O comoară de nepreţuit care merită să fie împărtăşită

RELATATĂ DE GLORIA MALASPINA

Când ţărmul Siciliei s-a pierdut în zare, soţul meu şi cu mine am început să ne concentrăm atenţia asupra destinaţiei noastre, insula mediteraneană Malta. Ce perspectivă emoţionantă! În timp ce vaporul traversa marea, ne gândeam la ce i s-a întâmplat apostolului Pavel în Malta în secolul întâi. — FAPTELE 28:1–10.

ERA anul 1953, iar în Malta activitatea de predicare a Martorilor lui Iehova nu era recunoscută legal pe atunci. Cu un an înainte, am absolvit Şcoala Biblică Galaad a Societăţii Watchtower şi am fost repartizaţi în Italia. După un timp efectiv scurt de învăţare a limbii italiene, ardeam de nerăbdare să vedem ce ne aştepta în Malta.

Dar cum am ajuns eu, o tânără, să fiu misionară în străinătate? Să vă explic.

Exemplul îmbolditor al mamei

În 1926, când familia noastră locuia la Fort Frances, Ontario (Canada), mama a acceptat broşura Milioane care trăiesc acum nu vor muri niciodată de la un student al Bibliei (cum erau cunoscuţi pe atunci Martorii lui Iehova). Ea a citit-o cu viu interes şi chiar în acea săptămână a asistat la un studiu al Bibliei în grup, pe baza revistei Turnul de veghere. Mama era o avidă cititoare a Bibliei şi a acceptat mesajul despre Regatul lui Dumnezeu drept comoara mult căutată (Matei 6:33; 13:44). În pofida unei violente opoziţii din partea tatălui, precum şi a faptului că avea de crescut trei fetiţe, ea a luat poziţie de partea a ceea ce învăţase.

Credinţa neşovăielnică a mamei pe parcursul următorilor 20 de ani ne-a menţinut conştiente pe mine şi pe cele două surori mai mari ale mele, Thelma şi Viola, de minunata speranţă a vieţii eterne într-o lume nouă a dreptăţii (2 Petru 3:13). Ea s-a confruntat cu multe încercări dificile, dar niciodată nu ne-am îndoit de justeţea alegerii sale.

În 1931, pe când aveam doar zece ani, ne-am mutat la o fermă situată în nordul Minnesotei, SUA. Acolo eram private de asocierea regulată cu Martorii lui Iehova, dar nu şi de instruirea biblică oferită de mama. Serviciul ei devotat în calitate de colportoare, adică de ministru cu timp integral, mi-a trezit dorinţa de a mă alătura ei în această lucrare. În 1938, eu şi cele două surori ale mele ne-am simbolizat prin botez dedicarea faţă de Iehova cu ocazia unei adunări ţinute la Duluth, Minnesota.

După absolvirea liceului în 1938, mama m-a sfătuit să urmez o şcoală comercială, astfel încât să mă pot întreţine ca pionieră (noul nume pentru colportor). Acesta s-a dovedit a fi un sfat bun, îndeosebi deoarece tata a decis să-şi urmeze propriul drum, lăsându-ne să ne descurcăm singure.

Împărtăşind cu timp integral comoara noastră

În cele din urmă m-am mutat în California, iar în 1947 am început lucrarea de pionier în San Francisco. În toiul pregătirilor în vederea adunării „Extindere în toate naţiunile“, ţinută la Los Angeles, l-am cunoscut pe Francis Malaspina. Obiectivul nostru comun referitor la lucrarea misionară a dus la înfiriparea unei relaţii de prietenie. Ne-am căsătorit în 1949.

În septembrie 1951, Francis şi cu mine am fost invitaţi la cea de-a 18-a clasă a Şcolii Galaad. În ziua absolvirii, 10 februarie 1952, după cinci luni de instruire intensivă, preşedintele şcolii, Nathan H. Knorr, a enumerat în ordine alfabetică ţările în care urma să fim trimişi. Când a spus „Italia, fratele şi sora Malaspina“, deja călătoream în mintea noastră!

Câteva săptămâni mai târziu, ne-am urcat în New York la bordul unui vapor pentru călătoria de zece zile spre Genova, Italia. Giovanni DeCecca şi Max Larson, de la birourile din Brooklyn, se aflau acolo pe chei pentru a-şi lua rămas bun de la noi. În Genova, am fost aşteptaţi de misionari, care erau familiarizaţi cu formalităţile complicate de intrare în ţară.

Entuziasmaţi de tot ce ne înconjura, am luat un tren spre Bologna. Impresia creată la sosire era aceea a unui oraş încă desfigurat de bombardamentele celui de-al doilea război mondial. Dar existau şi multe lucruri plăcute, de pildă aroma irezistibilă a cafelei prăjite ce umplea aerul de dimineaţă şi mirosul picant al sosurilor apetisante preparate pentru nenumăratele tipuri de paste.

Atingerea unui obiectiv

Am început să ieşim în minister folosind o prezentare învăţată pe de rost, pe care o repetam până când mesajul era acceptat sau uşa era închisă. Dorinţa de a ne exprima cu propriile cuvinte ne-a determinat să studiem limba cu sârguinţă. După patru luni, am fost repartizaţi la o nouă casă pentru misionari, în Napoli.

Acest oraş imens este remarcabil pentru peisajele sale extraordinare. Ne-am bucurat să slujim acolo, dar după alte patru luni, soţul meu a fost numit în lucrarea de circumscripţie, sau itinerantă, pentru a vizita congregaţiile cuprinse între Roma şi Sicilia. Cu timpul, am vizitat şi Malta şi chiar Libia din nordul Africii.

Călătoriile cu trenul de la Napoli la Sicilia pe parcursul acelor ani au constituit un test de perseverenţă în sens fizic. Ne urcam într-un tren aglomerat şi stăteam în picioare pe culoare, uneori între şase şi opt ore. Aceasta ne-a oferit însă o excelentă ocazie de a-i studia pe cei din jurul nostru. De multe ori, o damigeană mare cu vin de casă servea drept scaun pentru proprietarul ei, care îi folosea din când în când conţinutul pentru a-şi potoli setea în timpul lungii călătorii. Adesea, unii pasageri amabili ne invitau să servim cu ei pâine şi salam, un gest de ospitalitate plină de afecţiune pe care l-am apreciat.

În Sicilia ne aşteptau nişte fraţi care ne transportau geamantanele sus pe munte într-un urcuş continuu de trei ore şi jumătate până la congregaţia din vârf. Primirea călduroasă a fraţilor noştri creştini ne făcea să uităm de oboseală. Uneori mergeam călare pe catâri siguri pe picioarele lor, dar niciodată nu priveam la prăpăstiile de jos unde am fi ajuns printr-un singur pas greşit făcut de catâr. Poziţia fermă a fraţilor noştri de partea adevărului biblic în pofida dificultăţilor ne-a întărit, iar iubirea ce ne-au arătat-o ne-a făcut să fim recunoscători că eram cu ei.

Malta şi Libia

Abundând în amintiri despre fraţii noştri din Sicilia, ne-am îmbarcat pentru Malta. Apostolul Pavel a găsit acolo oameni amabili, şi noi la fel. O furtună în Golful Sf. Pavel ne-a conştientizat de pericolul cu care se confruntau micile nave din secolul întâi (Faptele 27:39—28:10). Dar popasul nostru următor era Libia. Cum aveam să ne descurcăm în acea ţară africană unde lucrarea noastră era interzisă?

Încă o dată ne-am confruntat cu o cultură totalmente diferită. Atenţia îmi era atrasă de priveliştile şi de zgomotele oraşului Tripoli în timp ce ne plimbam pe străzile cu colonade din zona comercială a oraşului. Bărbaţii erau îmbrăcaţi în haine ţesute din păr de cămilă pentru a se proteja de fierbinţeala deşertului Sahara din timpul zilei şi de răceala nopţii. Am învăţat să înţelegem şi să respectăm modul în care oamenii se adaptau condiţiilor de climă în care trăiau.

Zelul plin de precauţie al fraţilor ne-a învăţat multe lucruri referitor la faptul de a ne baza din plin pe Iehova şi de a urma instrucţiunile fraţilor mai versaţi în lucrarea de predicare în astfel de condiţii. Fraţii noştri creştini erau de multe naţionalităţi; totuşi ei lucrau în armonie în serviciul lor pentru Iehova.

O nouă repartiţie

Din cauza opoziţiei faţă de lucrarea noastră de predicare a trebuit să părăsim Italia, dar în 1957 am acceptat fericiţi o nouă repartiţie de predicare în Brazilia. Francis şi cu mine ne-am adaptat vieţii şi obiceiurilor de acolo, iar după opt luni, Francis a fost invitat în lucrarea de circumscripţie. Am călătorit cu autobuzul, cu avionul şi pe jos. Această ţară imensă şi frumoasă se desfăşura înaintea noastră asemenea unei lecţii de geografie.

Prima noastră circumscripţie includea zece congregaţii în oraşul São Paulo, precum şi zece orăşele în interiorul şi de-a lungul coastei sudice a statului São Paulo. În acele orăşele nu existau congregaţii la data aceea. Noi căutam un loc unde să stăm, iar după ce ne stabileam, mergeam din casă în casă cu mesajul Regatului. Lăsam totodată invitaţii pentru vizionarea unuia dintre filmele instructive ale Societăţii Watch Tower.

Nu era uşor să urcăm în autobuz purtând cu noi filme, aparat de proiecţie, transformator, dosare, literatură, invitaţii şi aparatură pentru imprimarea manuală pe invitaţii a locului de rulare. Raportat la ele, geamantănaşul nostru cu haine era mic. Trebuia să ţinem pe genunchi aparatul de proiecţie, astfel încât să nu fie zdruncinat din cauza drumurilor rele.

După ce găseam un loc pentru rularea filmului, mergeam de la uşă la uşă şi lăsam invitaţii pentru filmul care urma să fie rulat. Uneori obţineam permisiunea de a proiecta filmul într-un restaurant sau într-un hotel. Alteori întindeam un cearşaf între doi stâlpi, în aer liber. Plini de apreciere, oamenii, dintre care unii nu văzuseră niciodată un film, stăteau în picioare şi ascultau cu atenţie în timp ce Francis citea comentariul. După aceea, distribuiam literatură biblică.

Pentru a ajunge la sate, călătoream cu autobuzul. Unele râuri nu aveau poduri, aşa că autobuzul era aşezat pe un bac mare şi transportat de cealaltă parte. Eram avertizaţi să ieşim din autobuz şi, dacă vedeam că autobuzul aluneca în râu, să trecem repede de cealaltă parte a bacului pentru a evita scufundarea. Din fericire, niciodată nu am pierdut vreun autobuz în apă — lucru de care ne-am bucurat, îndeosebi deoarece acel râu era renumit pentru peştii săi carnivori pirania!

După ce am asistat în 1958 la congresul internaţional de la New York, ne-am reîntors în Brazilia, unde la scurt timp ne aflam din nou în lucrarea itinerantă. Districtul nostru era delimitat de Uruguay la sud, Paraguay la vest, statul Pernambuco la nord şi Oceanul Atlantic în partea estică a Braziliei.

Leprozeria

Pe la mijlocul anilor ’60, am acceptat invitaţia de a prezenta unul dintre filmele Societăţii la o leprozerie. Trebuie să recunosc că aveam o oarecare teamă. Nu cunoşteam prea multe despre lepră, cu excepţia a ceea ce citisem în Biblie. Când am intrat în leprozerie, ale cărei ziduri erau vopsite în alb, am fost îndrumaţi spre o sală mare. La mijloc era delimitat cu o frânghie un spaţiu pentru noi şi pentru echipamentul nostru.

Electricianul care ne ajuta se afla de 40 de ani în leprozerie. Îşi pierduse complet palmele şi alte părţi ale corpului şi era foarte desfigurat. La început m-au trecut fiorii, dar comportarea sa plăcută şi dexteritatea cu care lucra m-au făcut să-mi revin. Curând conversam cu privire la multe lucruri, în timp ce făceam pregătirile necesare. Din cele o mie de persoane suferinde izolate aici, au asistat peste două sute. În timp ce veneau şchiopătând, am observat multe şi diferite stadii ale bolii de care sufereau. Ce experienţă mişcătoare şi emoţionantă!

Ne-am gândit la ceea ce i-a spus Isus leprosului care l-a implorat: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti“. Atingându-l, Isus l-a asigurat: „Da, vreau, fii curăţit!“ (Matei 8:2, 3). După terminarea programului, mulţi au venit la noi să ne mulţumească de vizită, corpurile lor afectate de boală fiind o mărturie vie a marilor suferinţe care apasă omenirea. Mai târziu, nişte Martori locali au studiat Biblia cu cei care doreau să cunoască mai multe lucruri.

În 1967 ne-am întors în Statele Unite pentru a ne îngriji de nişte grave probleme de sănătate. În timp ce continuam să luptăm cu aceste probleme, am avut din nou privilegiul să slujim în lucrarea de circumscripţie. În următorii 20 de ani, am participat alături de Francis în lucrarea itinerantă în Statele Unite. În această perioadă el a predat şi la Şcoala pentru Ministerul Regatului.

Ce sursă de încurajare a fost pentru mine să am alături un soţ iubitor şi un tovarăş fidel care se achita de orice misiune încredinţată! Am avut privilegiul să le împărtăşim altora comoara adevărului biblic pe teritorii din patru continente.

Susţinută de comoară

În 1950, mama s-a căsătorit cu David Easter, un frate fidel botezat în 1924. Ei au slujit împreună mulţi ani în ministerul cu timp integral. Însă în ultima parte a vieţii sale, mama a contractat boala lui Alzheimer. Ea necesita multă îngrijire, pe măsură ce boala îi afecta capacitatea de a raţiona. Surorile mele dispuse să ajute şi David şi-au asumat dificila responsabilitate de a-i purta de grijă, deoarece nu voiau să renunţăm la privilegiile noastre speciale de serviciu cu timp integral. Exemplul de fidelitate al mamei până la moartea ei survenită în 1987 ne-a ajutat mult să ne organizăm viaţa, iar speranţa ei mult preţuită de a primi recompensă cerească ne-a consolat.

În 1989, mi-am dat seama că Francis nu mai era atât de energic ca înainte. Nu ne dădeam seama că schistozomiaza, o boală bine cunoscută în multe părţi ale lumii, îşi cerea tributul. În 1990, acest duşman necruţător l-a învins, răpindu-mi iubitul partener cu care am împărţit peste 40 de ani în serviciul lui Iehova.

Schimbările fac parte din viaţă. Unele sunt uşoare, altele dificile. Dar Iehova, Dătătorul inestimabilei comori a adevărului biblic, m-a susţinut prin organizaţia sa şi prin iubirea şi încurajarea oferite de familia mea. Sunt totuşi fericită în timp ce privesc înainte spre împlinirea tuturor promisiunilor demne de încredere ale lui Iehova.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Când soţul meu şi cu mine eram misionari în Italia.