Cine merită să fie numit rabin?

UN TURIST neavizat avea puţine şanse să ajungă la aeroport la timp. Sute de poliţişti au încercat să dirijeze traficul în timp ce-i supravegheau pe cei peste 300 000 de îndoliaţi care se înghesuiau pe străzile Ierusalimului. The Jerusalem Post a numit acest eveniment „un cortegiu funerar de proporţiile celor de care au parte, în general, numai preşedinţii, regii sau dictatorii din regimurile totalitare“. Cine putea să cauzeze o astfel de revărsare de devoţiune, paralizând capitala Israelului mai multe ore? Un rabin respectat. De ce poziţia de rabin impune atâta respect şi devoţiune printre evrei? Când a început să fie folosit termenul „rabin“? Cui i se poate aplica pe drept?

A fost Moise un rabin?

Cel mai respectat nume din iudaism este Moise, mediatorul legământului Legii date Israelului. Evreii religioşi îl numesc „Moise, «Rabinul nostru»“. Însă nicăieri în Biblie Moise nu este numit cu titlul de „rabin“. De fapt, termenul „rabin“ nu apare deloc în Scripturile ebraice. Atunci cum au început evreii să-l numească astfel pe Moise?

Potrivit Scripturilor ebraice, responsabilitatea şi autoritatea de a preda şi de a explica Legea le-a fost conferită descendenţilor lui Aaron, preoţilor din tribul lui Levi (Leviticul 10:8–11; Deuteronomul 24:8; Maleahi 2:7). Însă în secolul al II-lea î.e.n., în iudaism a început o revoluţie tacită, care a afectat într-un mod de neşters gândirea iudaică de atunci încoace.

Cu privire la această metamorfoză spirituală, Daniel Jeremy Silver scrie în lucrarea A History of Judaism: „În [acel] timp, o clasă nepreoţească de scribi şi erudiţi au început să conteste legitimitatea monopolului preoţesc asupra interpretării Torei [Legea mozaică]. Oricine era de acord cu faptul că preoţii erau necesari ca slujitori la Templu, dar de ce trebuiau ei să aibă autoritatea supremă în chestiunile legate de Tora?“ Cine erau instigatorii acestei sfidări la adresa autorităţii clasei preoţeşti? O nouă grupare apărută în iudaism, numită farisei. Silver continuă: „Fariseii admiteau pe cineva în şcolile lor pe baza meritelor, nu a originii [a descendenţei preoţeşti], şi ei au creat o nouă clasă de conducători religioşi evrei“.

Prin secolul I e.n., absolvenţii acestor şcoli fariseice au ajuns să fie cunoscuţi ca învăţători, sau maeştri, ai Legii mozaice. În semn de respect, alţi evrei au început să li se adreseze cu apelative ca „învăţătorul meu“ sau „maestrul meu“, în ebraică rabbi.

Nimic nu putea să confere mai multă autoritate acestui nou titlu decât aplicarea lui la o persoană considerată cel mai mare învăţător din istoria ebraică, Moise. Efectul avea să diminueze şi mai mult importanţa acordată preoţiei, consolidând în acelaşi timp imaginea publică a conducerii fariseice tot mai influente. Astfel, după mai bine de 1 500 de ani de la moartea sa, Moise a fost numit retroactiv „Rabin“.

Imitarea maestrului

Deşi masele li se adresau uneori cu termenul de „rabin“ („maestrul meu“) altor învăţători pentru care aveau respect, termenul li se aplica în general învăţătorilor proeminenţi din rândul fariseilor, şi anume „înţelepţilor“. Întrucât odată cu distrugerea templului în anul 70 e.n. s-a sfârşit efectiv autoritatea preoţiei, rabinii fariseici au devenit conducătorii de necontestat ai iudaismului. Poziţia lor supremă a dus la apariţia unui gen de cult care se concentra asupra înţelepţilor rabinici.

Referitor la această perioadă de tranziţie din primul secol al erei noastre, profesorul Dov Zlotnick remarcă: „«Observarea atentă a Înţelepţilor» a devenit mai importantă decât studierea Torei“. Ebraistul Jacob Neusner explică în continuare: „«Discipolul înţelepţilor» este elevul care s-a ataşat de un rabin. El procedează astfel deoarece doreşte să înveţe «Tora». . . . Tora nu se învaţă prin intermediul legii, ci observând legea întruchipată în gesturile şi acţiunile înţelepţilor aflaţi în viaţă. Ei predau legea prin ceea ce fac, nu numai prin ceea ce spun“.

Talmudistul Adin Steinsaltz confirmă aceste cuvinte, scriind: „Înşişi înţelepţii au spus: «Trebuie studiate conversaţiile obişnuite, remarcile umoristice sau afirmaţiile întâmplătoare ale înţelepţilor»“. Până la ce punct poate fi făcut acest lucru? Steinsaltz notează: „Un exemplu extrem în acest sens îl constituie cel al discipolului despre care se spune că s-a ascuns sub patul marelui său învăţător ca să descopere cum se comporta cu soţia sa. Când a fost luat la întrebări pentru curiozitatea sa, tânărul discipol a răspuns: «Este o chestiune legată de Tora şi merită să fie studiată» — punct de vedere care a fost acceptat şi de rabini, şi de elevi“.

Accentul fiind pus asupra rabinilor şi nu asupra Torei — Tora învăţându-se prin intermediul rabinilor —, începând din secolul I e.n., iudaismul a devenit o religie axată în jurul rabinilor. O persoană se apropia de Dumnezeu nu prin intermediul Cuvântului scris inspirat, ci prin intermediul exemplului unei persoane, printr-un maestru, prin rabin. Astfel, este logic că accentul s-a mutat de la Scriptura inspirată la legea şi tradiţiile orale predate de aceşti rabini. Începând din acel moment, literatura ebraică, cum ar fi Talmudul, se axează mai mult pe discuţiile, anecdotele şi comportamentul rabinilor decât pe declaraţiile lui Dumnezeu.

Rabinii de-a lungul veacurilor

Deşi exercitau o autoritate şi o influenţă covârşitoare, primii rabini nu-şi câştigau existenţa prin activitatea lor religioasă. Encyclopaedia Judaica afirmă: „Rabinul talmudic era . . . complet diferit de deţinătorul modern al acestui titlu. Rabinul talmudic interpreta şi explica Biblia şi Legea orală şi avea aproape întotdeauna o ocupaţie prin care îşi câştiga existenţa. Numai în evul mediu rabinul a devenit . . . învăţătorul, predicatorul şi capul spiritual al congregaţiei sau al comunităţii ebraice“.

Când rabinii au început să facă din poziţia lor o meserie retribuită, unii s-au pronunţat împotriva acestui lucru. Maimonide, renumitul rabin din secolul al XII-lea, care îşi câştiga existenţa ca medic, i-a criticat aspru pe astfel de rabini. „[Ei] au stabilit în favoarea lor cerinţe băneşti care să fie onorate de persoane şi comunităţi şi i-au făcut pe oameni să creadă, într-un mod cu totul prostesc, că este obligatoriu sau potrivit să-i ajute [financiar] pe înţelepţi şi pe erudiţi şi pe cei care studiau Tora, întrucât Tora lor este meseria lor. Dar toate acestea constituie o greşeală. Nu există nici măcar un cuvânt, nici în Tora, nici în spusele înţelepţilor, care să susţină aşa ceva“ (Comentariu pe marginea Mişnei, Avot 4:5). Însă condamnarea rostită de Maimonide nu a fost luată în considerare de generaţiile viitoare de rabini.

În timp ce iudaismul a intrat în epoca modernă, el s-a divizat în facţiuni cu orientare reformată, conservatoare şi ortodoxă. Pentru mulţi evrei, convingerile şi practicile religioase au devenit secundare în raport cu alte preocupări. Ca urmare, poziţia rabinilor a fost subminată. În principal, rabinul a devenit capul ordinat al congregaţiei, acţionând pentru membrii grupului său ca învăţător şi sfătuitor profesionist retribuit. Însă printre grupările hasidice ultraortodoxe, concepţia despre rabin ca maestru şi exemplu a mers şi mai departe.

Să remarcăm comentariile făcute de Edward Hoffman în cartea sa despre mişcarea hasidică Habad-Lubavitch: „Primii hasidim au scos în evidenţă şi faptul că în fiecare generaţie există un singur conducător evreu, un zaddik [un drept], care este «Moisele» timpului său, unul a cărui erudiţie şi devoţiune faţă de alţii nu pot fi egalate. Fiecare grupare hasidică era de părere că, datorită pietăţii lui copleşitoare, Rebbe-ul lor («rabin» în limba idiş) putea chiar să influenţeze ordinele celui Atotputernic. Nu numai că era venerat ca exemplu datorită discursurilor sale revelatoare, dar se considera că până şi modul lui de a fi («cum îşi leagă şireturile», după cum s-a spus) înalţă omenirea şi transmite indicaţii subtile despre calea spre cel divin“.

„Voi să nu vă numiţi Rabi“

Isus, evreul din primul secol care a fondat creştinismul, a trăit în timpul în care conceptul fariseic despre rabini începea să domine iudaismul. El nu era fariseu, nici nu fusese instruit în şcolile lor, însă şi el a fost numit rabin. — Marcu 9:5, NW; Ioan 1:38; 3:2, NW.

Condamnând tendinţa rabinică din iudaism, Isus a spus: „Cărturarii şi fariseii stau pe scaunul lui Moise. Le place locul dintâi la ospeţe şi scaunele dintâi în sinagogi; le plac salutările prin pieţe şi să fie numiţi de oameni: «Rabi! Rabi!» Voi să nu vă numiţi Rabi fiindcă unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristos; şi voi toţi sunteţi fraţi“. — Matei 23:2, 6–8.

Isus a avertizat împotriva deosebirii dintre clerici şi laici, tendinţă care lua amploare în iudaism. El a condamnat faptul de a acorda o astfel de importanţă nepotrivită oamenilor. „Unul singur este Îndrumătorul vostru“, a declarat el cu curaj. Cine era Acesta?

Moise, „pe care DOMNUL [l-a] cunoscut faţă către faţă“ şi care a fost numit chiar de înţelepţi „Rabinul nostru“, a fost un om imperfect. Chiar şi el a făcut greşeli (Deuteronomul 32:48–51; 34:10; Eclesiastul 7:20). În loc să-l scoată în evidenţă pe Moise ca exemplu suprem, Iehova i-a spus lui Moise: „Le voi ridica din mijlocul fraţilor lor un Proroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura Lui şi El le va spune tot ce-i voi porunci. Şi, dacă cineva nu va asculta de cuvintele Mele, pe care le va spune El în Numele Meu, Eu îi voi cere socoteală“. — Deuteronomul 18:18, 19.

Profeţiile biblice dovedesc faptul că aceste cuvinte s-au împlinit în persoana lui Isus, Mesiaa. Isus nu numai că era „ca“ Moise; el era mai mare decât Moise (Evrei 3:1–3). Scriptura dezvăluie că Isus s-a născut ca om perfect şi, spre deosebire de Moise, el i-a slujit lui Dumnezeu „fără păcat“. — Evrei 4:15.

Urmaţi Exemplul

Studiul aprofundat al oricărei acţiuni şi cuvânt al vreunui rabin nu i-a apropiat pe evrei de Dumnezeu. Deşi un om imperfect ar putea fi un exemplu de fidelitate, dacă noi studiem şi imităm fiecare acţiune a sa, îi vom imita, pe lângă calităţile bune, şi greşelile şi imperfecţiunile. Am acorda o glorie nepotrivită creaturii în locul Creatorului. — Romani 1:25.

Însă Iehova i-a oferit omenirii un Exemplu. Potrivit Scripturii, Isus a avut o existenţă preumană. De fapt, el este numit „chipul Dumnezeului Celui nevăzut, Cel întâi-născut peste toată creaţia“ (Coloseni 1:15). Întrucât a slujit în ceruri timp de nenumărate milenii ca ‘maestru’ al lui Dumnezeu, Isus este cel mai în măsură să ne ajute să-l cunoaştem pe Iehova. — Proverbele 8:22–30; Ioan 14:9, 10.

Prin urmare, Petru a putut scrie: „Hristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat un exemplu, ca să călcaţi pe urmele Lui“ (1 Petru 2:21). Apostolul Pavel i-a încurajat pe creştini să privească „ţintă la Isus, Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre“. El a explicat totodată că în Isus „sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale cunoaşterii“ (Evrei 12:2; Coloseni 2:3). Nici un alt om — nici Moise, nici vreun înţelept rabinic — nu este demn de o astfel de atenţie. Dacă trebuie să imităm pe cineva îndeaproape, acesta este Isus. Slujitorii lui Dumnezeu nu au nevoie de un titlu cum este cel de rabin, îndeosebi în lumina conotaţiei sale actuale, însă, dacă ar merita cineva să fie numit Rabin, acesta a fost Isus.

[Notă de subsol]

[Provenienţa fotografiei de la pagina 28]

© Brian Hendler 1995. Toate drepturile rezervate.