Ajutându-i pe cei care ne sunt înrudiţi în credinţă din Bosnia
MARTORII LUI IEHOVA nu iau parte la conflicte politice (Ioan 17:16). Totuşi, urmând sfatul lui Pavel de a face bine „în special cu privire la cei care ne sunt înrudiţi în credinţă“, ei le vin cu promptitudine în ajutor colaboratorilor lor creştini aflaţi în zone sfâşiate de război (Galateni 6:10, NW). În timp ce se apropia iarna anilor 1993–1994, Martorii din Austria şi din Croaţia şi-au riscat viaţa pentru a le furniza ajutor celor înrudiţi în credinţă din Bosnia. Iată ce anume au raportat ei.
Din martie până în octombrie 1993, nu a existat nici o şansă de a trimite ajutoare în Bosnia. La începutul lui octombrie însă, autorităţile au anunţat că se puteau efectua transporturi de bunuri. Totuşi, aceasta era o acţiune periculoasă, deoarece pe toate fronturile din Bosnia se dădeau lupte grele.
Cu toate acestea, marţi, 26 octombrie 1993, camioanele noastre au plecat din Viena, transportând 16 tone de alimente şi lemne de foc pentru colaboratorii noştri creştini din Bosnia. Pentru identificare, purtam ecusoanele de la congresul de district.
Ajungând la graniţa dintre Croaţia şi Bosnia, am fost duşi sub escortă la o bază militară, unde camioanele noastre au fost verificate în mod amănunţit. Cererea noastră de a circula pe teritoriul sârbesc a fost refuzată. Trecerea era permisă numai prin centrul Bosniei — adică exact prin zona de conflict!
Eforturi inutile?
În timp ce escorte militare ne conduceau de la un punct de control la altul, auzeam bubuituri asurzitoare de tancuri şi de mitraliere. În timpul nopţii, am trecut prin păduri, fiind escortaţi de două tancuri şi de un jeep. Camioanele noastre se deplasau foarte încet, chiar prin zona în care se dădeau lupte! Totul a mers bine până dimineaţa, când gloanţele au început să zboare pe deasupra capetelor noastre şi a trebuit să ne adăpostim după o colină. După un timp, împuşcăturile au încetat şi ne-am continuat drumul.
Când am ajuns la o tabără militară, comandantul ne-a întrebat cine suntem şi ce dorim. „Acţiunea dumneavoastră este sortită eşecului“, a spus el după ce i-am explicat ce intenţionam să facem. „N-aveţi nici o şansă să ieşiţi în siguranţă, nici chiar să parcurgeţi câţiva metri. În ţară este o foamete atât de mare, încât oamenii vă vor ataca şi vă vor fura bunurile.“ El ne-a îndemnat să ne întoarcem înapoi.
Erau oare eforturile noastre „sortite eşecului“? Era oare inutil să ne aşteptăm să putem călători prin zone sfâşiate de război şi de foamete şi totuşi să ne păstrăm bunurile şi viaţa? Trebuia luată o decizie serioasă. Auziserăm deja răpăitul armelor şi exploziile asurzitoare ale unor bombe. În timp ce am petrecut noaptea cu soldaţii, am putut vedea că erau pregătiţi pentru asperităţile războiului. Purtau o vestă anti-glonţ şi erau bine înarmaţi. Chiar şi bucătarul purta o mitralieră în spate. În acest cadru, noi purtam cămaşă, cravată şi ecusoane! Oare era înţelept din partea noastră să mergem mai departe?
Sosirea la Travnik
Se părea că singura noastră speranţă era să tratăm problema cu cel de-al treilea grup aflat în acest conflict. În dimineaţa următoare am întrebat o tânără femeie dacă ştia unde se găsea cartierul general al armatei acestui grup. „Nu este departe, a spus ea. Traversând pădurea, veţi găsi clădirea unui fost spital.“ Eram nerăbdători să ne ducem. Soldaţii au rămas uimiţi văzând că îndrăzneam să plecăm din tabără neînarmaţi.
Fostul spital era în ruine, dar era prezent un ofiţer. El a fost de acord să ne ajute, sfătuindu-ne să vorbim mai întâi cu comandantul său. Ne-a luat în maşina sa hodorogită şi ne-a condus cu mare viteză de-a lungul liniei frontului. Ne-am oprit lângă o clădire, iar comandantul ne-a primit într-o încăpere întunecoasă.
„Noaptea trecută am vrut să deschidem focul împotriva voastră“, a spus el. „Ce doriţi?“
„Suntem Martori ai lui Iehova şi vrem să le ducem nişte ajutoare fraţilor noştri.“
A fost foarte surprins — şi impresionat — deoarece de săptămâni de zile nici un convoi cu ajutoare nu mai îndrăznise să se aventureze în Bosnia. După ce am fost verificaţi în mod amănunţit, am primit o confirmare scrisă. În noaptea precedentă crezuserăm că nu aveam nici o şansă să ne continuăm drumul, iar acum puteam porni fără escortă!
Am mers prin păduri, trecând dintr-un punct de control în altul, iar uneori am mers de-a lungul liniilor frontului. În pofida pericolelor, am ajuns cu bine la Travnik. Un soldat care auzise de sosirea noastră a alergat la o casă unde erau adunaţi fraţii noştri. „Fraţii voştri sunt aici cu camioanele!“, a strigat el. Vă puteţi imagina bucuria lor. Am descărcat alimente şi le-am dus înăuntru, am schimbat câteva cuvinte, însă apoi a trebuit să plecăm mai departe. Se întuneca şi mai aveam în faţă un drum periculos de 32 de kilometri.
Spre Zenica
O maşină de escortă ne-a condus cu mare viteză prin păduri. Unii spuneau că nu vom reuşi cu nici un chip să ajungem la Zenica, dar am reuşit. Peste oraş părea că se aşternuse o atmosferă deprimantă. Pe străzi nu se vedea nici o lumină şi nici o maşină. Oraşul Zenica era asediat din toate părţile, rezultatul fiind o mare foamete şi desperare.
În timp ce înaintam pe stradă, am văzut ceva uimitor — două surori creştine depuneau mărturie! Am aflat că, la întrunirea lor din ziua precedentă, se luase hotărârea ca fraţii să se ducă în pădure să caute ceva de mâncare, deoarece proviziile se terminaseră. Am ajuns tocmai la timp! Am descărcat unul dintre camioane la ora patru dimineaţa, când nimeni nu se afla pe stradă.
A doua zi am luat legătura cu un general, care a fost foarte surprins că am reuşit să ajungem la Zenica. L-am întrebat cum puteam ajunge la următoarea noastră destinaţie, Sarajevo.
„De luni de zile nimeni nu s-a aventurat să se deplaseze într-acolo cu camionul“, a spus generalul. În cele din urmă el ne-a acordat permisiunea de a călători prin munţi. „Însă vă spun că drumul este greu“, ne-a avertizat el. „Nu sunt sigur că maşinile dumneavoastră sunt destul de rezistente pentru a ajunge cu succes la destinaţie.“
Generalul nu exagerase. Pe când ne aflam la numai 40 de kilometri de Sarajevo, a trebuit să facem un ocol de 140 de kilometri prin păduri! Nu vom uita niciodată această călătorie de la Zenica la Jablanica, via Sarajevo, călătorie care a durat trei zile şi două nopţi şi în care ne-am deplasat adeseori cu o viteză de numai cinci kilometri pe oră. „Drumul“ era o cărare formată prin trecerea repetată a vehiculelor blindate. Ne deplasam peste nişte stânci şi gropi înfricoşătoare. De foarte multe ori a trebuit să ne deplasăm fără lumină, iar de două ori, camioanele noastre au fost aproape gata să alunece pe nişte terenuri instabile. Un camion militar din spatele convoiului nostru a aprins luminile numai pentru o clipă şi imediat s-a tras asupra lui. Uneori a trebuit să reparăm podurile stricate şi pneurile de la roţi.
Îndată ce am ajuns la periferia oraşului Sarajevo, am cerut să vorbim cu generalul de serviciu. În timp ce îl aşteptam, am văzut pe stradă un camion care transporta zece cadavre şi un sac de capete; soldaţii negociau cedarea cadavrelor — o imagine cu adevărat sinistră, care ne-a făcut să suspinăm după ziua când războaiele vor înceta. — Isaia 2:4.
La ora 10.00, unul dintre noi a fost primit în sfârşit în audienţă de general şi de ofiţerii săi superiori, într-o cameră întunecoasă, luminată numai de o lumânare.
„Cine sunteţi?”, a întrebat generalul.
„Suntem Martori ai lui Iehova. Dorim să le ducem alimente fraţilor noştri Martori din Sarajevo.”
„Ştiţi că există mulţi Martori ai lui Iehova în Sarajevo?”
„Da, de aceea ne aflăm aici.“
Atunci generalul a menţionat numele unui Martor. „Îl cunoaşteţi?“
„Da, este prietenul nostru.“
„Este şi prietenul meu“, a zis generalul. „Am fost colegi de şcoală. De când a devenit Martor, îl apreciez şi mai mult. A făcut multe lucruri pentru voi. Spuneţi-ne, vă rugăm, mai multe despre Martorii lui Iehova.“
A urmat o discuţie care a durat o oră, după care am plasat mai mult de douăsprezece reviste şi broşuri. După o a doua întâlnire, generalul a fost de acord să ia măsuri speciale pentru ca ajutoarele să poată fi livrate fraţilor din Sarajevo.
Aceasta nu a fost o acţiune uşoară. În jur de 30 de persoane, inclusiv câteva care nu erau Martori, au cărat pachete în greutate de aproximativ 27 de kilograme fiecare. Au lucrat două nopţi la rând, de la opt seara până la cinci dimineaţa — în total 18 ore. Un bătrân a povestit cum vecinii săi, copleşiţi de aceste eforturi de ajutorare, au îngenunchiat împreună cu fraţii şi i-au mulţumit lui Iehova! Desigur, şi ei au primit ceva alimente.
Vă imaginaţi cât s-au bucurat fraţii noştri la primirea acelor bunuri, care cântăreau circa 11 000 de kilograme! Situaţia era desperată. Pe plan local, 1 kilogram de făină costa între 300 şi 660 de dolari. Un sac de lemne costa circa 260 de dolari, iar un litru de motorină, 20 de dolari.
Era ca şi cum am fi fost răsplătiţi acum pentru toate pericolele cu care ne confruntaserăm de-a lungul drumului. Am fost încântaţi să vedem bucuria resimţită de fraţi atunci când au primit aceste ajutoare. A fost o experienţă pe care nu o vom uita niciodată — nici ei, nici noi. Acum însă, trebuia să ne gândim la dificila sarcină de a ne întoarce acasă.
Întoarcerea acasă
„Cum ne-am putea întoarce?“, l-am întrebat pe general.
„Pe acelaşi drum pe care aţi venit“, a răspuns el.
Eram extenuaţi, nu mai aveam prea mult combustibil şi nici roţi de rezervă. Începuse să plouă şi nu ne puteam deplasa prin noroi. L-am întrebat pe general dacă nu o puteam lua spre sud.
„Acolo se dau lupte grele“, a spus el. „Nici măcar un şoarece n-ar putea trece pe acolo în siguranţă.“ După câteva clipe însă, el şi-a schimbat opinia. „Încercaţi“, a zis el. „La urma urmei, aţi reuşit să ajungeţi aici.“
A trebuit să lăsăm un camion la Sarajevo şi să împărţim combustibilul între celelalte trei camioane. Am plecat la miezul nopţii şi am luat-o iarăşi prin păduri.
Călătoria noastră nu a fost lipsită de probleme nici la întoarcere. Am întâlnit un camion militar răsturnat pe o parte, care bloca parţial un pod pe care trebuia să trecem. Am observat că, dacă puteam scoate numai una din roţile acestuia, ar fi fost suficient loc de trecere.
Ne-am adresat unui soldat înarmat. „Putem scoate roata şi să o punem la loc după ce trecem podul?“
„Dacă vă atingeţi de roată, trag în voi“, a răspuns soldatul, îndreptându-şi arma spre noi.
Ne-am gândit că ar fi mai bine să facem puţină cafea şi să-i oferim şi soldatului o ceaşcă. Timp de câteva ore i-am vorbit despre congresele internaţionale din 1991, de felul celui care s-a ţinut la Zagreb. Atunci, atitudinea lui a devenit mai puţin ostilă şi ne-a permis să scoatem roata.
La Jablanica, unul dintre noi a vorbit cu un comandant despre drumul pe care doream să mergem. Nu-i venea să creadă ce auzea. „Vreţi să o luaţi pe drumul care trece prin valea Neretva?“
Era pe bună dreptate îngrozit. Colinele care mărginesc valea Neretva sunt ocupate de diferite armate care trag încontinuu unele împotriva altora. Drumul este periculos pe o distanţă de aproape 16 kilometri. „Aceasta este situaţia, a spus generalul, şi vreţi totuşi să o luaţi pe-acolo?“
După ce a examinat cu grijă problema, generalul a spus că ne puteam duce pe acolo — dar numai dacă eram însoţiţi de nişte persoane oficiale. Însă aceste persoane oficiale au ezitat să meargă cu noi! În cele din urmă, am cerut ca acestea doar să ia legătura cu cealaltă parte şi să anunţe trecerea noastră. A doua zi dimineaţa, urma să traversăm valea neescortaţi.
Am scris pe camioanele noastre cu litere mari că transportam ajutoare umanitare. După ce am făcut o rugăciune, am intrat în vale. Am convenit că, în caz că se vor trage focuri, nu vom accelera pentru a nu crea suspiciune.
Am trecut podul de cealaltă parte a râului şi ne-am continuat drumul prin următoarea vale, trecând peste cadavre de animale şi peste camioane şi tancuri explodate. Deodată, am observat că pe drum erau presărate mine, fapt care ne punea în imposibilitatea de a trece. Am claxonat până când doi soldaţi au aruncat pe furiş o privire din spatele unei stânci. „Cine sunteţi? Ce vreţi?“, au întrebat ei.
După ce ne-am identificat, am întrebat dacă vor să cureţe drumul, şi ei au fost de acord. În cele din urmă am ajuns de cealaltă parte a văii.
Soldaţii de acolo au rămas uluiţi văzându-ne. Ei au ieşit încet din adăposturile lor, apropiindu-se de camioanele noastre cu mitralierele îndreptate spre noi. Le-am arătat permisele noastre şi plăcuţele cu numerele de înmatriculare, pe care, din motive de siguranţă, le dăduserăm jos în timp ce treceam prin zona de conflict.
„Nimeni nu vă aştepta“, a spus un soldat. „Cum aţi putut ajunge până aici?“
Contrar cererii noastre, nimeni de la aceste avanposturi nu fusese informat că urma să venim! Ofiţerul a continuat: „Mitralierele noastre erau pregătite şi eram pe punctul de a începe să tragem.“
Am întrebat de ce n-au făcut-o.
„Habar n-am“, a răspuns soldatul. „Cred că aşa v-a fost soarta. Însă, când ne-am uitat la voi prin binoclu, am văzut inscripţia «ajutoare umanitare» şi n-am ştiut ce să facem în privinţa voastră. Aşa aţi ajuns aici cu bine.“ Mai târziu, i-am adresat lui Iehova o sinceră rugăciune de mulţumire pentru ocrotirea acordată.
Cu toate că situaţia lor este critică, spiritul fraţilor şi al surorilor noastre din Bosnia este plin de însufleţire. Îşi împart între ei lucrurile materiale pe care le deţin, precum şi multe cuvinte pline de credinţă şi de încurajare. În Zenica există 40 de Martori activi, printre care 2 pionieri speciali, 11 pionieri auxiliari şi 14 persoane nou-botezate. Cei 65 de Martori plus cei 4 pionieri auxiliari care se mai află încă în Sarajevo conduc 134 de studii biblice. Martorii petrec în medie 20 de ore în fiecare lună vorbindu-le altora despre vestea bună a Regatului lui Dumnezeu.
Într-adevăr, Martorii lui Iehova constituie o familie mondială de credincioşi. Ei îşi riscă viaţa de bunăvoie pentru a le face bine celor înrudiţi cu ei în credinţă — chiar şi acelora pe care nu i-au mai întâlnit niciodată înainte. De ce? Deoarece îi iubesc. Isus Cristos a spus: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă veţi avea iubire între voi“ (Ioan 13:35, NW). Fără îndoială, aşa stau lucrurile cu cei care ne sunt înrudiţi în credinţă din Bosnia.
[Harta/Fotografiile de la pagina 24]
(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)
Marea Adriatică
AUSTRIA
SLOVENIA
UNGARIA
CROAŢIA
BOSNIA
Travnik
Zenica
Sarajevo
SERBIA
[Legenda fotografiilor]
Ducând ajutoare în Bosnia şi Herţegovina
[Legenda fotografiei de la pagina 26]
Înaintând încet pe lângă un camion răsturnat