„Mâna lui Iehova“ în viaţa mea
RELATATĂ DE LAWRENCE THOMPSON
ÎNTR-O noapte din anul 1946, tatăl meu şi cu mine stăteam în maşină şi priveam aurora boreală, ce dansa pe bolta cerească. Am discutat despre grandoarea lui Iehova şi despre micimea noastră. Am rememorat împreună unele episoade din anii în care lucrarea Martorilor lui Iehova fusese interzisă în Canada. Tata m-a ajutat să înţeleg modul în care Iehova şi-a susţinut poporul şi l-a îndrumat pe parcursul acelor ani.
CHIAR dacă nu aveam decât 13 ani, am putut recunoaşte că ceea ce spunea tata era adevărat. El m-a ajutat, de asemenea, să-mi dau seama de urgenţa şi de amploarea lucrării de predicare ce mai trebuia încă să fie efectuată. Tata a citat Numeri 11:23 şi a accentuat ideea că, într-adevăr, mâna lui Iehova nu este niciodată scurtă. Numai lipsa noastră de credinţă şi de încredere va limita ceea ce va face el pentru noi. A fost o discuţie valoroasă între tată şi fiu, discuţie pe care nu o voi uita niciodată.
De asemenea, studierea publicaţiilor Watch Tower, îndeosebi a cărţii Salvation (Salvare), publicată în 1939, a avut o mare influenţă asupra mea în anii adolescenţei. Nu voi uita niciodată ilustrarea dramatică prezentată în introducerea cărţii: „Trenul expres, plin cu pasageri, gonea cu o viteză de 160 de kilometri pe oră. El trebuia să traverseze râul pe un pod care făcea o curbă de aproape 180°, astfel încât persoanele din vagonul platformă de la capătul trenului puteau vedea locomotiva . . . Doi bărbaţi care călătoreau în vagonul platformă din spatele trenului . . . au observat că o travee de la celălalt capăt al podului era în flăcări, şi se prăbuşea în râu. Ei şi-au dat seama că se aflau în faţa unui mare pericol. Era într-adevăr o chestiune de viaţă şi de moarte. Oare putea fi oprit trenul la timp pentru a salva viaţa numeroşilor pasageri aflaţi în el?“
Făcând o aplicare a ilustrării, cartea conchidea: „La fel şi în timpul nostru, toate naţiunile şi popoarele pământului se află în faţa celui mai mare pericol. Ele sunt avertizate, potrivit poruncii date de Dumnezeu, că dezastrul de la Armaghedon este chiar în faţa noastră. . . . Întrucât am fost avertizaţi, fiecare persoană care a fost avertizată astfel trebuie acum să aleagă calea pe care va merge“.
Trenul gonind cu viteză, podul în flăcări şi urgenţa lucrării de predicare s-au gravat în mintea mea într-un mod de neşters.
Activitatea de predicare din anii copilăriei
Am început să particip la lucrarea de predicare în 1938, la vârsta de cinci ani. Henry şi Alice Tweed, doi pionieri (miniştri cu timp integral) mă luau cu ei şi petreceam între 10 şi 12 ore pe zi vorbindu-le oamenilor. M-am bucurat nespus de mult de acele zile petrecute în întregime în serviciul lui Iehova. De aceea, am fost încântat când, în anul următor, tata şi mama mi-au permis să devin vestitor şi să raportez efectiv activitatea desfăşurată.
În acea perioadă de început, noi efectuam marşuri de informare, străbătând principalele străzi ale oraşelor şi purtând pancarte care demascau religia falsă şi anunţau Regatul lui Dumnezeu. Foloseam, de asemenea, fonografe portabile şi prezentam cu ajutorul lor mesaje bazate pe Biblie, chiar în faţa uşilor locatarilor. Prezentam cuvântări ale lui J. F. Rutherford, preşedintele Societăţii Watch Tower, dintre care pe unele le ştiam pe dinafară. Îmi amintesc şi acum cuvintele lui: „S-a spus adeseori: Religia este o capcană şi o fraudă!“
Lucrarea noastră — interzisă în Canada
În timpul celui de-al doilea război mondial, lucrarea Martorilor lui Iehova a fost interzisă în Canada, aşa cum a fost interzisă şi în Germania nazistă şi în alte ţări. Aşadar, ne-am folosit numai de Biblie, dar ne-am continuat lucrarea noastră autorizată de Dumnezeu, ascultând de instrucţiunile biblice (Matei 28:19, 20; Faptele 5:29). Am învăţat să facem faţă raziilor efectuate de poliţie în timpul întrunirilor, precum şi la locuinţele noastre. De asemenea, am dobândit experienţă în a depune mărturie înaintea judecătorilor şi în a răspunde în faţa anchetatorilor.
Fratele meu Jim şi cu mine ne-am specializat în lucrarea de aruncare a broşurilor pe scările de la intrare şi în veranda locuinţelor, din maşina aflată în mers. În plus, serveam drept curieri şi, uneori, drept santinele pentru cei care treceau frontiera pentru a asista la congresele din Statele Unite.
Casa noastră se afla la periferia oraşului Port Arthur (actualul Thunder Bay), Ontario, fiind situată pe un teren de aproximativ un hectar şi înconjurată de pomi şi tufişuri. Aveam o vacă, un viţel, porci şi pui — toate acestea servind drept paravan excelent pentru activitatea noastră de sprijinire a tinerilor noştri colaboratori creştini care erau căutaţi pentru a fi întemniţaţi din cauza predicării Regatului lui Dumnezeu.
În timpul nopţii, maşini, camioane şi trailere care transportau tineri creştini intrau şi ieşeau din curtea noastră izolată. Noi îi adăposteam pe aceşti tineri, îi ascundeam, îi deghizam şi le dădeam să mănânce, apoi îi trimiteam să-şi continue drumul. Tatăl şi mama mea, împreună cu ceilalţi vechi lucrători, au fost slujitori devotaţi, care au modelat inima mea tânără pentru a-l iubi şi a-l sluji pe Iehova Dumnezeu.
În august 1941, mi-am dedicat viaţa lui Iehova şi am fost botezat într-un mic iaz din inima pădurii. În vederea acestui eveniment, câţiva dintre noi ne-am adunat noaptea târziu într-o cabană luminată de o lampă. Bănuind după cât se pare ceva, poliţia a patrulat, explorând în tot acest timp iazul cu proiectoarele, dar nu ne-a descoperit.
Aspecte multiple ale serviciului cu timp integral
În 1951, am absolvit liceul şi am efectuat o călătorie de aproximativ 1 600 de kilometri pentru a-mi lua în primire numirea ca pionier în oraşul Cobourg, Ontario. Congregaţia era mică şi nu aveam partener de pionierat. Dar, amintindu-mi că mâna lui Iehova nu este scurtă, am închiriat o cameră, mi-am făcut singur mâncare şi am fost fericit să-l slujesc pe Iehova. În anul următor am fost invitat să slujesc la Biroul filialei din Toronto a Societăţii Watch Tower. Aici am învăţat multe lecţii valoroase care m-au cizelat în vederea a ceea ce aveam să fac în serviciul Regatului.
După ce am slujit mai mult de un an ca pionier în Toronto, m-am căsătorit cu Lucy Trudeau, iar în iarna anului 1954 am fost repartizaţi ca pionieri în Levis, Quebec. Vremea era extrem de rece, hărţuielile din partea gloatei şi a poliţiei erau descurajatoare, iar învăţarea limbii franceze era o problemă serioasă. Mâna lui Iehova nu a fost niciodată scurtă în timp ce am trecut prin toate acestea, astfel că, deşi am trecut prin momente dificile, am avut parte şi de multe binecuvântări.
De exemplu, ni s-a cerut să inspectăm două nave (Arosa Star şi Arosa Kulm), pe care Societatea le avea în vedere pentru a transporta delegaţii la marile congrese internaţionale care s-au ţinut în Europa în 1955. Fiind interesaţi ca Societatea să devină clientul lor, directorii companiei de transporturi maritime s-au arătat, în anumite ocazii, ospitalieri faţă de noi, acestea fiind momente plăcute de răgaz în mijlocul ministerului plin de tensiune desfăşurat în acel timp în Quebec.
În toamna anului 1955, am fost invitat să slujesc ca supraveghetor itinerant şi am petrecut împreună iarna aceea vizitând congregaţiile îndepărtate, situate în nordul îngheţat al statului Ontario. În anul următor, amândoi am urmat cursurile Şcolii biblice Galaad din Statele Unite, iar după aceea am fost repartizaţi ca misionari în Brazilia, America de Sud.
Am început să lucrăm plini de entuziasm în noul loc ce ne fusese repartizat, iar în scurt timp am putut predica şi preda în limba portugheză. La începutul anului 1957, am fost din nou repartizat să lucrez ca supraveghetor itinerant. De data aceasta, în locul frigului din Nord, a trebuit să luptăm cu căldura toridă. De multe ori trebuia să ne oprim şi să ne scoatem nisipul fierbinte din pantofi sau să tăiem trestie de zahăr şi să o ronţăim pentru a ne reîmprospăta puterile. Am avut parte însă şi de binecuvântări.
În orăşelul Regente Feijo, i-am vorbit şefului poliţiei, iar el a ordonat să fie închise toate magazinele şi toţi locuitorii să se ducă în piaţa oraşului. La umbra unui pom înflorit, cu frunze mari, am ţinut o cuvântare biblică în faţa tuturor locuitorilor. În prezent, acolo există o congregaţie a Martorilor.
Ne creştem copiii în Brazilia
În 1958, când Lucy a rămas însărcinată, ne-am stabilit în Juiz de Fora şi am slujit ca pionieri speciali. În următorii doi ani, s-au născut fiicele noastre Susan şi Kim. Ele s-au dovedit a fi o adevărată binecuvântare în minister, ajungând să fie o noutate în oraş. În timp ce împingeam cărucioarele lor pe străzile pline de bolovani, oamenii ieşeau să le vadă. Întrucât nevoia de predicatori ai Regatului era mare în Recife, o localitate situată chiar la sud de ecuator, ne-am mutat în acel loc extrem de torid.
În 1961, nu numai că am putut să dau o mână de ajutor în ce priveşte aranjarea transportului cu avionul pentru Martorii care s-au dus la congresul de la São Paulo, dar am reuşit să merg şi eu la acel memorabil congres. După aproximativ 20 de minute de zbor însă, avionul a efectuat un picaj brusc spre sol, aruncându-i pe pasageri în toate părţile prin cabină. Interiorul avionului era distrus; scaunele fuseseră smulse din locurile unde erau fixate, iar pasagerii erau loviţi şi răniţi. Din fericire, pilotul a reuşit să oprească avionul din cădere şi am aterizat în bune condiţii. Nici unul dintre noi nu a fost rănit atât de grav încât să nu poată porni spre São Paulo cu un alt avion. Ne-am bucurat de un congres minunat, dar mi-am spus că nu voi mai călători niciodată cu avionul!
Când am ajuns acasă după congres, mă aştepta însă o altă însărcinare. Urma să mă ocup de organizarea unui congres în inima junglei, la Teresina, statul Piauí. Până acolo trebuia să merg cu avionul. Chiar dacă îmi era frică, am acceptat însărcinarea, bizuindu-mă pe mâna lui Iehova.
În 1962, s-a născut în Recife fiul nostru Greg. Cu toate că nu mai puteam să fac pionierat fiindcă acum aveam o familie numeroasă, am reuşit să exercit o influenţă pozitivă asupra micuţei congregaţii de acolo. Copiii erau întotdeauna gata să ni se alăture în minister, deoarece mă îngrijeam ca acesta să fie interesant pentru ei. Încă de la vârsta de trei ani, fiecare dintre ei era în stare să facă o prezentare la uşi. Ne-am format obiceiul de a nu lipsi niciodată de la întruniri sau din serviciul de teren. Chiar şi în cazul în care un membru al familiei era bolnav şi cineva trebuia să stea acasă cu el, ceilalţi asistau la întrunire sau participau în serviciul de teren.
De-a lungul anilor, am discutat cu regularitate în familie despre cursurile şcolare ale copiilor şi despre obiectivele lor în viaţă, pregătindu-i pentru o carieră în cadrul organizaţiei lui Iehova. Am fost atenţi să nu-i expunem unor influenţe dăunătoare, cum ar fi televizorul. Nu am avut televizor în casă până când copiii au ajuns la vârsta adolescenţei. Şi, cu toate că dispuneam de mijloace, nu i-am răsfăţat cu lucruri materiale. De exemplu, am cumpărat numai o singură bicicletă, pe care trebuiau să o folosească toţi trei.
În limita posibilităţilor, am efectuat unele lucruri împreună, jucând baschet, înotând şi călătorind cu toată familia. Călătoriile le făceam cu ocazia congreselor creştine sau vizitând căminele Betel din diferite ţări. Aceste călătorii ne-au oferit timpul necesar pentru a conversa în mod liber împreună, astfel încât Lucy şi cu mine am putut afla ce anume exista în inima copiilor noştri. Îi suntem foarte recunoscători lui Iehova pentru acei ani minunaţi!
În cele din urmă, cei zece ani petrecuţi la tropice, în apropiere de ecuator, i-au afectat sănătatea lui Lucy. De aceea, am considerat binevenită schimbarea repartiţiei datorată numirii într-o zonă cu climă mai moderată din sud, la Curitiba, statul Paraná.
Întoarcerea în Canada
În 1977, după aproximativ 20 de ani petrecuţi în Brazilia, Lucy şi cu mine ne-am întors împreună cu copiii noştri în Canada, pentru a ajuta la îngrijirea tatălui meu bolnav. Ce mare schimbare de mediu cultural a constituit aceasta pentru familia noastră! Dar nu a existat nici o schimbare pe plan spiritual, deoarece ne-am păstrat aceleaşi obiceiuri în asociere cu fraternitatea noastră creştină plină de iubire.
În Canada, ministerul cu timp integral a devenit o activitate de familie, întrucât fetele noastre au intrat pe rând în ministerul de pionier cu timp integral. Fiecare dintre noi contribuia la această acţiune a familiei noastre. Toate veniturile provenite din munca cu jumătate de normă erau depuse în fondul de cheltuieli pentru întreţinerea familiei şi a celor trei automobile necesare pentru a putea parcurge vastul teritoriu ce ne era repartizat. În fiecare săptămână, după studiul nostru biblic familial, discutam despre planurile noastre de familie. Aceste conversaţii ne ajutau pe fiecare să stabilim încotro ne îndreptăm şi ce anume facem cu viaţa noastră.
Fiul nostru, Greg, ca şi surorile sale mai mari, avea ca obiectiv ministerul cu timp integral. Încă de când avea cinci ani, el şi-a exprimat dorinţa de a lucra la un birou de filială al Societăţii, numit Betel. El nu a pierdut niciodată din vedere acest obiectiv, iar după absolvirea liceului, ne-a întrebat pe mama sa şi pe mine: „Credeţi că ar trebui să fac cerere pentru Betel?“
Deşi ni se rupea inima să-l lăsăm pe fiul nostru să plece, i-am răspuns fără ezitare: „Nu vei simţi niciodată mâna lui Iehova atât de mult ca atunci când vei fi la Betel — chiar în centrul organizaţiei lui Iehova“. După două luni, a plecat la Betelul din Canada. Aceasta s-a petrecut în 1980, iar de atunci el slujeşte acolo.
Anii ’80 ne-au pus, pe Lucy şi pe mine, în faţa unor noi provocări. Ne aflam în aceeaşi situaţie de la care pornisem — eram numai noi doi. Susan era deja căsătorită şi făcea pionierat împreună cu soţul ei, iar Kim şi Greg slujeau amândoi la Betel. Ce aveam să facem noi? Această întrebare a primit repede răspuns în anul 1981, când am fost invitaţi să slujim într-o circumscripţie de limbă portugheză, care se întindea în toată Canada de-a lungul a circa 2 000 de kilometri. Şi acum ne aflăm în lucrarea itinerantă.
Între timp, Kim s-a căsătorit şi a urmat cursurile Şcolii Galaad, iar actualmente, slujeşte împreună cu soţul ei în lucrarea de circumscripţie din Brazilia. Susan şi soţul ei se află tot în Canada, crescându-şi cei doi copii, iar soţul lui Susan face pionierat. Chiar dacă în ultimii ani familia a fost despărţită în sens fizic, datorită feluritelor noastre însărcinări în serviciul cu timp integral, suntem aproape în sens spiritual şi afectiv.
Lucy şi cu mine privim spre un viitor strălucitor, când vom fi împreună cu familia noastră pe un pământ curăţat (2 Petru 3:13). La fel ca Moise din vechime, şi noi am simţit în mod nemijlocit adevărul răspunsului dat la întrebarea retorică din Numeri 11:23: „S-a scurtat oare mîna DOMNULUI [lui Iehova, New World Translation]? Vei vedea acum dacă ceea ce ţi-am spus se va întîmpla sau nu“. Într-adevăr, nimic nu-l poate împiedica pe Iehova să-şi binecuvânteze slujitorii pentru serviciul lor devotat.
[Legenda fotografiei de la pagina 25]
Împreună cu soţia mea, Lucy