Cina Domnului — Cât de des trebuie celebrată?

CRĂCIUNUL, Paştele, zilele „sfinţilor“. Multe sărbători şi ritualuri sunt celebrate de bisericile creştinătăţii. Dar ştiţi câte celebrări le-a poruncit Isus Cristos continuatorilor săi să ţină? Numai una! Nici o altă sărbătoare nu a fost autorizată de Fondatorul creştinismului.

Este clar că dacă Isus a instituit doar o celebrare, ea este foarte importantă. Creştinii trebuie să o ţină întocmai cum a poruncit Isus. Dar care era această celebrare unică?

Singura celebrare

Această celebrare a fost instituită de Isus în ziua morţii sale. El a comemorat împreună cu apostolii, sărbătoarea evreiască a Paştelui. Apoi el le-a dat o parte din pâinea de Paşte nedospită, spunând: „Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi“. Apoi Isus le-a întins un pahar de vin, zicând: „Acest pahar este legămîntul cel nou în sîngele Meu, care se varsă pentru voi“. El a mai spus: „Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea“ (Luca 22:19, 20; 1 Corinteni 11:24–26). Această celebrare se numeşte Cina Domnului, sau Comemorarea. Ea este singura celebrare pe care Isus le-a poruncit continuatorilor săi să o ţină.

Multe biserici declară că ele ţin această celebrare în strânsă legătură cu toate celelalte sărbători ale lor, însă majoritatea bisericilor o comemorează într-un mod care se deosebeşte de cel poruncit de Isus. Probabil că cea mai importantă deosebire este frecvenţa celebrării. Unele biserici o celebrează lunar, săptămânal sau chiar zilnic. Aceasta să fie modalitatea indicată de Isus când le-a spus continuatorilor săi „să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea“ (1 Corinteni 11:24, 25)? Cât de des este ţinută o comemorare sau o aniversare? De obicei doar o dată pe an.

Să ne amintim, de asemenea, că Isus a iniţiat această celebrare, apoi a murit pe 14 Nisan, conform calendarului ebraic.a Aceasta era ziua Paştelui — o sărbătoare care le amintea evreilor de marea lor eliberare din Egipt din secolul al XVI-lea î.e.n. Atunci, jertfirea mielului a avut drept rezultat salvarea evreilor întâi-născuţi, pe când toţi întâii-născuţi ai Egiptului au fost omorâţi de îngerul lui Iehova. — Exodul 12:21, 24–27.

Cum ne ajută aceasta să înţelegem lucrurile? Apostolul creştin Pavel a scris: „Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit“ (1 Corinteni 5:7). Moartea lui Isus a fost o jertfă de Paşte superioară care a dat omenirii prilejul de a obţine o salvare mult mai mare. Aşadar, pentru creştini, Comemorarea morţii lui Cristos a luat locul Paştelui evreiesc. — Ioan 3:16.

Paştele era o celebrare anuală. În mod logic deci, aşa este şi Comemorarea. Paştele — ziua în care a murit Isus — cădea întotdeauna în a 14-a zi a lunii ebraice Nisan. Prin urmare, moartea lui Cristos trebuie comemorată o dată pe an, în ziua care corespunde calendaristic cu 14 Nisan. În 1994, această zi cade sâmbătă, 26 martie, după apusul soarelui. De ce însă bisericile creştinătăţii nu au făcut din această zi o sărbătoare specială? Pentru a afla răspunsul, să aruncăm o privire asupra istoriei.

Un obicei apostolic în pericol

Fără îndoială că cei care erau îndrumaţi în secolul I e.n. de apostolii lui Isus celebrau Cina Domnului întocmai cum poruncise el. Totuşi, pe parcursul secolului al II-lea, unii au început să schimbe data comemorării Cinei. Ei ţineau Comemorarea în prima zi (care se numeşte acum duminică) a săptămânii, nu în ziua care corespundea cu 14 Nisan. Dar de ce s-a procedat aşa?

La evrei, ziua începea pe la ora şase seara şi dura până la aceeaşi oră din ziua următoare. Isus a murit la 14 Nisan 33 e.n., zi care a durat de joi seara până vineri seara. El a fost înviat în zorii celei de-a treia zile — duminică. Unii voiau ca moartea lui Isus să fie comemorată în fiecare an într-o zi fixă a săptămânii, şi nu în ziua în care cădea 14 Nisan. Ei considerau, totodată, că ziua învierii lui Isus este mai importantă decât ziua morţii sale, aşa că au ales duminica.

Isus a poruncit ca moartea sa să fie comemorată, nu învierea sa. Şi, întrucât, conform calendarului gregorian actual, Paştele evreiesc cade în fiecare an într-o altă zi, este natural ca acelaşi lucru să fie valabil şi pentru Comemorare. De aceea mulţi au respectat obiceiul originar, celebrând Cina Domnului la 14 Nisan în fiecare an. Cu timpul, ei au ajuns să fie numiţi quartodecimani, care înseamnă „paisprezecişti“.

Unii erudiţi au recunoscut că aceşti „quartodecimani“ urmau exemplul originar al apostolilor. Un istoric a spus: „În ce priveşte ziua de celebrare a Pesah-ului [Cina Domnului], obiceiul bisericilor quartodecimanilor din Asia a continuat în paralel cu cel al bisericii din Ierusalim. În secolul al II-lea, aceste biserici comemorau la 14 Nisan, cu ocazia Pesah-ului, răscumpărarea efectuată prin moartea lui Cristos“. — Studia Patristica, 1962, volumul V, pagina 8.

O dispută se amplifică

Deşi mulţi credincioşi din Asia Mică au urmat practica apostolică, la Roma a fost aleasă pentru celebrare duminica. În jurul anului 155 e.n., Polycarp din Smirna, un reprezentant al congregaţiilor din Asia, a făcut o vizită la Roma pentru a discuta acest lucru precum şi alte probleme. Din nefericire, asupra acestui aspect nu s-a ajuns la nici un acord.

Ireneu din Lyon a scris o scrisoare în care menţiona: „Nici Anicetus [din Roma] nu l-a putut convinge pe Polycarp să nu celebreze ceea ce el a celebrat întotdeauna cu Ioan, discipolul Domnului, şi cu ceilalţi apostoli cu care era asociat; nici Polycarp nu l-a convins încă pe Anicetus să o celebreze, deoarece Anicetus a spus că trebuie să respecte tradiţia bătrânilor dinaintea lui“ (Eusebius, cartea V, capitolul 24). Observaţi că, potrivit acestei surse, Polycarp şi-a bazat atitudinea pe autoritatea apostolilor, în timp ce Anicetus s-a sprijinit pe tradiţia predecesorilor săi — bătrânii de congregaţie din Roma.

Această dispută s-a amplificat spre sfârşitul secolului al II-lea e.n. Pe la 190 e.n., un anume Victor a fost ales episcop al Romei. El credea că Cina Domnului trebuie ţinută într-o duminică, fapt pentru care a căutat sprijinul a cât mai mulţi conducători. Victor a exercitat presiuni asupra congregaţiilor din Asia ca să adopte pentru celebrare duminica.

Răspunzând în numele celor din Asia Mică, Polycrates din Efes a refuzat să cedeze în faţa presiunii. El a spus: „Noi celebrăm ziua, fără să o modificăm — nici adăugând la ea, nici scăzând din ea“. Apoi el a enumerat multe autorităţi în acest sens, inclusiv pe apostolul Ioan. „Toţi aceştia, spunea el, celebrau Pesah-ul în a 14-a zi, conform Evangheliei, fără să se abată deloc de la ea.“ Polycrates a adăugat: „În ce mă priveşte, fraţilor, . . . nu mă înspăimântă ameninţările. Pentru că aceia care sunt mai buni decât mine au spus: «Noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni»“. — Eusebius, cartea V, capitolul 24.

Pe Victor l-a iritat acest răspuns. Într-o lucrare de istorie se spune că el „a excomunicat toate bisericile din Asia şi a trimis circulare către toate bisericile care îi împărtăşeau opinia, ca să nu fraternizeze cu cele excomunicate“. Însă „atitudinea sa nesăbuită şi necuviincioasă nu s-a bucurat de sprijinul unanim al susţinătorilor săi înţelepţi şi judicioşi, dintre care unii i-au scris în termeni duri, sfătuindu-l . . . să păstreze iubirea, unitatea şi pacea“. — Antiquities of the Christian Church, de Bingham, cartea XX, capitolul 5.

Instituţionalizarea apostaziei

În pofida acestor proteste, creştinii din Asia Mică au devenit tot mai izolaţi din cauza disputei privind data la care să se celebreze Cina Domnului. În alte părţi au început să fie adoptate treptat variante ale acestei date. Unii celebrau întreaga perioadă cuprinsă între 14 Nisan şi duminica următoare. Alţii ţineau această sărbătoare mai des — în fiecare duminică.

În 314 e.n., Conciliul de la Arles (Franţa) a încercat să impună cu forţa hotărârea luată la Roma şi să anuleze orice alternativă. Ultimii quartodecimani s-au împotrivit. Pentru a rezolva cazul acesta, precum şi alte probleme care îi divizau pe pretinşii creştini din imperiul său, împăratul păgân Constantin a convocat în 325 e.n. un sinod ecumenic: Conciliul de la Niceea. El a emis un decret prin care le poruncea tuturor celor din Asia Mică să se conformeze obiceiului de la Roma.

Este interesant de observat care a fost unul dintre principalele argumente aduse în favoarea renunţării la Comemorarea morţii lui Cristos conform datei din calendarul ebraic. În A History of the Christian Councils, autorul ei, K. J. Hefele, declară: „S-a afirmat că este cu totul nedemn ca această celebrare — cea mai sfântă dintre toate sărbătorile — să urmeze tradiţia (calculul) evreilor, care şi-au mânjit mâinile cu cea mai odioasă crimă şi a căror minte a fost orbită“ (volumul I, pagina 322). Faptul de a te plasa pe o asemenea poziţie era considerat o „«supunere înjositoare» înaintea Sinagogii, care a supărat Biserica“, spune J. Juster, citat în Studia Patristica, 1961, volumul IV, pagina 412.

Aceasta era o dovadă de antisemitism. Cei care celebrau Comemorarea morţii lui Isus în aceeaşi zi în care murise el erau consideraţi iudaizanţi. Se uitase că Isus însuşi era evreu şi că el era cel care acordase zilei importanţa respectivă prin faptul că îşi oferise la data aceea viaţa în folosul omenirii. De atunci, quartodecimanii au fost acuzaţi de erezie şi dezbinare şi au fost persecutaţi. La Conciliul de la Antiohia din 341 e.n. s-a hotărât excomunicarea lor. Cu toate acestea, în 400 e.n. erau încă mulţi quartodecimani, şi ei au continuat să existe vreme îndelungată în grupuri mici.

De atunci încoace, creştinătatea nu a revenit la modelul stabilit de Isus. Profesorul de religie William Bright a recunoscut următoarele: „Când o zi specială, Vinerea Mare, a ajuns să fie dedicată comemorării Patimilor propriu-zise, a fost prea târziu ca să mai poată fi limitată la conotaţiile «pascale» pe care Sf. Pavel le asociase cu moartea de jertfă: ele au fost aplicate după bunul plac direct sărbătorii Învierii, încuibându-se astfel o încurcătură de noţiuni la slujbele religioase pe care creştinătatea le ţinea în greacă şi în latină“. — The Age of the Fathers, volumul I, pagina 102.

Cum stau lucrurile azi?

Poate că vă întrebaţi: ‘După atâţia ani, mai are oare importanţă când se ţine Comemorarea?’ Da, are! Schimbările au fost făcute de persoane ambiţioase care se luptau pentru putere. În loc să asculte de Isus Cristos, oamenii s-au lăsat conduşi de propriile concepţii. S-a împlinit cu claritate avertismentul apostolului Pavel: „Ştiu că după plecarea mea se vor strecura între voi [creştini] lupi răpitori, care nu vor cruţa turma, şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici după ei“. — Faptele 20:29, 30.

Problema care se pune aici este ascultarea. Isus a stabilit pentru creştini o singură celebrare. Biblia arată cu claritate când şi cum trebuie să fie ţinută. Atunci cine are dreptul să o schimbe? Primii quartodecimani mai degrabă au suportat persecuţii şi excomunicări decât să facă vreun compromis în această privinţă.

Poate că este bine să ştiţi că pe pământ mai există creştini care respectă dorinţele lui Isus şi comemorează moartea sa la data stabilită de el. Anul acesta, Martorii lui Iehova se vor întruni în Sălile Regatului de pe tot globul, sâmbătă, 26 martie, după ora 18.00, când începe a 14-a zi a lunii Nisan. Atunci ei vor face exact ceea ce a zis Isus că trebuie făcut în acel moment de maximă importanţă. De ce să nu celebraţi Cina Domnului împreună cu ei? Fiind prezenţi acolo, puteţi şi dumneavoastră să arătaţi respect faţă de dorinţele lui Isus Cristos.

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 6]

‘ACEASTĂ PREŢIOASĂ RĂSCUMPĂRARE’

Jertfa de răscumpărare a lui Isus Cristos este mult mai mult decât o doctrină. Isus a zis despre sine: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi“ (Marcu 10:45). El a mai explicat: „Atît de mult a iubit Dumnezeu lumea [omenirii], că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“ (Ioan 3:16). Răscumpărarea le dă celor morţi posibilitatea de a fi înviaţi şi le oferă perspectiva vieţii eterne. — Ioan 5:28, 29.

La celebrările Cinei Domnului este comemorată moartea de importanţă capitală a lui Isus Cristos. Jertfa sa va realiza atâtea speranţe! O femeie care a fost crescută de părinţi fideli lui Dumnezeu şi care umblă în adevărul lui Dumnezeu de multe decenii şi-a exprimat recunoştinţa astfel:

„Aşteptăm cu nerăbdare Comemorarea. În fiecare an ea devine mai preţioasă. Îmi aduc aminte cum în urmă cu 20 de ani stăteam în capela serviciului de pompe funebre şi priveam la iubitul meu tată defunct, fiind cuprinsă de o adâncă recunoştinţă pentru răscumpărare. Până atunci, răscumpărarea fusese doar o chestiune de logică. O, cât de bine ştiam toate versetele şi explicaţia lor! Dar, numai când am simţit ce realitate crudă este moartea mi-a săltat inima de bucurie, gândindu-mă la ceea ce se va realiza pentru noi prin intermediul acestei preţioase răscumpărări“.