Hotărârea mea de a progresa spre maturitate
RELATATĂ DE CARL DOCHOW
„Progresaţi spre maturitate sau alunecaţi din nou în păcat — ce preferaţi?“ — era titlul unui articol apărut în numărul din 15 iunie 1948 al Turnului de veghere. Acest articol m-a proiectat dintr-o situaţie periculoasă din punct de vedere spiritual, în care mă aflam la ferma unde lucram în Statele Unite, într-o carieră misionară în America de Sud, care s-a extins pe mai bine de 43 de ani.
M-AM născut la 31 martie 1914, al treilea din patru băieţi, într-o căsuţă din bârne din Vergas, Minnesota. Copilăria mea a fost o încântare. Îmi amintesc când mergeam la pescuit cu tata. Însă mama era mereu bolnavă şi, în clasa a cincea, a trebuit să abandonez şcoala ca să o ajut la treburile casei. Pe când aveam 13 ani, boala ei a fost diagnosticată: cancer pulmonar.
Mama ştia că nu mai are mult de trăit, aşa că a început să mă pregătească pentru a-i ţine locul. Stătea în bucătărie şi mă învăţa cum să pregătesc mâncare şi produse de panificaţie. În plus, ea m-a învăţat să spăl rufe, să întreţin grădina şi să am grijă de o sută de pui. Ea m-a încurajat totodată să citesc un capitol din Biblie în fiecare zi, ceea ce am făcut în pofida abilităţilor mele reduse de citire. După ce m-a instruit zece luni, mama a murit pe 27 ianuarie 1928.
Războiul ne schimbă viaţa
După izbucnirea celui de-al doilea război mondial în septembrie 1939, în biserica noastră luterană se înălţau în fiecare duminică rugăciuni în favoarea trupelor militare. Fratele meu mai mare, Frank, era hotărât să nu ucidă, aşa că, atunci când a refuzat să se înroleze în armată, a fost arestat. La proces, el a declarat: „Mai degrabă mă împuşcaţi decât să ucid oameni nevinovaţi!“ Sentinţa a fost un an de închisoare pe insula McNeil, în largul coastei statului Washington.
Acolo, Frank a întâlnit peste 300 de Martori ai lui Iehova care fuseseră întemniţaţi datorită neutralităţii lor stricte în timpul războiului (Isaia 2:4; Ioan 17:16). Nu după mult timp a început să li se asocieze şi a fost botezat chiar acolo în închisoare. În urma comportării exemplare, sentinţa i-a fost redusă la nouă luni. În noiembrie 1942 am aflat că Frank fusese eliberat, iar la puţin timp după aceea ne-a vorbit despre vestea bună a Regatului lui Dumnezeu. După ce am examinat cu atenţie mesajul în Bibliile noastre, toţi ne-am putut da seama că tot ce ne învăţa Frank era adevărul.
Obstacole în calea progresului spiritual
În 1944 m-am mutat în zona oraşului Malta, din Montana, pentru a locui împreună cu unchiul meu. Noi aveam ceva în comun: soţii care ne-au părăsit după şase luni de căsnicie. El era bucuros să-l ajut la munca pământului şi la gătit, iar veniturile le împărţeam în jumătate. Unchiul mi-a spus că, dacă rămân cu el, îmi va lăsa ca moştenire ferma lui de 640 de acri. Aceia au fost ani prosperi pentru agricultură, şi cât de mult o iubeam! În fiecare an am avut o recoltă bogată, iar grâul l-am vândut şi cu 3,16$ baniţa.
Însă unchiului meu nu i-a plăcut ideea că eu asistam la întrunirile unei mici congregaţii de Martori din Malta. Pe 7 iunie 1947, fără ştirea unchiului meu, m-am botezat la o adunare de circumscripţie a Martorilor lui Iehova, ţinută în Wolf Point. Acolo, un frate creştin m-a invitat să devin pionier, sau ministru cu timp integral. Deşi în adâncul inimii mele doream să-mi folosesc viaţa în acest mod, i-am explicat faptul că unchiul meu nu-mi va permite niciodată să dedic atât de mult timp ministerului.
Puţin după aceea, unchiul a deschis o scrisoare adresată mie şi a citit-o, iar în acea scrisoare un frate mă îndemna să devin ministru cu timp integral. Înfuriat la culme, unchiul mi-a dat un ultimatum: fie nu mai predic, fie plec de la fermă. Acel ultimatum a fost util, deoarece iubeam agricultura atât de mult, încât nu ştiu dacă aş fi plecat din proprie iniţiativă. Ca urmare, m-am întors la familia mea în Minnesota, care avea, pe atunci, toţi membrii botezaţi şi asociaţi congregaţiei din Detroit Lakes.
La început, familia m-a încurajat să fac pionierat, însă, în 1948, ei au început să-şi piardă zelul spiritual. Acesta a fost timpul când articolul „Progresaţi spre maturitate sau alunecaţi din nou în păcat — ce preferaţi?“ mi-a oferit stimulentul spiritual de care aveam nevoie. Acesta dădea avertismentul că, „dacă refuzăm în mod deliberat să ţinem pasul cu cunoştinţa progresivă, vom ajunge cu siguranţă la consecinţe dezastruoase“. Articolul spunea: „Nu ne putem permite să stăm pe loc şi să rămânem în urmă, ci trebuie să progresăm în dreptate. Progresul, nu staţionarea este cea mai puternică forţă care contracarează alunecarea“.
Chiar dacă familia mea a invocat alte scuze, eu cred că problema reală a fost dorinţa lor de îmbogăţire. Ei puteau vedea ce foloase materiale rezultă din faptul de a investi mai mult timp în agricultură şi mai puţin în predicare. În loc să permit dorinţei de îmbogăţire să mă prindă în mreje, eu mi-am făcut planuri pentru pionierat. Ştiam că nu va fi uşor şi chiar m-am gândit că nu voi putea realiza ceea ce mi-am propus. Aşa că, în 1948 m-am pus la încercare făcând, în mod intenţionat, cerere de pionier pentru perioada cea mai grea a anului — decembrie.
Îmbrăţişând serviciul de pionier
Iehova mi-a binecuvântat eforturile. De exemplu, într-o zi, când afară erau -27° C, fără să mai vorbesc de vântul rece care îţi pătrundea până la oase, eu îmi efectuam obişnuita mărturie stradală, schimbându-mi frecvent mâinile — punând-o pe cea îngheţată în buzunar în timp ce ţineam revistele cu cealaltă, până când îngheţa şi aceasta ca să merite să ajungă din nou în buzunar. Un bărbat s-a apropiat de mine. Spunând că mi-a observat activitatea de câtva timp, el m-a întrebat: „Ce lucruri atât de importante conţin aceste reviste? Daţi-mi-le pe acestea două ca să le citesc“.
Între timp, am putut observa că asocierea cu familia mea îmi punea propria spiritualitate în pericol, aşa că, făcând o cerere la Societatea Watch Tower, am primit o nouă repartiţie, în Miles City, Montana. Acolo am slujit în calitate de serv de companie, în prezent cunoscut ca supraveghetor care prezidează. Locuiam într-o rulotă de 2 pe 3 metri şi mă întreţineam singur lucrând cu jumătate de normă la o curăţătorie chimică. Din când în când mă angajam să lucrez la ceea ce iubeam cel mai mult — secerişul.
În această perioadă am auzit încontinuu despre înrăutăţirea stării spirituale a familiei mele. În cele din urmă, ei şi alte persoane din congregaţia Detroit Lakes s-au întors împotriva organizaţiei lui Iehova. Dintre cei 17 vestitori ai Regatului din acea congregaţie, doar 7 au rămas fideli. Familia mea era hotărâtă să mă facă şi pe mine să părăsesc organizaţia lui Iehova, aşa că mi-am dat seama că exista o singură soluţie, aceea de a progresa în continuare. Dar cum?
În serviciul misionar
În timpul congresului internaţional ţinut la New York în 1950 am asistat la festivitatea de absolvire a misionarilor din cea de-a 15-a promoţie a Şcolii Biblice Galaad a Societăţii Watchtower. „Oh, măcar de-aş putea să fiu printre cei care îl slujesc pe Iehova în străinătate“, m-am gândit.
Am înaintat o cerere şi am fost acceptat ca membru al celei de-a 17-a clase a Şcolii Galaad, care a început în februarie 1951. Locul unde era plasată şcoala, la o fermă din zona rurală a statului New York, era încântător. Cât de mult doream să lucrez la fermă după orele de curs, fie în grajd cu vitele, fie pe lanurile de afară! Însă John Booth, supraveghetorul de atunci al Fermelor Regatului, mi-a explicat că eu eram singurul cu o oarecare experienţă în domeniul curăţătoriei chimice. Aşa că am fost repartizat să efectuez această muncă.
Galaadul nu era uşor pentru o persoană care avea o instruire de numai cinci clase. Chiar dacă lumina trebuia stinsă cel târziu la orele 22,30, eu studiam deseori până la miezul nopţii. Într-o zi, unul dintre instructori m-a chemat în biroul lui. „Carl, a spus el, observ că notele tale nu sunt foarte bune.“
„Oh, nu, mi-am spus eu, vor să-mi ceară să plec.“
Însă instructorul m-a sfătuit cu iubire cum aş putea da cea mai bună utilizare timpului meu fără să studiez până la ore atât de târzii. Am întrebat cu teamă: „Sunt eu suficient de pregătit pentru a rămâne la Galaad?“
„Oh, sigur“, a răspuns el. „Numai că nu ştiu dacă te vei califica pentru o diplomă.“
Am găsit mângâiere în cuvintele preşedintelui şcolii, Nathan H. Knorr. Anterior, el le spusese studenţilor că notele nu l-au impresionat atât de mult cum l-a impresionat tenacitatea misionarilor care au rămas fideli însărcinărilor lor.
Cea mai grea materie pentru mine era spaniola, dar speram să primesc o repartiţie în Alaska, unde vremea rece era ceva cu care mă obişnuisem de acasă. Pe deasupra, puteam să predic în engleză. Deci vă puteţi imagina surprinderea mea când, la jumătatea cursului, am primit repartiţia în Ecuador, America de Sud. Da, eram obligat să vorbesc spaniola, şi aceasta tocmai la ecuator, unde este înăbuşitor de cald.
Într-o zi, un agent al FBI-ului m-a vizitat la Şcoala Galaad. El mi-a pus întrebări în legătură cu fiul servului de companie din Detroit Lakes, care părăsise organizaţia noastră. Începuse războiul din Coreea şi acest tânăr a pretins că este un ministru al Martorilor lui Iehova şi, deci, scutit de serviciul militar. I-am explicat că el nu mai era un Martor al lui Iehova. În timp ce agentul îşi lua rămas bun de la mine a spus: „Fie ca Dumnezeul vostru să vă binecuvânteze în lucrarea voastră“.
Mai târziu am aflat că acest tânăr a fost ucis în primele lupte la care a luat parte în Coreea. Ce final trist pentru o persoană care ar fi putut progresa spre maturitate în organizaţia lui Dumnezeu!
În cele din urmă a sosit fericita zi a absolvirii noastre, 22 iulie 1951. Bineînţeles, nici unul dintre membrii familiei mele nu era prezent, însă bucuria mea a fost deplină atunci când am primit o diplomă datorită progresului pe care îl făcusem.
Adaptare la un teren străin
Odată ce am ajuns la locul repartiţiei, am constatat că instruirea oferită de mama îmi era realmente utilă. Gătitul, spălatul hainelor cu mâna şi lipsa apei curente nu erau ceva nou pentru mine. Însă predicarea în spaniolă era! Destul de mult timp m-am folosit de o predică scrisă în spaniolă. Mi-au trebuit trei ani până când am putut să ţin o cuvântare publică în spaniolă, şi aceasta pe baza unor notiţe amănunţite.
În 1951, când am sosit în Ecuador, aici existau mai puţin de 200 de vestitori ai Regatului. În primii aproximativ 25 de ani, facerea de discipoli a mers încet. Învăţăturile noastre biblice erau foarte diferite de tradiţiile nescripturale ale catolicismului, iar faptul că noi susţineam ceea ce învaţă Biblia cu privire la fidelitatea faţă de un singur partener conjugal era ceva deosebit de nepopular. — Evrei 13:4.
Cu toate acestea, am putut plasa o mare cantitate de literatură biblică. Ministerul nostru în Machala, oraş situat în inima plantaţiilor de banane, ilustrează bine acest lucru. În 1956, când am ajuns acolo, Nicholas Wesley şi cu mine eram singurii Martori. Plecam dimineaţa devreme cu autobasculantele care, pe atunci, erau folosite la construirea şoselelor. După o distanţă considerabilă ne dădeam jos şi le depuneam mărturie oamenilor pe tot parcursul drumului de întoarcere spre locuinţa noastră.
Într-o zi, Nick şi cu mine am ţinut evidenţa revistelor plasate, ca să vedem cine va da cele mai multe. Îmi amintesc că, la amiază, eu eram înaintea lui, însă seara ajunseserăm amândoi la 114 reviste. În fiecare lună le-am lăsat sute de publicaţii oamenilor întâlniţi în traseele noastre cu reviste. De şase ori am plasat mai mult de o mie de reviste în decurs de o lună. Gândiţi-vă cât de mulţi au putut învăţa adevărurile biblice din acele reviste!
În Machala am avut, de asemenea, privilegiul de a construi prima Sală a Regatului din Ecuador care aparţinea congregaţiei, aceasta cu 35 de ani în urmă, în 1960. În acele zile de început, la întrunirile noastre asistau în jur de 15 persoane doar. În prezent, Machala are 11 congregaţii înfloritoare!
O vizită în Statele Unite
La sfârşitul anilor ’70 m-am întors în Statele Unite într-o vacanţă şi am petrecut câteva ore împreună cu fratele meu Frank. M-a dus cu maşina lui pe o colină de unde puteam vedea o mare parte din valea lui Red River. Era minunat — grânele coapte clătinându-se în bătaia vântului, un imens lan de grâu cu spicul greu. În depărtare se desluşeau cele trei braţe ale râului Sheyene. Delectarea pe care mi-o procura acea frumuseţe paşnică a fost spulberată atunci când fratele meu şi-a început obişnuita-i discuţie.
„Dacă nu ai fi atât de fraier să stai acolo în America de Sud, aceasta ar putea fi şi a ta!“
„Frank“, i-am tăiat vorba imediat. „În momentul acesta te rog să încetezi!“
Nu a mai adăugat nici un cuvânt. După câţiva ani a murit pe neaşteptate de apoplexie, lăsând în urmă trei ferme splendide în Dakota de Nord, care aveau în total peste o mie de acri, precum şi ferma de 640 de acri din Montana pe care o moştenise de la unchiul meu.
În prezent, toţi membrii familiei mele sunt decedaţi. Însă mă bucur că în Detroit Lakes — unde, cu ani în urmă, toţi ne-am început viaţa de Martori ai lui Iehova — am o familie spirituală formată din peste 90 de fraţi şi surori creştine.
Continuând să progresez din punct de vedere spiritual
În Ecuador, ultimii 15 ani au adus recolte foarte bogate în secerişul spiritual. De la cei aproximativ 5 000 de vestitori ai Regatului, câţi erau aici în 1980, în prezent s-a ajuns la peste 26 000. Eu am cules binecuvântarea de a-i ajuta pe mult mai mult de o sută dintre aceştia să ajungă la botez.
În prezent, la vârsta de 80 de ani, îmi este mai greu să realizez în minister 30 de ore pe lună decât îmi era în 1951, când trebuia să-mi realizez norma de 150 de ore. Din 1989, când am aflat că sufăr de cancer la prostată, am profitat de timpul necesar refacerii pentru a citi. Din acel an am citit toată Biblia de 19 ori şi cartea Martorii lui Iehova — proclamatori ai Regatului lui Dumnezeu de 6 ori. În felul acesta continuu să progresez din punct de vedere spiritual.
Da, am avut ocazia să culeg foloase materiale la fermele din Statele Unite. Însă recompensele bogăţiilor materiale nu au nici o valoare în comparaţie cu bucuria pe care am simţit-o în secerişul spiritual. Filiala de aici din Ecuador mă informează că am plasat peste 147 000 de reviste şi 18 000 de cărţi în cariera mea de misionar. Pe toate le consider nişte seminţe spirituale, dintre care multe au încolţit deja; altele pot da încă lăstari în inimile oamenilor atunci când citesc aceste adevăruri despre Regat.
Nu cred că există ceva mai bun de făcut decât să continuu să progresez pentru a intra în lumea nouă a lui Dumnezeu împreună cu toţi copiii mei spirituali şi cu alte milioane de persoane care au ales să-l slujească pe Dumnezeul nostru, Iehova. Banii nu vor salva pe nimeni în timpul sfârşitului acestei lumi rele (Proverbele 11:4; Ezechiel 7:19). Însă roadele muncii noastre spirituale vor rămâne — dacă fiecare dintre noi continuă să progreseze spre maturitate.
[Legenda fotografiei de la pagina 24]
Pregătit pentru pionierat în Miles City, Montana, în 1949
[Legenda fotografiei de la pagina 24]
Cumpărând apă pentru casa noastră de misionari, 1952
[Legenda fotografiei de la pagina 25]
Predicând în Machala, 1957
[Legenda fotografiei de la pagina 25]
Din 1989, de când m-am îmbolnăvit, am citit toată Biblia de 19 ori.