Ce s-a întâmplat cu autoritatea?

OAMENII raţionali înţeleg că autoritatea este un lucru necesar. Dacă nu ar exista nici o formă de autoritate, societatea umană s-ar transforma imediat într-un haos. Iată de ce, într-un manual clasic francez de drept constituţional se afirmă: „În orice grupare umană se găsesc două categorii de oameni: cei ce poruncesc şi cei ce se supun, cei ce dau ordine şi cei ce le împlinesc, conducătorii şi membrii, cei ce guvernează şi cei ce sunt guvernaţi. . . . Existenţa autorităţii poate fi observată în orice societate umană“.a

Însă, de la cel de-al doilea război mondial încoace şi îndeosebi începând din anii ‘60, atitudinea cu privire la autoritate s-a schimbat. Referindu-se la acea perioadă, publicaţia franceză Encyclopædia Universalis vorbeşte despre o „criză antiierarhică şi antiautoritară“. O asemenea criză nu îi surprinde pe cercetătorii Bibliei. Apostolul Pavel a prezis: „Nu uita, epoca finală a acestei lumi urmează să fie un timp de tulburare! Oamenii nu vor iubi nimic altceva decât pe ei înşişi şi banii; vor fi lăudăroşi, aroganţi şi grosolani; neascultători de părinţi . . . vor fi neînduplecaţi în ura lor, . . . fără frâu şi violenţi, . . . umflaţi de importanţă de sine. Vor iubi plăcerile lor mai mult decât pe Dumnezeul lor“. — 2 Timotei 3:1–4, The Revised English Bible.

Autoritatea în criză

Această profeţie descrie foarte bine timpul şi epoca noastră. Autoritatea este sfidată la toate nivelele — în familie, în şcoli, în universităţi, în întreprinderi, în formele de guvernare de pe plan local şi naţional. Revoluţia sexuală, muzica rap veritabilă, demonstraţiile studenţeşti, grevele neoficiale, nesupunerea civică şi actele de terorism, toate acestea sunt semne ale prăbuşirii respectului faţă de autoritate.

Cu ocazia unui simpozion organizat la Paris de Institutul Francez de Ştiinţe Politice şi de cotidianul parizian Le Monde, profesorul Yves Mény a afirmat: „Autoritatea poate exista numai dacă este susţinută de legitimitate“. Unul dintre motivele actualei crize a autorităţii constă în faptul că mulţi au îndoieli cu privire la legitimitatea celor aflaţi la putere. Cu alte cuvinte, ei se îndoiesc de dreptul acestora de a deţine autoritatea. Un sondaj a dezvăluit că la începutul anilor ’80, 9% din populaţia Statelor Unite, 10% din cea a Australiei, 24% din cea a Marii Britanii, 26% din cea a Franţei şi 41% din cea a Indiei considerau guvernarea lor ca fiind nelegitimă.

În căutarea unei autorităţi legitime

Potrivit Bibliei, omul s-a aflat iniţial sub autoritatea directă a lui Dumnezeu (Geneza 1:27, 28; 2:16, 17). Însă, la foarte scurt timp după aceea, oamenii au pretins independenţă morală de Creatorul lor (Geneza 3:1–6). Respingând teocraţia, sau guvernarea lui Dumnezeu, ei au trebuit să găsească alte sisteme de exercitare a autorităţii (Eclesiastul 8:9). Unii şi-au impus autoritatea prin forţă. Pentru ei, a avea putere însemna a avea dreptul. Faptul de a fi destul de puternici era suficient pentru a-şi impune voinţa. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor au simţit necesitatea de a-şi legitima dreptul lor de a guverna.

Din cele mai vechi timpuri, mulţi conducători au făcut acest lucru declarând fie că erau zei, fie că primiseră putere de la zei. Acesta este conceptul mitic de „regalitate sacră“, concept susţinut de vechii conducători ai Mesopotamiei şi de faraonii Egiptului antic.

Alexandru cel Mare, regii care l-au urmat în perioada elenistică şi mulţi dintre împăraţii romani, de asemenea, s-au declarat a fi zei şi chiar au pretins să li se aducă închinare. Orice sistem aflat sub conducerea unor asemenea conducători era cunoscut ca practicând „cultul împăratului“, iar scopul acestuia era să consolideze autoritatea conducătorului asupra unui amestec de popoare cucerite. Refuzul de a-i aduce închinare suveranului era condamnat ca fiind o acţiune împotriva statului. În cartea The Legacy of Rome, profesorul Ernest Barker a scris: „Zeificarea împăratului [roman] şi supunerea care i se acordă acestuia în virtutea divinităţii sale, fără îndoială, stau la baza imperiului sau, în orice caz, constituie elementele care îl cimentează“.

Acest lucru a rămas valabil chiar şi după ce „creştinismul“ a fost recunoscut în mod oficial de împăratul Constantin (care a domnit între anii 306 şi 337 e.n.), iar mai târziu a fost adoptat ca religie de stat a Imperiului Roman de către împăratul Teodosiu I (care a domnit între anii 379 şi 395 e.n.). Unora dintre împăraţii „creştini“ li s-a adus închinare ca zei până târziu în secolul al V-lea e.n.

„Două puteri“, „două spade“

Pe măsură ce papalitatea a devenit tot mai puternică, problemele existente între Biserică şi Stat s-au agravat. Ca urmare a acestui fapt, la sfârşitul secolului al V-lea e.n., papa Gelasius I a emis principiul celor „două puteri“: autoritatea sacră a papilor aflată în coexistenţă cu puterea regală a monarhilor — regii fiind subordonaţi papilor. Acest principiu a fost dezvoltat mai târziu sub forma doctrinei celor „două spade“: „Spada spirituală era mânuită chiar de papi, care încredinţau spada laică conducătorilor laici, însă aceştia din urmă trebuiau să folosească spada laică în armonie cu îndrumările papale“ (The New Encyclopædia Britannica). Pe baza acestei doctrine, în evul mediu, Biserica Catolică a pretins dreptul de a-i încorona pe împăraţi şi pe regi pentru a le legitima autoritatea, în felul acesta perpetuând vechiul mit al „regalităţii sacre“.

Acest lucru nu trebuie confundat însă cu aşa-numitul drept divin al regilor, o noţiune care a apărut mai târziu şi care viza eliberarea conducătorilor politici de supunerea faţă de papalitate. Teoria dreptului divin al regilor susţine că regii îşi primesc autoritatea de a guverna direct de la Dumnezeu, nu prin intermediul papei de la Roma. În New Catholic Encyclopedia se afirmă: „Într-o perioadă când papa exercita asupra capilor de stat o putere spirituală şi chiar laică de proporţii universale, ideea unui drept divin le-a acordat posibilitatea regilor aflaţi la conducerea statelor naţionale să-şi justifice autoritatea ca fiind tot atât de divină ca şi cea a papei“.b

Mitul suveranităţii poporului

În scurgerea timpului, oamenii au propus şi alte surse de autoritate. Una dintre ele a fost suveranitatea poporului. Mulţi cred că această idee a apărut în Grecia. Însă vechea democraţie greacă era practicată numai în câteva oraşe-state şi, chiar şi în acestea, votau numai cetăţenii de sex masculin. Femeile, sclavii şi locuitorii străini — estimaţi a constitui jumătate până la patru cincimi din populaţie — nu erau admişi la vot. Cu greu se poate vorbi despre o suveranitate a poporului!

Cine a promovat ideea suveranităţii poporului? În mod surprinzător, ea a fost introdusă în evul mediu de către teologii romano-catolici. În secolul al XIII-lea, Toma d’Aquino a susţinut faptul că, deşi suveranitatea provine de la Dumnezeu, ea îi revine poporului. Această idee s-a dovedit a fi general acceptată. În New Catholic Encyclopedia se spune: „Această idee potrivit căreia poporul este sursa autorităţii a fost susţinută de marea majoritate a teologilor catolici din secolul al XVII-lea“.

De ce promovau oare ideea suveranităţii poporului teologii unei biserici în care poporul nu avea nici un cuvânt de spus în privinţa alegerii papei, a episcopului sau a preotului? Deoarece unii regi din Europa erau tot mai recalcitranţi faţă de autoritatea papei. Teoria suveranităţii poporului îi acorda papei puterea de a răsturna un împărat sau un monarh, dacă acest lucru părea necesar. Istoricii Will şi Ariel Durant scriau: „Printre apărătorii suveranităţii poporului se aflau mulţi iezuiţi care vedeau în aceasta un mijloc de slăbire a autorităţii regale opuse autorităţii papale. Dacă autoritatea regilor, argumenta cardinalul Bellarmine, derivă de la popor şi deci este supusă poporului, ea este fără îndoială subordonată autorităţii papilor . . . Luis Molina, iezuit spaniol, trăgea concluzia că poporul, ca sursă a autorităţii laice, putea pe drept cuvânt — dar printr-o procedură ordonată — să detroneze un rege nedrept“.

‘Procedura ordonată’ urma să fie manevrată, desigur, de papă. Confirmând acest lucru, lucrarea catolică franceză Histoire Universelle de l’Eglise Catholique citează din lucrarea Biographie universelle, care afirmă: „Bellarmine . . . susţine, la fel ca doctrina curentă a catolicilor, că prinţii îşi obţin puterea prin alegerea făcută de popor şi că poporul nu poate exercita acest drept decât sub influenţa papei“ (sublinierea noastră). Suveranitatea poporului a devenit astfel un instrument de care papa s-a putut folosi pentru a influenţa alegerea domnitorilor şi, dacă era necesar, pentru a-i detrona. În timpurile mai recente, aceasta i-a permis ierarhiei catolice să-i influenţeze pe cetăţenii catolici cu drept de vot din democraţiile reprezentative.

În democraţiile moderne, legitimitatea unei guvernări se bazează pe ceea ce se numeşte „consimţământul celor guvernaţi“. În cel mai bun caz însă, acesta este „consimţământul majorităţii“, iar datorită apatiei cetăţeanului cu drept de vot şi datorită maşinaţiilor politice, deseori această „majoritate“ constituie în realitate o minoritate a populaţiei. Astăzi, „consimţământul celor guvernaţi“ adeseori nu înseamnă decât „acceptare pasivă, sau resemnare, a celor guvernaţi“.

Mitul suveranităţii naţionale

Mitul regalităţii sacre promovat de primii papi s-a întors împotriva papilor atunci când s-a transformat în dreptul divin al regilor. Teoria suveranităţii poporului a avut, de asemenea, un efect de bumerang asupra Bisericii Catolice. În secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, filozofi laici, cum ar fi englezii Thomas Hobbes şi John Locke, precum şi francezul Jean-Jacques Rousseau, au meditat asupra ideii suveranităţii poporului. Ei au elaborat unele versiuni ale teoriei unui „contract social“ între cei care guvernează şi cei guvernaţi. Principiile lor se bazau nu pe teologie, ci pe „legea naturală“, şi conceptul a culminat cu nişte idei care au afectat serios Biserica Catolică şi papalitatea.

La scurt timp după moartea lui Rousseau a izbucnit Revoluţia Franceză. Această revoluţie a distrus anumite idei referitoare la legitimitate, dar a creat una nouă, şi anume ideea suveranităţii naţionale. The New Encyclopædia Britannica comentează: „Francezii au respins dreptul divin al regilor, dominaţia nobililor şi privilegiile Bisericii Romano-Catolice“. Dar, spune Britannica, „Revoluţia a adus la maturitate noua invenţie, şi anume statul naţional“. Revoluţionarii aveau nevoie de această nouă „invenţie“. De ce?

Deoarece în cadrul sistemului pe care-l susţinuse Rousseau, toţi cetăţenii urmau să aibă, în mod egal, un cuvânt de spus în alegerea conducătorilor. Aceasta ar fi avut drept rezultat o democraţie bazată pe sufragiu universal — lucru pe care conducătorii Revoluţiei Franceze nu îl aprobau. Profesorul Duverger explică: „Tocmai pentru a evita această consecinţă, considerată supărătoare, burghezii din Adunarea Constituantă au inventat între 1789 şi 1791 teoria suveranităţii naţionale. Poporul era identificat cu «Naţiunea», pe care ei o considerau o entitate reală, distinctă faţă de membrii care o compun. Numai Naţiunii, prin intermediul reprezentanţilor săi, îi revine suveranitatea . . . Democratică în aparenţă, doctrina suveranităţii naţionale nu este în realitate nicidecum democratică, deoarece ea poate fi folosită pentru a justifica practic orice formă de guvernare în special autocraţia“ (sublinierea lui).

Eşecul eforturilor umane

Acceptarea statului naţional ca sursă legitimă a autorităţii a dus la naţionalism. The New Encyclopaedia Britannica afirmă: „Se crede adesea că naţionalismul există de mult timp; uneori este privit în mod greşit drept un factor permanent în cadrul comportamentului politic. În realitate, revoluţia americană şi cea franceză pot fi considerate drept primele manifestări puternice ale acestuia“. Începând cu acele revoluţii, naţionalismul s-a extins în cele două Americi, în Europa, Africa şi Asia. În numele naţionalismului au fost legitimate războaie crâncene.

Istoricul britanic Arnold Toynbee a scris: „Spiritul naţionalist este un ferment acid al noului vin al Democraţiei din vechile sticle ale Tribalismului. . . . Acest straniu compromis dintre Democraţie şi Tribalism a avut mult mai multă eficienţă în politica practicată de Lumea occidentală modernă decât Democraţia însăşi“. Naţionalismul nu a produs o lume paşnică. Toynbee a spus: „Războaiele religioase au fost urmate, aproape imediat, de războaiele naţionaliste; iar spiritul de fanatism religios şi spiritul de fanatism naţionalist din Lumea occidentală modernă constituie, fără îndoială, una şi aceeaşi patimă rea“.

Prin intermediul miturilor „regalităţii sacre“, al „dreptului divin al regilor“, al „suveranităţii poporului“ şi al „suveranităţii naţionale“, conducătorii au încercat să-şi legitimeze autoritatea asupra semenilor lor. Însă, după o examinare a istoriei conducătorilor umani, un creştin nu poate decât să împărtăşească ideea exprimată de Solomon: „Un om stăpîneşte peste alt om, ca să-l facă nenorocit“. — Eclesiastul 8:9.

În loc să se închine Statului politic, creştinii se închină lui Dumnezeu şi recunosc în el sursa legitimă a întregii autorităţi. Ei sunt de acord cu psalmistul David care a spus: „Ale tale sunt, Yahweh, măreţia, puterea, splendoarea, lungimea zilelor şi gloria, tot ce este în cer şi pe pământ este al tău. A ta este suveranitatea, Yahweh; tu eşti înălţat, suprem peste toţi“ (1 Cronici 29:11, The New Jerusalem Bible). Totuşi, din consideraţie deosebită pentru Dumnezeu, ei dovedesc un respect potrivit faţă de autoritate, atât în domeniul spiritual, cât şi în cel laic. Cum anume, şi de ce pot face ei acest lucru cu bucurie constituie subiectul care va fi examinat în următoarele două articole.

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Biserica Catolică a pretins că avea autoritatea de a încorona împăraţi şi regi.

[Provenienţa fotografiei]

Încoronarea lui Carol cel Mare: Bibliothèque Nationale, Paris