Un tipograf care a lăsat o urmă de neşters

AŢI vrut vreodată să găsiţi un pasaj în Biblie, dar nu v-aţi putut aminti unde se află? Şi totuşi, amintindu-vă doar un singur cuvânt, aţi reuşit să-l găsiţi folosind o concordanţă biblică. Sau poate aţi asistat la o întrunire creştină, unde aţi văzut cum sute, ba chiar mii de persoane din auditoriu erau capabile să deschidă Biblia şi să citească un text din ea la numai câteva secunde după ce acesta fusese menţionat.

În fiecare din aceste cazuri, reuşita se datorează unui om despre care poate nu aţi auzit. El ne-a dat posibilitatea să studiem Biblia mai uşor, iar datorită activităţii sale utile avem azi traduceri exacte ale Bibliei. El a influenţat chiar şi aranjarea în pagină a multor Biblii.

Numele său este Robert Estienne, şi a fost tipograf de meserie, la fel ca tatăl său.a S-a născut la Paris (Franţa), pe la începutul secolului al XVI-lea, adică în perioada Renaşterii şi a Reformei. Maşina de tipărit devenise un mijloc de propagare a ideilor acestor două mişcări. Henri Estienne, tatăl lui Robert, era un tipograf celebru care a tipărit câteva dintre cele mai frumoase ediţii ale cărţilor apărute în timpul Renaşterii. Printre cărţile tipărite de el figurau cursuri universitare şi lucrări biblice pentru Universitatea din Paris şi facultatea ei de teologie — Sorbona.

Dar să ne îndreptăm atenţia asupra fiului său, Robert Estienne. Despre şcolile urmate de el se ştie foarte puţin. Totuşi, a învăţat de timpuriu latina, iar la scurt timp după aceea, greaca şi ebraica. De la tatăl său, Robert a învăţat meseria de tipograf. În 1526, când a preluat munca de tipărire de la Henri, Robert Estienne era deja cunoscut ca lingvist de înaltă clasă. Deşi a publicat ediţii critice ale unor opere din literatura latină, precum şi alte lucrări de erudiţie, prima şi incontestabila sa iubire a fost Biblia. Dornic să facă pentru Biblia latinească ceea ce se făcuse deja pentru clasicii latini, Estienne a început lucrarea de reconstituire cât mai exact posibil a textului original al versiunii Vulgata — Biblia tradusă în latină de Ieronim în secolul al V-lea.

O ediţie îmbunătăţită a versiunii Vulgata

Ieronim tradusese Biblia după originalele în limbile ebraică şi greacă, dar, în timpul lui Estienne, Vulgata avea o existenţă de o mie de ani. Din cauza multor generaţii de copişti care o transcriseseră, în Vulgata se strecuraseră multe greşeli şi falsificări. Pe lângă aceasta, în timpul evului mediu, cuvintele biblice de inspiraţie divină s-au încâlcit într-o ţesătură pestriţă de legende medievale, pasaje parafrazate şi interpolări neautentice. Acestea au ajuns să se confunde cu textul biblic, astfel că au început să fie socotite drept scrieri inspirate.

Pentru a înlătura tot ce nu era autentic, Estienne a aplicat metodele criticii textuale, care erau folosite la studierea operelor literare scrise în limbile clasice. El a căutat şi a descoperit cele mai vechi şi mai bune manuscrise disponibile în timpul acela. În bibliotecile din Paris şi din împrejurimile oraşului, precum şi în localităţile Évreux şi Soissons, el a descoperit mai multe manuscrise antice, dintre care unul părea că datează din secolul al VI-lea. Estienne a comparat cu atenţie, pasaj cu pasaj, diferite texte latineşti şi a ales numai pasajele care păreau să aibă cea mai mare autoritate. Rezultatul acestei munci a fost Biblia lui Estienne, publicată prima dată în 1528, care a constituit un pas important în direcţia îmbunătăţirii exactităţii textului biblic. Au urmat şi alte ediţii pe care Estienne le-a îmbunătăţit. Alţii înaintea sa au încercat să corecteze versiunea Vulgata, dar ediţia lui a fost prima care a furnizat un aparat critic util. Pe margine, Estienne a indicat locurile unde a omis anumite pasaje nesigure sau unde erau posibile mai multe redări. El a menţionat şi sursa manuscriselor care justificau aceste corecturi.

Estienne a introdus şi multe elemente care erau cu totul noi pentru secolul al XVI-lea. El a făcut deosebire între cărţile apocrife şi Cuvântul lui Dumnezeu. A aşezat cartea Faptele apostolilor după Evanghelii şi înaintea scrisorilor lui Pavel. În capul fiecărei pagini, Estienne a redactat câteva cuvinte-cheie pentru a-l ajuta pe cititor să găsească anumite pasaje. Acesta a fost primul exemplu a ceea ce numim în limbajul curent colontitlu. În loc să întrebuinţeze scrierea greoaie, cu litere gotice, care a apărut în Germania, Estienne s-a numărat printre primii editori care au tipărit întreaga Biblie cu litere drepte, care erau mai uşor de citit şi care se folosesc acum pe scară largă. El a mai folosit numeroase trimiteri şi note filologice ca să ajute înţelegerea anumitor pasaje.

Mulţi nobili şi prelaţi au apreciat Biblia lui Estienne deoarece era mai bună decât orice altă ediţie tipărită a versiunii Vulgata. Ediţia sa a devenit un etalon de frumuseţe, măiestrie şi utilitate, fiind în scurt timp imitată de tipografi din toată Europa.

Tipograf al regelui

„Dacă vezi un om harnic în lucrul lui, acela va sta înaintea împăraţilor“, se spune în Proverbele 22:29. Măiestria novatoare a lui Estienne şi pregătirea sa ca lingvist nu au trecut neobservate de Francisc I, regele Franţei. El a devenit tipograful regelui, tipărind pentru acesta lucrări în latină, ebraică şi greacă. În această calitate, Estienne a tipărit câteva lucrări care sunt considerate şi azi capodopere al artei tipografice franceze. În 1539, el a început imprimarea unei Biblii complete în limba ebraică — primul şi cel mai frumos exemplar tipărit în Franţa. În 1540 a introdus ilustraţii în Biblia tradusă de el în latină, dar în loc de obişnuitele picturi fanteziste ale scenelor biblice, picturi care erau atât de răspândite în evul mediu, Estienne a prezentat ilustraţii instructive, bazate pe dovezi arheologice sau pe măsurătorile şi descrierile furnizate chiar de Biblie. Aceste ilustraţii xilografice înfăţişează în detaliu teme ca: arca legământului, veşmintele marelui preot, tabernacolul şi templul lui Solomon.

Folosind setul special de caractere greceşti pe care le comandase pentru a tipări colecţia de manuscrise a regelui, Estienne a început imprimarea primei ediţii critice a Scripturilor greceşti creştine. Deşi primele două ediţii ale textului grecesc tipărit de el nu erau cu mult mai bune decât lucrarea lui Desiderius Erasmus, în cea de a treia ediţie, apărută în 1550, Estienne a adăugat o critică a textului şi trimiteri la pasaje din aproximativ 15 manuscrise, inclusiv Codex Bezae, din secolul al V-lea, şi Septuaginta. Această ediţie a lui Estienne a fost acceptată pe scară largă, astfel că, mai târziu, ea a constituit punctul de plecare pentru aşa-numitul Textus Receptus, sau text general acceptat, care a stat la baza multor traduceri ulterioare, printre ele figurând şi King James Version, din 1611.

Sorbona împotriva Reformei

Datorită faptului că ideile lui Luther şi ale altor reformatori se răspândeau în toată Europa, Biserica Catolică căuta să pună stăpânire pe gândurile oamenilor, impunându-le ce anume să citească. La 15 iunie 1520, papa Leon al X-lea a dat o bulă care interzicea, în ţările catolice, tipărirea, vinderea sau citirea oricărei cărţi care conţinea „erezii“ şi cerea autorităţilor laice să aplice prevederile bulei pe teritoriile guvernate de ele. În Anglia, regele Henric al VIII-lea a lăsat cenzura în grija episcopului catolic Cuthbert Tunstall. Totuşi, pentru majoritatea ţărilor din Europa, a doua autoritate supremă în materie de doctrină după papă era Sorbona — Facultatea de Teologie a Universităţii din Paris.

Sorbona era exponentul catolicismului ortodox. Secole de-a rândul ea a fost considerată drept fortăreaţa catolicismului. Cenzorii de la Sorbona au respins toate ediţiile critice şi traducerile versiunii Vulgata în limba comună, considerându-le nu numai „inutile pentru Biserică, ci şi nocive“. Această concepţie nu era ceva surprinzător într-o epocă în care reformatorii puneau la îndoială doctrinele, ritualurile şi tradiţiile bisericeşti care nu se bazau pe autoritatea Scripturii. Totuşi, mulţi teologi de la Sorbona considerau că doctrinele venerate ale Bisericii erau mai importante decât traducerea exactă a Bibliei propriu-zise. Iată ce a spus un teolog: „Odată însuşite doctrinele, Scriptura este ca un eşafodaj care, după ce zidul a fost construit, este îndepărtat“. Majoritatea celor de la facultate nu cunoşteau ebraica şi greaca, şi totuşi dispreţuiau studiile lui Estienne şi ale altor erudiţi ai Renaşterii care cercetau în profunzime sensurile originare ale cuvintelor folosite în Biblie. Un profesor de la Sorbona chiar a avertizat că „propagarea cunoştinţelor de ebraică şi greacă contribuia la distrugerea întregii religii“.

Sorbona atacă

Deşi primele ediţii ale versiunii Vulgata tipărite de Estienne au fost aprobate de cenzorii facultăţii, aceasta nu s-a făcut fără discuţii. Din secolul al XIII-lea, Vulgata era considerată drept Biblia oficială şi sacră a Universităţii, iar pentru mulţi textul ei era infailibil. Facultatea chiar l-a condamnat pe celebrul învăţat Erasmus pentru lucrarea sa asupra Bibliei Vulgata. Unii erau alarmaţi de faptul că un tipograf laic local a îndrăznit să corecteze textul oficial.

Probabil că ceea ce îi neliniştea cel mai mult pe teologi erau notele marginale redactate de Estienne. Aceste note puneau la îndoială corectitudinea textului versiunii Vulgata. Dorinţa sa de a clarifica anumite pasaje i-au atras lui Estienne acuzaţia că a intrat ilegal în domeniul teologiei. El a respins acuzaţia declarând că notele sale erau doar scurte rezumate sau remarci de natură filologică. De exemplu, în nota de la Geneza 37:35, el arăta că termenul „iad“ [infernum, în latină] nu putea fi înţeles ca loc în care sunt pedepsiţi cei răi. Facultatea l-a acuzat că nega nemurirea sufletului şi puterea „sfinţilor“ de a intercede.

Însă Estienne se bucura de favoarea şi protecţia regelui. Francisc I arăta mult interes faţă de studiile din timpul Renaşterii, îndeosebi faţă de munca tipografului său. Se spune că Francisc I chiar l-a vizitat pe Estienne, iar o dată a aşteptat cu răbdare în timp ce Estienne făcea câteva corecturi finale la un text. Cu sprijinul regelui, Estienne a rezistat cu succes atacurilor Sorbonei.

Teologii îi interzic Bibliile

Totuşi, evenimentele din 1545 le-au dat membrilor facultăţii de la Sorbona ocazia să-şi verse toată furia asupra lui Estienne. Intuind avantajele pe care le-ar putea avea dacă ar face front unit împotriva reformatorilor, universităţile catolice din Köln (Germania), Louvain (Belgia) şi Paris căzuseră mai înainte de acord să colaboreze la cenzurarea învăţăturilor neortodoxe. Când teologii de la Universitatea din Louvain le-au scris teologilor de la Sorbona, exprimându-şi surprinderea că Bibliile lui Estienne nu apăruseră pe lista de cărţi condamnate de Universitatea din Paris, cei de la Sorbona au minţit, răspunzând că le-ar fi condamnat categoric dacă le-ar fi văzut. Duşmanii lui Estienne din cadrul facultăţii erau acum siguri că autoritatea comună de care se bucurau facultăţile din Louvain şi Paris va fi suficientă pentru a-l convinge pe Francisc I de greşelile tipografului său.

Între timp, fiind avertizat cu privire la intenţiile duşmanilor săi, Estienne a ajuns primul la rege şi i-a spus că, dacă teologii vor întocmi o listă cu eventualele greşeli pe care le-au găsit, el va fi foarte dornic să le tipărească împreună cu corecturile teologilor şi să le ataşeze la fiecare Biblie vândută. Regele a acceptat această soluţie. El i-a spus lui Pierre du Chastel, care era cititorul regelui, să se ocupe de problema aceasta. În octombrie 1546, facultatea i-a scris lui Du Chastel protestând că Bibliile lui Estienne erau „hrană pentru cei care neagă Credinţa noastră şi sprijină . . . ereziile curente“ şi că erau pline de atâtea greşeli, încât meritau să fie distruse „complet“. Fără să se lase convins, regele a poruncit personal facultăţii să întocmească o listă a greşelilor depistate, pentru ca acestea să poată fi tipărite şi ataşate la Bibliile lui Estienne. Ei au promis că vor redacta lista, dar, în realitate, au făcut tot posibilul pentru a evita întocmirea unei liste detaliate a presupuselor greşeli.

Francisc I a murit în martie 1547, şi, odată cu el, a dispărut cel mai puternic aliat al lui Estienne împotriva puterii pe care o reprezenta Sorbona. Când a venit la tron Henric al II-lea, acesta a reînnoit porunca tatălui său cu privire la întocmirea listei de greşeli de către facultate. Totuşi, observând modul în care prinţii germani se foloseau de Reformă în scopuri politice, Henric al II-lea a manifestat interes mai mult pentru consolidarea şi păstrarea unităţii Franţei catolice sub noul ei rege decât pentru presupusele avantaje sau dezavantaje ale Bibliilor tipărite de tipograful regelui. La 10 decembrie 1547, consiliul de coroană a decis interzicerea vânzării Bibliilor lui Estienne până când teologii vor putea întocmi lista de greşeli.

Acuzat de erezie

Facultatea căuta acum un mijloc de a-l deferi pe Estienne tribunalului special care fusese recent înfiinţat pentru judecarea cazurilor de erezie. Estienne era perfect conştient de pericolul ce-l păştea. În numai doi ani de la înfiinţare, tribunalul devenise cunoscut sub denumirea de chambre ardente, sau „camera de ardere“. Aproximativ 60 de victime au fost condamnate la ardere pe rug, printre ele numărându-se unii tipografi şi vânzători de cărţi care au fost arşi de vii în Place Maubert, la câţiva paşi distanţă de casa lui Estienne. Locuinţa sa a fost percheziţionată în mod repetat pentru găsirea chiar şi a unei dovezi minore care să poată fi folosită împotriva sa. Au fost interogaţi peste 80 de martori. Informatorilor li s-a promis că, dacă vor putea dovedi erezia lui Estienne, vor primi a patra parte din bunurile sale. Cu toate acestea, singura lor dovadă era ceea ce Estienne tipărise făţiş în Bibliile sale.

Din nou regele a poruncit ca facultatea să înainteze lista de greşeli consiliului de coroană. Facultatea a răspuns cu încăpăţânare că ‘teologii nu au obiceiul să arate în scris ceea ce ei consideră că este eretic, ci numai prin vorbe, care trebuie să fie crezute; altminteri, scrierea nu se va sfârşi niciodată’. Henric a fost de acord. A fost impusă o interdicţie definitivă, fiind condamnate aproape toate lucrările biblice tipărite de Estienne. Deşi scăpase de arderea pe rug în Place Maubert, el a decis să părăsească Franţa din cauza interzicerii totale a Bibliilor lui şi pentru a evita noi hărţuieli.

Tipograful expatriat

În noiembrie 1550, Estienne s-a mutat la Geneva (Elveţia). Facultatea hotărâse că publicarea în Franţa a oricărei Biblii, cu excepţia versiunii Vulgata, era o faptă ilegală. Fiind acum liber să publice tot ce dorea, Estienne şi-a retipărit în 1551 ediţia grecească a „Noului Testament“ împreună cu două versiuni latineşti ale Bibliei (Vulgata şi ediţia lui Erasmus), textul fiind aranjat în coloane paralele. Apoi, în 1552, a tipărit o traducere în limba franceză a Scripturilor greceşti împreună cu textul latinesc al lui Erasmus în coloane paralele. În aceste două ediţii, Estienne a introdus un sistem propriu de împărţire a textului biblic în versete numerotate — sistem folosit azi pe scară largă. Deşi alţii au încercat înaintea lui diferite metode de împărţire a versetelor, metoda lui Estienne a devenit cea acceptată. Biblia în franceză publicată de el în 1553 a fost prima Biblie completă care a folosit metoda sa de împărţire în versete.

Biblia în latină publicată de Estienne în 1557 — Biblie care conţine două versiuni — este, de asemenea, remarcabilă prin aceea că foloseşte numele personal al lui Dumnezeu, Iehova, de la începutul până la sfârşitul Scripturilor ebraice. Pe marginea celui de-al doilea psalm, el a scris că înlocuirea tetragramei ebraice (יהוה) cu numele Adonái se baza doar pe o superstiţie a evreilor şi că trebuia respinsă. În această ediţie, Estienne a folosit litere cursive ca să evidenţieze cuvintele latineşti care au fost adăugate pentru a întregi sensul textului ebraic. Această metodă aplicată mai târziu şi în alte Biblii este o moştenire care îi nedumereşte deseori pe cititorii de azi, obişnuiţi cu întrebuinţarea actuală a literelor cursive, şi anume pentru accentuare.

Hotărât să-şi pună cunoştinţele la dispoziţia altora, Estienne şi-a dedicat viaţa publicării Sfintelor Scripturi. Cei care azi preţuiesc Cuvântul lui Dumnezeu pot fi recunoscători pentru eforturile sale şi pentru munca altora care s-au străduit din răsputeri să descifreze sensul cuvintelor biblice din limbile originale. Munca începută de ei progresează pe măsură ce dobândim cunoştinţe mai precise despre limbile antice şi descoperim manuscrise mai vechi şi mai exacte ale Cuvântului lui Dumnezeu. Cu puţin timp înainte de a muri (1559), Estienne lucra la o nouă traducere a Scripturilor greceşti. Când a fost întrebat: „Cine o va cumpăra şi cine o va citi?“, el a răspuns plin de încredere: „Toţi oamenii cultivaţi şi care manifestă devoţiune sfântă“.

[Notă de subsol]

[Legenda ilustraţiei de la pagina 10]

Eforturile lui Robert Estienne au ajutat generaţii de cercetători ai Bibliei.

[Provenienţa ilustraţiei]

Bibliothèque Nationale, Paris

[Legenda ilustraţiei de la pagina 12]

Ilustraţiile instructive ale lui Estienne au fost imitate de generaţii de editori după el.

[Provenienţa ilustraţiei]

Bibliothèque Nationale, Paris