Deşi refugiaţi, ei sunt fericiţi că îi slujesc lui Dumnezeu
RĂZBOAIE, foamete, dezastre şi nelinişte. Pentru unii oameni acestea nu reprezintă decât principalele ştiri apărute în mass-media. Dar pentru mulţi alţii reprezintă o parte integrantă a vieţii lor zilnice. Constituind o asociaţie internaţională de creştini, Martorii lui Iehova sunt pe deplin conştienţi de faptul că ori de câte ori izbucneşte un război sau se declanşează un dezastru, pretutindeni, unii dintre fraţii lor poate că suferă. Şi atunci când oamenii sunt obligaţi să fugă pentru a-şi salva viaţa, fraţii noştri trebuie să facă, poate, acelaşi lucru.
Ani de-a rândul, Martorii din numeroase ţări africane au avut de îndurat astfel de situaţii. Mulţi dintre ei au fost obligaţi să împacheteze ceea ce puteau să care şi să caute refugiu în altă parte. Doar câţiva au fost cei care au beneficiat de vreun mijloc de transport, poate de o bicicletă. Cei mai mulţi dintre ei au fost obligaţi să meargă pe jos zile în şir, ba chiar săptămâni, până să ajungă la destinaţie.
Una dintre aceste destinaţii a fost un orăşel numit Mboki din Republica Centrafricană. De-a lungul anilor, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni au sosit aici cu miile. Printre ei s-au aflat şi câţiva dintre fraţii şi surorile noastre creştine, însoţiţi de persoane interesate. Bineînţeles, semenii lor creştini de la filiala Societăţii Watch Tower din Bangui, capitala Republicii Centrafricane, au fost nerăbdători să se întâlnească cu aceşti refugiaţi pentru a le oferi ajutor. De cinci ori a fost trimis un reprezentant care să le ducă bani, alimente, îmbrăcăminte şi medicamente oferite în mod generos de Martorii din Bangui, localitate aflată la o depărtare de 1 130 de kilometri. Cu toate că cei care au oferit acest ajutor generos nu sunt bogaţi materialiceşte, ei au fost fericiţi să facă tot ce au putut.
În drum spre Mboki
Fraţii de la filială au dorit să ştie ce se mai putea face pentru refugiaţi şi cum puteau fi ajutaţi spiritualiceşte. De aceea, împreună cu soţia mea am pornit-o într-acolo cu o maşină marca Land Cruiser cu tracţiune pe patru roţi, însoţiţi de Symphorien, un pionier special, şi de soţia acestuia. Symphorien cunoştea bine drumul şi limba zande — limba unora dintre refugiaţii din Mboki. Ne-au trebuit patru zile lungi şi obositoare ca să ajungem acolo.
Ultimii patru sute de kilometri i-am parcurs printr-o frumoasă regiune rurală, cu coline şi baobabi uriaşi. Ici, colo întâlneam câte un cătun. De-a lungul acestui drum, soţia mea a numărat nici mai mult, nici mai puţin de 50 de poduri — multe dintre ele foarte deteriorate, iar altele imposibil de traversat. Cu ajutorul unor pari şi a unor grinzi stricate am reparat câteva dintre aceste poduri, după care am pornit maşina, ne-am rugat şi am trecut mai departe cu foarte mare grijă. Dacă exista prin apropiere vreun cătun, copiii veneau în fugă să ne ajute în schimbul unei mici plăţi. Ne-a mirat faptul că ei găseau de fiecare dată în iarba înaltă şi în tufişurile din apropiere bucăţi de cherestea şi scânduri aparţinând podului. Ne-am întrebat dacă nu cumva le desprinseseră din pod şi le ascunseseră acolo pentru clienţii aflaţi la nevoie.
De trei ori însă am refuzat ajutorul acelor copii deoarece podurile păreau prea periculoase pentru a fi traversate. De aceea, am abandonat drumul, am traversat râul pe deasupra bolovanilor, am luat-o din nou în susul dealului şi am ajuns iarăşi la drum. Eram fericiţi că prinseserăm sezonul secetos, deoarece altfel nu am fi putut sub nici o formă să facem această călătorie, decât poate cu elicopterul!
Dar cum arată oare Mboki? Ne-am pus de multe ori această întrebare în timp ce străbăteam acest nesfârşit drum numit „piste“, un cuvânt franţuzesc folosit în Republica Centrafricană pentru a indica un drum sau o potecă plină de nisip, bolovani şi pietriş — şi cu mii de gropi.
În cea de-a patra zi, imediat după prânz, Symphorien ne-a atras atenţia asupra unor colibe din iarbă înconjurate de arbori de papaya şi câmpuri cu manioc. „Voilà! De aici încolo începe Mboki“, a strigat el. Am fost deosebit de surprinşi de ceea ce am văzut. „Acesta este Mboki? Unde este lagărul?“, am întrebat noi, pentru că ceea ce vedeam nu era un lagăr, ci numai case de jur împrejur. Erau nişte colibe mici, dar curate, cu acoperişurile din iarbă. De asemenea, existau peste tot copaci şi boscheţi. În apropierea caselor, oamenii plantaseră culturi. Mboki nu era genul de lagăr pe care ne aşteptaserăm să-l vedem, ci un sat mare cu o lungime de 35 de kilometri.
Întâlnirea cu fraţii
Fraţii din Mboki ştiau că trebuie să sosim, deşi se aşteptaseră să facem cinci zile până la ei. Când ne-au auzit maşina, au venit în fugă. Bărbaţi, femei şi copii au ieşit în grabă din colibe şi din curţi şi s-au întors de la câmp pentru a ne întâmpina. Fiecare zâmbea, râdea şi ne strângea mâna, chiar de mai multe ori dacă se putea. Mamele ne-au salutat cu braţele întinse, în care îşi ţineau pruncii. Toţi doreau să ne spună „Bine aţi venit!“, astfel că ne-au făcut o primire deosebit de călduroasă.
Pe moment, eu şi soţia mea nu prea am avut ce să facem deoarece nu le cunoşteam limba. Am încercat să vorbim puţin franţuzeşte, puţin sango, puţin englezeşte şi puţin arabă. Majoritatea fraţilor noştri vorbesc, citesc şi scriu în zande. Symphorien a fost nevoit să traducă, explicându-le programul vizitei noastre.
După ce am mai parcurs câţiva kilometri am ajuns la Sala Regatului. Era prima „biserică“ construită în Mboki de refugiaţii vreunei religii. Fraţii de aici, împreună cu copiii lor, şi persoanele interesate au dorit să dea mâna cu noi. Chiar şi numeroşi copii din vecinătate au venit împreună cu fraţii pentru a ne strânge mâna.
Fraţii noştri au pregătit pentru noi, musafirii, două căsuţe foarte curate. Ne aşteptau deja găleţi gata umplute cu apă curată. Ne aduseserăm cu noi mâncare şi apă potabilă deoarece ne aşteptaserăm să găsim aici multă sărăcie şi, totodată, ca să nu fim o povară pentru fraţii noştri. În timp ce descărcam maşina, a venit la noi o fetiţă pentru a ne întreba cum ne-ar plăcea să mâncăm la cină puiul: prăjit sau cu sos? Nu ne aşteptaserăm să ni se ofere pui şi, cu atât mai puţin, să fim întrebaţi cum am dori să-l mâncăm, aşa că am întrebat cum preferă ei să-l mănânce. Răspunsul a fost: cu manioc. Preferinţa noastră a fost, aşadar, pui cu sos picant. În seara aceea am mâncat copios. Dar ei au continuat să ne pregătească mâncare în fiecare zi — la prânz şi seara. Nu ne venea să credem: aceşti refugiaţi ne hrăneau şi ne purtau de grijă, în ciuda faptului că trăiau modest.
O congregaţie mică şi fericită
Iată-ne, deci, într-o regiune îndepărtată, dar înconjuraţi de 21 de fraţi. Când au sosit aici, numai 2 dintre ei erau botezaţi. Ceilalţi fuseseră persoane interesate când au venit aici. Ei au continuat să studieze şi au fost botezaţi în ultimii doi ani. Pe parcursul vizitei noastre au mai fost botezate în râul din apropiere patru persoane.
Un exemplu remarcabil este cel al lui Faustino. Înainte să vină la Mboki, el a învăţat adevărurile biblice fundamentale de la un prieten. Faustino a apreciat ceea ce învăţase. În scurtă vreme, el şi prietenul lui au început să le predice altora, dar s-au lovit de împotriviri fiind duşi la închisoare din cauza faptului că „instigau populaţia“ cu religia lor. În timpul detenţiei, prietenul lui Faustino a renunţat la credinţă de teamă şi a fost eliberat. După două luni, lui Faustino i s-a intentat proces, după care a fost eliberat deoarece s-a dovedit că acuzaţiile ce i se aduseseră fuseseră neîntemeiate. Când războiul a cuprins regiunea respectivă, Faustino a fugit în Republica Centrafricană, unde s-a întâlnit cu fraţii şi şi-a continuat studiul biblic. A fost botezat în iulie 1991, iar în 1992 a început serviciul cu timp integral ca pionier regular.
Micuţa congregaţie din Mboki — veselă şi prietenoasă — are acum un pionier special şi 21 de proclamatori. Doi fraţi care vorbesc engleza slujesc ca bătrâni şi păstrează o bună legătură cu filiala din Bangui. Ne aşteptaserăm ca fraţii noştri refugiaţi să se afle într-o situaţie groaznică, disperată, dar nu era aşa. Deşi săraci materialiceşte, nimeni nu se plângea, nu era îngrijorat şi nu murmura. După ce au sosit aici, fraţii şi-au construit colibe şi case în stil african; au început să cultive pământul şi să crească pui. Ei au mai puţin decât au avut înainte, dar sunt în viaţă şi alături de semenii lor creştini.
Deoarece în Mboki există între 17 000 şi 20 000 de refugiaţi, iar numărul lor creşte în fiecare lună, fraţii noştri au un teren vast pentru ministerul lor. Am fost împreună cu ei în predicare şi a fost deosebit de interesant. De multe ori, ei se folosesc de Biblia în zande, iar această traducere conţine numele lui Dumnezeu în Scripturile ebraice şi în câteva locuri din Scripturile greceşti creştine. Pentru aceşti oameni, Dumnezeu nu este doar „Mboli“ (echivalentul în zande pentru „Dumnezeu“), ci „Yekova“, deoarece aşa pronunţă ei numele personal al lui Dumnezeu. „Mboli Yekova“ este o expresie obişnuită. Traducerile protestante din multe alte limbi africane nu folosesc această redare corectă, ci înlocuiesc numele „Iehova“ cu „Nzapa“, „Nzambe“ sau altă denumire africană pentru Dumnezeu.
Conform profeţiei lui Isus, vestea bună despre Regat este predicată pe întregul glob, inclusiv în Mboki (Matei 24:14). Congregaţia este acum bine aprovizionată cu Biblii, cărţi, reviste, cărţi broşate şi tracturi în toate limbile în care au nevoie. În viitor vor fi, probabil, disponibile în limba zande mai multe publicaţii.
În aşteptarea unui cămin stabil
În prima seară am prezentat un program întocmit de Societate pe bază de diapozitive, intitulat „Congresişti fericiţi din Europa Răsăriteană îl laudă pe Iehova“. În cea de-a doua seară, programul s-a intitulat „Cum să-i conducem pe mulţi la dreptate în timpul sfârşitului“. Proiecţia s-a desfăşurat în aer liber, lângă Sala Regatului, sub un cer senin străjuit de o lună ca de argint. Ce ambianţă! Sute de persoane au venit să vizioneze proiecţia acestor diapozitive, iar fraţii noştri au fost fericiţi şi mândri că au putut să le ofere oamenilor ceva deosebit.
Dar a sosit şi ziua de luni şi am început pregătirile pentru întoarcere. Aveau să urmeze alte patru zile de drum prin aceleaşi locuri ca la venire şi traversând cele 50 de poduri. Una dintre surori a insistat să ne pregătească ceva mâncare pentru drum — încă doi pui, gata prăjiţi şi asezonaţi cu usturoi. Pe drum, pe parcursul dimineţii, a plutit în maşina noastră mirosul apetisant al acestor pui! La prânz ne-am oprit într-o regiune cu tufişuri pentru a savura aceşti pui prăjiţi. Ne gândeam, totodată, la fraţii noştri din Mboki. Deşi obligaţi să-şi părăsească ţara natală, ei continuă să-i slujească cu fidelitate lui Iehova, aşteptând să aibă un cămin stabil şi liniştit pe pământul nou promis de Dumnezeu (2 Petru 3:13). — De la un colaborator.