O lume mai bună — Este aproape!
„NOSTALGIA paradisului este una dintre puternicele nostalgii ce par să obsedeze fiinţa umană. Poate este chiar cea mai puternică şi cea mai persistentă dintre toate. O anumită aspiraţie spre paradis este prezentă la orice nivel al vieţii religioase“, se spune în The Encyclopedia of Religion.
Toate culturile par să împărtăşească dorinţa de a trăi într-o lume mai bună, ca şi când ar plânge după un ideal iniţial, care nu mai există. Acest fapt sugerează posibilitatea ca la început să fi existat un paradis, dar unde anume? Un psihanalist ar putea spune că această aspiraţie este o expresie a dorinţei de a regăsi pierduta siguranţă din uterul matern. Totuşi, această explicaţie nu este convingătoare pentru erudiţii care studiază istoria religiei.
„Nostalgia paradisului“ — Din ce motiv?
Oare existenţa unei astfel de nostalgii are rolul, aşa cum sugerează unii, numai să facă mai uşor de suportat dificultăţile şi caracterul atât de trecător al vieţii umane? Sau există cumva o altă explicaţie?
De ce tânjeşte omenirea după o lume mai bună? Biblia ne furnizează o explicaţie pe cât de simplă, pe atât de clară: Omenirea provine dintr-o lume mai bună! La început a existat într-adevăr un paradis! Cuvântul lui Dumnezeu îl descrie ca fiind „o grădină“ ce era situată într-o anumită regiune din Orientul Mijlociu, grădină binecuvântată cu „tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni de mîncare“. Dumnezeu a încredinţat-o spre îngrijire primei perechi umane (Geneza 2:7–15). Ea era un loc ideal în care oamenii ar fi putut fi într-adevăr fericiţi.
De ce nu au durat însă aceste condiţii paradiziace? Din cauza răzvrătirii, mai întâi a unei creaturi spirituale, iar apoi a perechii umane (Geneza 2:16, 17; 3:1–6, 17–19). Astfel, omul a pierdut nu numai paradisul, ci şi perfecţiunea, sănătatea şi viaţa fără sfârşit. Condiţiile care au început să predomine, fără îndoială că nu au adus îmbunătăţiri în viaţa omului. Dimpotrivă, aceasta s-a degenerat treptat, ajungând la cel mai degradat nivel care a existat vreodată şi pe care îl vedem astăzi. — Eclesiastul 3:18–20; Romani 5:12; 2 Timotei 3:1–5, 13.
În căutarea paradisului — Istoria unei idei
Aşa cum vă puteţi imagina, „nostalgia paradisului“ are o istorie foarte lungă. Sumerienii îşi aminteau de un timp în care domnea armonia în tot universul: „Nu exista frică, nici teroare, omul nu avea rival. . . . Întregul univers, oamenii într-un glas, îi aduceau laudă lui Enlil într-o singură limbă“, evoca un vechi poem mesopotamian. Unii, cum ar fi vechii egipteni, sperau să ajungă într-o lume mai bună după moartea lor. Ei credeau că sufletul nemuritor ajunge în aşa-numitele câmpii ale lui Aaru. Însă, cel puţin într-o perioadă de început, la această speranţă avea acces numai aristocraţia; cei săraci nu puteau visa să ajungă într-o lume a fericirii.
Într-o altă zonă religioasă, hinduşii aşteaptă de secole venirea unei epoci mondiale (yuga) mai bune. Potrivit unor învăţături hinduse, există patru yuga care se repetă periodic şi încontinuu, iar noi ne aflăm actualmente în cea mai rea. Din nefericire, această Kali Yuga (epoca întunericului), împreună cu toate suferinţele şi răutatea ei, va dura, după cum cred unii, 432 000 de ani. Cu toate acestea, hinduşii fideli aşteaptă epoca de aur, Krita Yuga.
La rândul lor, grecii şi romanii visau să ajungă în miticele Insule ale Fericirii, situate în Oceanul Atlantic. Iar mulţi scriitori, cum ar fi Hesiod, Vergiliu şi Ovidiu, au scris despre o minunată epocă de aur de la început, sperând că, într-o bună zi, ea va fi restabilită. Spre sfârşitul secolului I î.e.n., poetul latin Vergiliu a prezis sosirea iminentă a unei noi şi durabile aetas aurea (epoca de aur). În secolele care au urmat, „nu mai puţin de şaisprezece împăraţi romani au pretins că domniile lor restabiliseră Epoca de Aur“, se spune în The Encyclopedia of Religion. Însă, aşa cum ştim bine astăzi, aceasta era doar o propagandă politică.
Mulţi celţi aspirau spre ceea ce credeau ei a fi o ţară luminoasă situată pe o insulă (sau într-un arhipelag), dincolo de mare, unde ei credeau că oamenii trăiesc într-o fericire desăvârşită. Potrivit unei legende, regele Arthur, deşi fusese rănit mortal, a continuat să trăiască după ce a descoperit minunata insulă numită Avalon.
În timpurile antice şi în Evul Mediu, mulţi credeau că o grădină a plăcerilor, în sensul propriu al cuvântului, adică grădina Edenului, mai exista încă undeva „pe vârful unui munte inaccesibil sau dincolo de un ocean care nu poate fi traversat“, explică istoricul Jean Delumeau. Iar poetul italian Dante, deşi credea într-un paradis ceresc, îşi imagina că pe vârful muntelui din Purgatoriul descris de el mai exista şi un paradis pământesc, situat într-un punct diametral opus oraşului Ierusalim. Unii credeau că acesta putea fi găsit în Asia, în Mesopotamia sau în Himalaya. Nici legendele medievale referitoare la un paradis edenic nu au fost mai puţin numeroase. Mulţi credeau că în apropierea acelui paradis exista un minunat regat condus de către cuviosul preot Ioan. Datorită faptului că se afla aproape de paradisul pământesc, se credea că în regatul preotului Ioan exista o viaţă lungă şi fericită, un izvor nesecat de abundenţă şi de bogăţii. Alţii, păstrând în minte vechile legende greceşti, continuau să creadă că insulele paradisului puteau fi descoperite în Oceanul Atlantic. Hărţile medievale atestă faptul că oamenii erau siguri de existenţa grădinii Edenului, indicând chiar locul unde se presupunea că s-ar afla.
În secolele al XV-lea şi al XVI-lea, navigatorii care au traversat Oceanul Atlantic erau de fapt în căutarea unei lumi noi şi, în acelaşi timp, vechi. Ei credeau că de cealaltă parte a oceanului urmau să găsească nu numai Indiile, ci şi grădina Edenului. Cristofor Columb, de exemplu, a căutat-o printre munţii din zona temperată, precum şi în ţinuturile tropicale din America Centrală şi din America de Sud. Exploratorii europeni veniţi în Brazilia erau siguri că paradisul pierdut trebuie să se găsească acolo, datorită climatului blând, precum şi abundenţei de hrană şi de vegetaţie. Ei au fost forţaţi însă destul de repede să recunoască trista realitate.
Utopiile — locuri ideale?
În loc să se străduiască să găsească lumea ideală în vreun colţ îndepărtat al pământului, alţii au încercat să o conceapă ei. Astfel, în anul 1516 umanistul englez Thomas Morus a descris insula denumită Utopia drept un loc minunat al păcii şi al indulgenţei, un loc cu totul diferit de lumea decăzută pe care o cunoştea. Şi alţii au încercat să conceapă lumi mai bune, mai fericite: în secolul al VI-lea î.e.n., Platon cu Republica sa; în 1602, călugărul italian Tommaso Campanella cu superior-organizata sa Cetate a Soarelui; iar, numai câţiva ani mai târziu, filozoful englez Francis Bacon îşi prezenta Noua Atlantidă cu „starea [ei] fericită şi înfloritoare“. În decursul secolelor, tot felul de gânditori (indiferent că erau sau nu adepţi ai unei religii) au proiectat zeci şi zeci de utopii. Dar nu au fost luate în serios decât câteva sau poate chiar nici una dintre ele.
Au existat şi unii care au încercat chiar să-şi construiască utopiile. De exemplu, în 1824, un bogătaş englez, Robert Owen, a decis să imigreze în statul Indiana, S.U.A., pentru a-şi realiza ideile sale utopice în satul pe care l-a numit Noua Armonie. Convins fiind că în condiţii drepte oamenii vor deveni mai buni, el şi-a folosit aproape toată averea străduindu-se să întemeieze ceea ce, potrivit viziunii sale, avea să fie o nouă lume morală. Dar rezultatele au demonstrat că pentru a produce oameni noi nu sunt suficiente noi condiţii de trai.
Aproape toate ideologiile politice susţin că omul trebuie să conceapă lumea potrivit propriilor sale cunoştinţe şi propriului său simţ al adevărului, astfel încât să aducă pe pământ paradisul visat. În mod paradoxal însă, tentativele de a realiza asemenea aspiraţii au dus la războaie şi revoluţii, cum ar fi Revoluţia Franceză din 1789 şi Revoluţia Bolşevică din 1917. În loc să aducă condiţii paradiziace, aceste eforturi au condus adesea la şi mai multe dureri şi suferinţe.
Aspiraţii, proiecte, utopii şi tentative de a le realiza — toate acestea constituie istoria unui şir de decepţii succesive. În prezent, unii vorbesc despre un „vis spulberat“ şi despre „sfârşitul erei utopiilor“, invitându-ne să învăţăm „să trăim fără utopii“. Mai există oare vreo speranţă de a vedea o lume mai bună sau aceasta este destinată să rămână doar un vis?
Creştinii şi o lume mai bună
O lume nouă nu este nicidecum un vis — este o speranţă sigură! Întemeietorul creştinismului, Isus Cristos, a ştiut că lumea prezentă nu este cea mai bună lume posibilă. El i-a învăţat pe oameni că pământul va fi moştenit de către cei blânzi şi că pe acest pământ se va înfăptui voinţa lui Dumnezeu (Matei 5:5; 6:9, 10). Atât el, cât şi discipolii săi ştiau că această lume din prezent se află sub controlul adversarului lui Dumnezeu, Satan Diavolul, şi că acesta este principalul motiv al numeroaselor vaiuri ale omenirii (Ioan 12:31; 2 Corinteni 4:4; 1 Ioan 5:19; Apocalipsa 12:12). Iudeii fideli aşteptau ziua în care Dumnezeu va elibera pământul o dată pentru totdeauna de războaie, de dureri şi de boli, pentru a-l popula cu iubitori ai păcii şi ai dreptăţii. În mod similar, şi creştinii din primul secol aşteptau plini de încredere ca această lume prezentă să fie înlocuită cu un nou sistem de lucruri, adică cu „ceruri noi şi un pămînt nou“. — 2 Petru 3:13; Psalmii 37:11; 46:8, 9; Isaia 25:8; 33:24; 45:18; Apocalipsa 21:1.
În timp ce se afla atârnat pe stâlpul de tortură, Isus Cristos a repetat promisiunea referitoare la o lume mai bună unui răufăcător care manifestase o anumită măsură de credinţă în El. „[Isus] i-a spus: «Adevărat îţi zic astăzi: Vei fi cu mine în paradis»“ (Luca 23:40–43, New World Translation). Ce a înţeles din aceste cuvinte răufăcătorul respectiv? Oare Isus a vrut să spună că răufăcătorul urma ‘să fie cu el’ în cer chiar în ziua aceea, aşa cum se pare că vor să dea de înţeles unele traduceri catolice şi protestante ale Bibliei? Nu, Isus nu a vrut să spună acest lucru, deoarece după învierea sa el i-a spus Mariei Magdalena că ‘încă nu S-a suit la Tatăl Său’ (Ioan 20:11–18). Cu toate că fuseseră instruiţi de către Isus timp de trei ani şi jumătate înainte de Penticosta anului 33 e.n., nici chiar apostolii nu se gândeau la un paradis ceresc (Faptele 1:6–11) Răufăcătorul respectiv a înţeles ceea ce ar fi înţeles marea majoritate a iudeilor care trăiau atunci, şi anume că Isus promitea o viitoare lume mai bună pe un pământ paradiziac. Un erudit german recunoştea: „Învăţătura despre primirea unei recompense în viaţa de apoi, pur şi simplu, nu apare în Vechiul Testament“.
Faptul că pe acest pământ va exista un paradis este confirmat şi de apostolul Pavel în scrisoarea sa către evrei. După ce îi încurajează pe colaboratorii săi în credinţă să nu ‘neglijeze o salvare de o asemenea măreţie, care a început să fie adusă la cunoştinţă prin intermediul lui Isus Cristos’, Pavel afirmă că Iehova Dumnezeu i-a dat lui Isus autoritate peste „viitorul pământ locuit [greceşte, oikouméne]“ (Evrei 2:3, 5, NW). În Scripturile greceşti creştine, termenul oikouméne se referă întotdeauna la acest pământ populat de fiinţe umane, şi nu la o lume cerească (compară cu Matei 24:14; Luca 2:1; 21:26; Faptele 17:31). Regatul lui Dumnezeu condus de Cristos Isus îşi va exercita deci stăpânirea peste pământul locuit. Într-adevăr, acela va fi un loc ideal în care să trăieşti!
Cu toate că Regatul însuşi este de natură cerească, el va interveni însă în afacerile pământului. Care va fi rezultatul acestui fapt? Infirmităţile, atrocităţile, sărăcia şi moartea vor deveni o străveche amintire. Chiar şi frustrarea şi nemulţumirea vor dispărea (Apocalipsa 21:3–5). Biblia spune că ‘Dumnezeu îşi va deschide mîna şi va sătura după dorinţă tot ce are viaţă’ (Psalmul 145:16). Probleme cum ar fi şomajul şi poluarea vor beneficia de o soluţie practică şi durabilă (Isaia 65:21–23; Apocalipsa 11:18). Mai presus de toate însă, datorită binecuvântării acordate de Dumnezeu, adevărul, dreptatea şi pacea — calităţi ce parcă aproape au dispărut — vor triumfa! — Psalmul 85:7–13; Galateni 5:22, 23.
Oare toate acestea sunt un vis, o utopie? Nu, aceste timpuri în care trăim noi, şi anume cele mai critice timpuri care au existat vreodată, demonstrează faptul că trăim în „zilele din urmă“ ale acestei lumi şi că, prin urmare, lumea nouă este aproape (2 Timotei 3:1–5). V-ar plăcea să trăiţi în ea? Învăţaţi cum anume este posibil acest lucru, studiind Biblia împreună cu Martorii lui Iehova. O lume mai bună este aproape, da, mult mai bună decât am visat vreodată! Aceasta nu este o utopie — este o realitate!
[Legenda ilustraţiei de la pagina 7]
O lume mai bună va deveni în curând realitate!