe creştini la fel de mult ca atunci când a fost scris“ — o mărturie elocventă despre un om de ştiinţă eminent care şi-a trăit viaţa în evlavie, conform credinţei sale.

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 29]

În calitate de conferenţiar la Institutul Regal Britanic, Michael Faraday a popularizat ştiinţa într-un mod în care chiar şi tinerii au putut-o înţelege. Sfaturile pe care li le-a dat colegilor săi conferenţiari conţin sugestii practice pe care creştinii de azi care predau în public este bine să le ia în considerare.

◻ „Cuvântarea nu trebuie să fie ţinută în grabă, deci să nu fie neinteligibilă, ci să fie expusă într-un ritm lent şi bine gândită.“

◻ Un orator trebuie să se străduiască să stârnească interesul auditoriului încă de „la începutul cuvântării şi prin gradări subtile, pe care auditoriul să nu le sesizeze şi să-i păstreze viu acest interes atâta timp cât este necesar“.

◻ „Când un orator se înjoseşte atât de mult pentru ca printr-o prezentare tendenţioasă să stoarcă aplauze şi laude de la auditoriu, el îşi pierde cu desăvârşire demnitatea.“

◻ Despre utilizarea unei schiţe: „Întotdeauna mă simt obligat . . . să fac pe hârtie o schiţă (a temei) şi să completez diferitele părţi, rememorându-le fie prin asociere, fie într-un alt mod. . . . Am o serie de titluri mici şi mari în ordine şi, pornind de la acestea, dezvolt tema“.

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 26]

Ambele ilustraţii prin amabilitatea Royal Institution