Cum ridicăm vălul de pe Alaska, ultima frontieră
DE DOUĂ zile stăm înghesuiţi toţi patru într-o cămăruţă din oraşul Nome (Alaska), devenit faimos în timpul goanei după aur. În 1898, peste 40 000 de căutători de aur s-au înghesuit aici pentru a căuta un singur lucru: aur! Noi însă căutăm o altă comoară.
Actualmente, interesul nostru se concentrează asupra ‘comorii’ care poate că locuieşte în satele izolate Gambell şi Savoonga de pe insula St. Lawrence, aflată la 300 de kilometri vest, în strâmtoarea Bering (Hagai 2:7). Aici, băştinaşii inuit înfruntă curajos apele reci ca gheaţa ale Oceanului Arctic şi vânează balene la numai câţiva kilometri de teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Dar viforul şi ceaţa groasă ne ţin imobilizaţi. Avionul nostru este reţinut la sol.
În timp ce aşteptăm, reflectez la evenimentele petrecute în ultimii câţiva ani şi îi mulţumesc lui Iehova Dumnezeu pentru că ne-a binecuvântat predicarea în aşezări umane izolate. În Alaska — pe care unii au numit-o ultima frontieră a lumii — sunt peste 60 000 de băştinaşi, care trăiesc în peste 150 de comunităţi aflate la mare depărtare şi răspândite pe o suprafaţă de aproape 1 600 000 de kilometri pătraţi acoperiţi de natură sălbatică. Între aceste comunităţi nu există legături rutiere de nici un fel. Cu ajutorul avionului Societăţii Watch Tower, am vizitat deja peste o treime din aceste sate izolate, ducând la locuitorii lor vestea bună a Regatului lui Dumnezeu. — Matei 24:14.
Ca să ajungem la aceste aşezări îndepărtate, avionul trebuie, deseori, să aterizeze străpungând norii şi ceaţa, care, câteodată, acoperă pământul zile în şir. Dar, după aterizare, există încă o ceaţă care trebuie străpunsă. Asemenea unui văl, ea acoperă mintea şi inima acestor oameni amabili şi paşnici. — Compară cu 2 Corinteni 3:15, 16.
O tranziţie dureroasă
În natura sălbatică din Alaska locuieşte populaţia inuit, precum şi aleuţi şi indieni. Fiecare dintre aceste grupuri are tradiţii şi obiceiuri specifice moştenirii lui. Pentru a supravieţui iernii arctice, localnicii au învăţat să trăiască cu şi din resursele pământului, prin vânătoare, pescuit şi prinderea balenelor.
Influenţa străinilor a venit asupra lor la jumătatea secolului al XVIII-lea. Negustorii ruşi de blănuri au găsit un popor care se îmbrăca în blănuri de animale, mirosea a ulei de focă şi trăia, nu în igluuri, ci în case din turbă, construite pe jumătate în pământ, cu acoperişuri din brazde de iarbă şi cu intrări subterane. Negustorii de blănuri le-au cauzat acestor oameni cu vorbirea domoală şi blânzi, dar robuşti, multe şi serioase probleme, printre ele numărându-se alte culturi şi boli noi, care au redus la jumătate populaţia unor triburi. În scurt timp, alcoolul a devenit un blestem pentru acest popor. Noua economie a impus o schimbare: trecerea de la un mod de viaţă în care subzistenţa familiei se asigura prin mijloace proprii la unul care depinde de câştiguri băneşti. Şi acum unii consideră că aceasta a fost o tranziţie dureroasă.
Când au sosit misionarii creştinătăţii, un alt fel de schimbare a fost impus băştinaşilor din Alaska. În timp ce unii dintre ei au renunţat fără entuziasm la practicile religioase tradiţionale — închinarea la spiritele vântului, la gheaţă, urs, vultur şi aşa mai departe —, alţii au elaborat un amestec de concepţii care a dus la o fuziune, sau confuziune, de religii. Toate aceste lucruri au produs deseori suspiciuni şi neîncredere faţă de străini. În unele sate, vizitatorii nu sunt întotdeauna bine primiţi.
Aşadar, iată-ne în faţa unei mari dificultăţi: Cum vom lua legătura cu toţi băştinaşii răspândiţi pe întreaga suprafaţă a acestei vaste frontiere? Cum vom putea să le risipim suspiciunile? Ce vom putea face pentru a ridica vălul?
Primele eforturi de a depune mărturie
La începutul anilor ’60, câţiva Martori vânjoşi din Alaska au înfruntat curajos vremea nefavorabilă — vijelii, temperaturi foarte scăzute, strălucirea orbitoare a zăpezii — şi au zburat cu avioane monomotoare proprii pentru a predica în satele răspândite din nordul ţinutului. Privind retrospectiv lucrurile, aceşti fraţi curajoşi s-au expus realmente unui mare risc. Defectarea motorului ar fi cauzat cu siguranţă un dezastru. Şi chiar dacă aterizarea se făcea în condiţii de securitate, Martorii respectivi se aflau la mare distanţă de o sursă de ajutor, la temperaturi foarte coborâte şi lipsiţi de orice mijloc de transport. Supravieţuirea lor depindea de obţinerea hranei şi a adăpostului — lucruri extrem de rare acolo. Din fericire, nu s-au produs evenimente grave, dar asemenea pericole nu puteau fi ignorate. Astfel, filiala din Alaska a Societăţii Watch Tower nu i-a încurajat pe fraţi la acest gen de predicare.
Pentru a accelera lucrarea, câţiva fraţi fideli din congregaţiile din Fairbanks şi North Pole şi-au concentrat eforturile asupra predicării în satele mai mari, cum ar fi Nome, Barrow şi Kotzebue, care sunt servite de linii aeriene comerciale. Ei au cheltuit din propriile lor fonduri pentru a se deplasa în aceste zone din nord şi din vest, aflate la peste 720 de kilometri depărtare. Unii au rămas în Nome câteva luni pentru a conduce studii cu persoane interesate. În Barrow a fost închiriat un apartament pentru a servi ca adăpost în faţa unor temperaturi geroase de -45°C. Timp de mai mulţi ani, aceşti fraţi care au luat în serios porunca lui Isus privitoare la predicarea veştii bune până la marginile pământului au cheltuit peste 15 000 de dolari. — Marcu 13:10.
Soseşte un ajutor neaşteptat
Căutarea unei căi pentru a ajunge la comunităţile mai îndepărtate a continuat, iar Iehova a furnizat această cale. S-a găsit un avion bimotor — tocmai lucrul de care era nevoie pentru a traversa în siguranţă configuraţia colţuroasă a culmii muntoase Alaska. Există aici numeroşi munţi care depăşesc 4 200 de metri înălţime, iar vârful vestitului munte McKinley (Denali, în limba indienilor) se află la 6 193 de metri deasupra nivelului mării.
În cele din urmă, avionul a sosit. Imaginaţi-vă dezamăgirea noastră când am văzut aterizând pe pistă o arătare de maşină zburătoare veche, folosită, în culori pestriţe. Oare putea să şi zboare? Îi puteam încredinţa vieţile fraţilor noştri? Din nou, mâna lui Iehova nu a fost scurtă. Sub îndrumarea unor mecanici calificaţi, 200 de fraţi şi-au oferit voluntar serviciile, lucrând mii de ore pentru a renova întregul avion.
Ce bijuterie se afla în faţa noastră! Iată că spre cerul Alaskăi se ridică un aparat de zbor care străluceşte ca nou, având înscris pe coadă numărul de înregistrare 710WT! Dat fiind că atât şapte, cât şi zece sunt numere folosite în Biblie ca simboluri ale completitudinii, 710 ar putea fi considerat un număr care subliniază sprijinul dat de organizaţia lui Iehova pentru ridicarea vălului de pe inimile aflate în întuneric.
În arhipelagul Aleutine
De când am primit avionul, am parcurs o distanţă de 80 000 de kilometri de natură sălbatică, ducând vestea bună a Regatului şi literatură biblică în peste 54 de sate. Această distanţă este egală cu traversarea regiunii continentale a Statelor Unite de 19 ori!
De trei ori am aterizat pe insulele Aleutine, care formează un arhipelag lung de 1 600 de kilometri, despărţind Oceanul Pacific de Marea Bering. Lipsite de pomi, cele peste 200 de insule ale acestui arhipelag sunt locuinţa nu numai a băştinaşilor aleuţi, ci şi a mii de păsări de mare, vulturi de mare cu cap alb şi gâşte-împărat, cu gâturile albe ca zăpada şi cu pene distincte, vărgate în alb şi negru.
Însă frumuseţea fascinantă a regiunii nu este lipsită de pericole. Zburând deasupra mării, puteam vedea pe apele reci ca gheaţa, în care, chiar şi vara, nimeni nu poate rezista mai mult de 10–15 minute, valuri cu creste înspumate, lungi de 3–5 metri. În cazul unei aterizări forţate, pilotul nu are decât două destinaţii: fie o insulă cu teren accidentat, mărginit de stânci, fie apele reci, ucigătoare ale mării. Cât de recunoscători le suntem fraţilor noştri care, fiind mecanici de avioane calificaţi, s-au oferit voluntar să asigure funcţionarea impecabilă a aeronavei în timpul zborului!
Într-una dintre călătorii ne-am dus în Dutch Harbor şi în satul de pescari Unalaska. Regiunea este cunoscută pentru vânturile care ating 130–190 de kilometri pe oră. Din fericire, în ziua aceea ele au fost mult mai blânde, şi totuşi suficient de puternice ca să ni se facă rău de câteva ori. Mare ne-a fost mirarea când am văzut pista de aterizare — o scobitură în povârnişul stâncos al muntelui! Într-o parte, pantă abruptă, în cealaltă, apa îngheţată a Mării Bering! Când am aterizat, pista era udă. Aici plouă peste 200 de zile pe an.
Cât ne-am bucurat să discutăm cu locuitorii din zona aceea despre Cuvântul şi scopul lui Dumnezeu! Câteva persoane în vârstă şi-au exprimat recunoştinţa pentru speranţa că va fi o lume fără războaie. Aveau încă amintiri vii despre bombardamentele japonezilor asupra localităţii Dutch Harbor în timpul celui de-al doilea război mondial. Dar şi amintirile noastre despre aceste călătorii de predicare sunt de neuitat.
O încălzire treptată
Verificând din nou starea vremii, observăm o uşoară creştere a temperaturii. Aceasta mă face să mă gândesc la lucrarea noastră de predicare în aşezări umane izolate. Vedem cum, încet, dar sigur, inimile oamenilor se încălzesc.
A fost nevoie de timp pentru a înlătura suspiciunile şi neîncrederea băştinaşilor faţă de străini. La primele noastre vizite nu era un lucru neobişnuit să fim întâmpinaţi la avion de către conducătorii religioşi ai satului, să fim întrebaţi de scopul vizitei noastre, iar apoi să ni se ceară scurt să plecăm de-acolo. Asemenea primiri ne-au produs, desigur, dezamăgire. Dar ne-am amintit de sfatul lui Isus consemnat în Matei 10:16: „Fiţi dar prudenţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii“. Aşa că ne-am întors cu un avion plin de salată proaspătă, roşii, pepeni şi alte lucruri care nu se pot obţine uşor în locurile acelea. La început ostili, locuitorii erau acum încântaţi să vadă conţinutul avionului nostru.
În timp ce un frate de-al nostru servea la „magazin“, acceptând donaţii pentru alimentele proaspete şi alte lucruri, alţi fraţi mergeau de la uşă la uşă, anunţându-i pe gospodari despre sosirea unui transport de alimente proaspete. La uşi, ei mai întrebau: „Ah, fiindcă veni vorba, citiţi cumva Biblia? Ştiu că vă va face plăcere acest manual de studiere a Bibliei, manual care arată că Dumnezeu ne-a promis un paradis“. Cine putea refuza o ofertă atât de ispititoare? Toţi au apreciat şi hrana fizică, şi cea spirituală. Am fost primiţi cu amabilitate, s-a distribuit multă literatură, iar câteva inimi au fost încălzite.
Trecerea graniţei
Congregaţia din Whitehorse, capitala lui Yukon Territory, ne-a trimis o invitaţie ‘macedoneană’ de a ‘trece în’ Canada pentru a vizita câteva dintre zonele din îndepărtatele teritorii nord-vestice (Faptele 16:9). În avionul care se îndrepta spre Tuktoyaktuk, un sat din apropierea golfului Mackenzie, de la Marea Beaufort, la nord de Cercul Arctic, eram cinci persoane.
‘Oare cum se pronunţă acest nume ciudat?’, ne întrebam în sinea noastră când am sosit.
„Tuk“, ne răspunse un tânăr zâmbind binevoitor.
„Cum de nu ne-am gândit la asta?“, ne minunam noi.
Am fost impresionaţi să constatăm că oamenii din Tuktoyaktuk erau familiarizaţi cu Scripturile. Drept urmare, am avut multe discuţii prietenoase şi am distribuit multă literatură. Unul dintre pionierii noştri tineri a avut o discuţie edificatoare cu proprietarul unei case:
„Eu sunt anglican!“, a spus proprietarul.
„Ştiţi că Biserica Anglicană aprobă homosexualitatea?“, a întrebat pionierul nostru.
„Da?, întrebă omul cu ezitare. Atunci, nu mai sunt anglican.“ Încrezătoare, încă o persoană îşi deschidea inima la vestea bună din Biblie. — Efeseni 1:18.
Pe un bătrân l-a impresionat hotărârea noastră de a vizita fiecare casă din zonă. În mod normal, trebuia să ne efectuăm toată lucrarea mergând pe jos. De obicei, de la pista de aterizare până în sat trebuia să mergem pe jos circa 1,6 kilometri sau mai mult. Apoi, ca să ajungem la fiecare locuinţă, trebuia să înaintăm anevoios prin bolovănişuri şi poteci noroioase. Bătrânul ne-a împrumutat furgoneta lui, şi ce binecuvântare a fost ea! Trecerea graniţei şi acordarea de ajutor pe teritoriul Canadei au fost un minunat privilegiu.
Merită eforturi?
Când timpul este nefavorabil şi rămânem blocaţi undeva sau întârziem o perioadă neprecizată, aşa cum ni se întâmplă acum, sau când se pare că într-o zi întreagă de predicare nu culegem decât dezinteres şi chiar ostilitate, atunci începem să ne întrebăm dacă merită să folosim atâta timp, energie şi cheltuieli. Poate că ne gândim la oamenii care par să manifeste interes şi promit să studieze Biblia prin corespondenţă, dar nu se ţin de promisiune. Atunci ne amintim de faptul că mulţi localnici nu au obiceiul să scrie scrisori şi că o atitudine prietenoasă poate fi uşor confundată cu interesul faţă de mesajul Bibliei. Uneori este atât de dificil să măsori succesul!
Aceste gânduri negative trec repede când ne amintim de experienţele frumoase ale altor vestitori ai Regatului. De exemplu, o Martoră din Fairbanks a predicat în satul Barrow, din extremitatea nordică a ţinutului. Acolo, sora a întâlnit o adolescentă care, fiind studentă la un colegiu din California, se afla acasă pe timpul vacanţei. Prin corespondenţă, sora a urmărit interesul şi a continuat să o încurajeze pe fată chiar şi după ce aceasta s-a întors la colegiu. Azi, tânăra respectivă este o slujitoare a lui Iehova botezată şi fericită.
Un ciocănit la uşă mă trezeşte din visare şi îmi dă încă o dovadă că lucrurile acestea merită eforturi. În uşă apare Elmer, până acum singurul Martor inuit dedicat şi botezat din Nome.
„Dacă mergi pe teren, pot să merg şi eu cu tine?“, întreabă el. Deoarece trăieşte izolat şi la peste 800 de kilometri distanţă de cea mai apropiată congregaţie, el vrea să participe, când are ocazia, la minister împreună cu fraţii săi.
Razele soarelui încep să apară printre nori, şi noi ştim că, în curând, vom putea decola. În timp ce Elmer urcă în avion, ne simţim încălziţi de faţa sa radiind de fericire. Aceasta este o zi specială pentru Elmer. El vine cu noi în satul în care mergem, ca să le predice membrilor populaţiei inuit, din care face el însuşi parte, încercând, împreună cu noi, să ridice vălul de pe inimile celor care trăiesc pe ultima frontieră a lumii. — De la un colaborator.
[Harta de la pagina 23]
(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)
1. Gambell
2. Savoonga
3. Nome
4. Kotzebue
5. Barrow
6. Tuktoyaktuk
7. Fairbanks
8. Anchorage
9. Unalaska
10. Dutch Harbor
[Legenda fotografiilor de la pagina 24]
Pentru a ajunge la comunităţile izolate, este deseori necesar să se traverseze una dintre numeroasele culmi muntoase din Alaska.
[Legenda fotografiilor de la pagina 25]
Betty Haws, Sophie Mezak şi Carrie Teeples au laolaltă peste 30 de ani în serviciul cu timp integral.