Nici nu s-au gândit la compromis!

MÂNA lui Iehova era cu primii continuatori ai lui Isus Cristos (Faptele 11:21). Cu ajutorul lui Dumnezeu, ei au urmat cu intransigenţă o cale integră. Că s-au confruntat totodată cu ostilităţi şi chiar cu persecuţii aprige este un fapt istoric bine cunoscut.

Integritatea primilor continuatori fideli ai lui Cristos a devenit proverbială. Chiar cu preţul vieţii, ei au refuzat să facă compromis în ce priveşte credinţa. Dar de ce au fost trataţi cu atâta cruzime?

Urâţi fără temei

La fel ca Isus, adevăraţii creştini nu au împărtăşit aspiraţiile şi convingerile acestei lumi (1 Ioan 4:4–6). În plus, răspândirea creştinismului „a fost atât de rapidă şi succesul său atât de remarcabil, încât o ciocnire violentă [cu puterea imperială a Romei] era inevitabilă“, remarcă istoricul Edmond de Pressensé.

Odată, Isus a aplicat cu privire la sine un psalm profetic, spunând: „M-au urît fără temei“ (Ioan 15:25; Psalmul 69:4). Înainte de a le spune discipolilor săi acest lucru, el avertizase: „«Robul nu este mai mare decît stăpînul său.» Dacă M-au persecutat pe Mine, şi pe voi vă vor persecuta“ (Ioan 15:20). Nu avea să fie uşor să calci pe urmele lui. În primul rând, conducătorii religioşi iudei aveau să-i trateze pe discipolii iudei ai lui Isus ca pe nişte apostaţi ai iudaismului. Totuşi, atunci când continuatorilor lui Isus li s-a pretins să nu mai vorbească despre el, ei au refuzat să se supună şi în felul acesta să facă compromis în ce priveşte credinţa. — Faptele 4:17–20; 5:27–32.

În mărturia depusă în faţa Sanhedrinului iudeu, la scurt timp după Penticosta anului 33 e.n., discipolul Ştefan a fost acuzat că spusese „cuvinte de hulă împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu“. Oricât de nedrepte au fost acuzaţiile, el a fost lapidat. Ca urmare „s-a pornit o mare prigonire împotriva bisericii care era în Ierusalim. Şi toţi, afară de apostoli, s-au împrăştiat prin ţinuturile Iudeii şi ale Samariei“ (Faptele 6:11, 13; 8:1). Mulţi au fost întemniţaţi.

Iudeii îi urmăreau pe continuatorii lui Isus „cu o ură implacabilă“, spune cartea Christianity and the Roman Empire. Adesea era nevoie ca guvernul roman să intervină pentru a-i proteja pe creştini. De exemplu, soldaţii romani l-au eliberat pe apostolul Pavel din mâinile iudeilor care intenţionau să-l omoare (Faptele 21:26–36). Cu toate acestea, relaţiile dintre creştini şi romani au rămas încordate.

Roma îşi intensifică persecuţia

La aproximativ nouă ani de la moartea lui Ştefan, împăratul roman Irod Agripa I a poruncit uciderea apostolului Iacov pentru a intra în graţiile iudeilor (Faptele 12:1–3). Până atunci, credinţa în Cristos se răspândise până la Roma (Faptele 2:10). În 64 e.n., cea mai mare parte a acestui oraş a fost distrusă prin foc. După ce Nero — în eforturile sale de a risipi zvonurile conform cărora el ar fi fost răspunzător de incendiu — i-a acuzat pe creştini de acest dezastru, a urmat o persecuţie înfiorătoare a acestora. Oare a dat el foc oraşului pentru a justifica reconstruirea lui într-un stil mai impresionant şi pentru a-i da un nume nou — Neropolis — , după numele lui? Sau în decizia lui de a-i acuza pe creştini a fost influenţat de soţia lui, împărăteasa Poppaea, o prozelită iudeică despre care se ştia că are antipatie faţă de creştini? Cercetătorii nu sunt siguri, însă rezultatul a fost înspăimântător.

Istoricul roman Tacitus spune: „Pe lângă faptul că erau omorâţi, mai erau şi batjocoriţi; înveliţi în piei de animale, [creştinii] erau sfâşiaţi în bucăţi de câini; erau pironiţi pe cruci; erau făcuţi inflamabili, pentru ca, la lăsarea serii, să servească drept lumini“, torţe umane pentru iluminarea grădinilor imperiale. Tacitus, care nu era un prieten al creştinilor, adaugă: „Vinovaţi cum erau şi demni de o pedeapsă exemplară, ei au stârnit compasiune în timp ce erau masacraţi nu pentru binele public, ci din cauza cruzimii unui singur om“, Nero.

Contraste evidente

Deşi faptul de a-i acuza pe creştini de distrugerea Romei era în armonie cu scopul său, Nero nu i-a scos niciodată în afara legii şi nici nu a proscris creştinismul ca religie din cadrul Statului. Dar atunci de ce au fost de acord romanii cu persecutarea lor? Deoarece „micile comunităţi creştine incomodau cu decenţa şi pietatea lor lumea păgână înnebunită după plăceri“, afirmă istoricul Will Durant. Cu greu putea să existe un contrast mai pronunţat decât cel dintre creştinism şi vărsările de sânge din cadrul luptelor de gladiatori din Imperiul Roman. Ocazia ce li se oferea romanilor de a se descotorosi de creştini, şi astfel de a-şi linişti propriile lor conştiinţe, era prea bună pentru a o pierde.

Ca putere mondială, Roma părea invincibilă. Romanii considerau că performanţele lor militare se datorau şi faptului că ei se închinau la toate zeităţile. Prin urmare, lor le era greu să înţeleagă exclusivitatea monoteismului creştin şi respingerea de către acesta a tuturor celorlalţi dumnezei, inclusiv a închinării la împărat. Nu este de mirare că Roma vedea în creştinism o influenţă care îi submina chiar fundamentul imperiului.

Preţul pentru depunerea de mărturie

Către sfârşitul secolului I e.n., apostolul Ioan a fost exilat pe insula Patmos „pentru cuvîntul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Isus“ (Apocalipsa 1:9). Se crede că răspunzător de acest lucru a fost împăratul roman Domiţian. Totuşi, în pofida presiunilor exercitate asupra continuatorilor lui Isus, până la sfârşitul secolului creştinismul s-a răspândit pe tot cuprinsul Imperiului Roman. Cum a fost posibil acest lucru? A History of the Early Church spune despre creştinism că „a rămas unit prin ministerul său“. La fel ca Ioan, persecutaţii creştini de la început nu au făcut compromis în ce priveşte credinţa, ci au continuat să vorbească cu zel despre Dumnezeu şi să depună mărturie despre Isus. — Faptele 20:20, 21; 2 Timotei 4:2.

Persecutarea creştinilor a îmbrăcat o nouă formă în jurul anului 112 e.n., la doi ani după ce împăratul Traian l-a numit pe Pliniu să fie guvernator al Bitiniei (în prezent nord-vestul Turciei). Precedenta administraţie de aici fusese laxistă, fapt care a cauzat dezordine. Templele erau aproape pustii, şi numărul vânzătorilor de nutreţ pentru animalele de jertfă s-a redus considerabil. Comercianţii au acuzat simplitatea închinării creştine, deoarece aceasta nu pretindea nici jertfe de animale, nici idoli.

Pliniu a lucrat din greu pentru a restabili închinarea păgână, în timp ce creştinii plăteau cu viaţa refuzul de a aduce ofrande de vin şi tămâie înaintea statuilor împăratului. Până la urmă, autorităţile romane au recunoscut că creştinii „erau oameni virtuoşi, dar erau inexplicabil de ostili la vechile tradiţii religioase“, spune profesorul Henry Chadwick. Deşi faptul de a fi creştin rămânea o crimă capitală, adevăraţii continuatori ai lui Isus nici nu s-au gândit la compromis!

Ura era totodată un rezultat al „iritării cauzate de convertirea unor membri din cadrul familiilor păgâne“, afirmă profesorul W. M. Ramsay. „Viaţa socială devenea foarte dificilă când vecinul cuiva nu se putea conforma celor mai uzuale convenţii sociale pe motiv că acest lucru implica recunoaşterea unor zeităţi păgâne“, declară dr. J. W. C. Wand. Nu este de mirare că mulţi vedeau în creştinii de la început nişte persoane care urăsc oamenii, iar alţii îi considerau atei.

Creşterea aduce mai multă persecuţie

Policarp — care, după cât se spune, a fost învăţat de apostolul Ioan — a devenit un bătrân respectat în oraşul Smirna (actualul Izmir). În 155 e.n. el a fost ars pe rug pentru credinţa sa. Mulţimea a fost adunată de Statius Quadratus, guvernatorul roman al provinciei respective. Stadionul a fost umplut cu păgâni ostili care îl dispreţuiau pe Policarp, în vârstă de 86 de ani, deoarece descuraja închinarea la zeii lor, iar iudei fanatici au adunat de bunăvoie lemnele pentru rug, chiar dacă a trebuit să facă acest lucru într-o mare zi de sabat.

Un val de persecuţii s-a abătut apoi asupra creştinilor din întreaga lume romană. În timpul împăratului Marcus Aurelius, sângele lor a curs şi mai abundent chiar. Dacă erau cetăţeni romani, mureau ucişi de sabie; dacă nu, erau ucişi de fiare sălbatice în amfiteatre. De ce crimă erau vinovaţi? De simplul fapt de a fi creştini, care refuzau să facă compromis în ce priveşte credinţa sau să renunţe la ea.

Actualul oraş francez Lyon s-a dezvoltat din colonia romană Lugdunum, un centru administrativ cheie şi singura garnizoană romană dintre Roma şi fluviul Rin. În jurul anului 177 e.n. aici exista o comunitate creştină puternică împotriva căreia populaţia păgână s-a ridicat cu furie. Acest lucru a început odată cu excluderea creştinilor din locurile publice. Mulţimea s-a dezlănţuit, iar persecuţia care a urmat a fost atât de aprigă, încât nici un creştin nu a îndrăznit să-şi părăsească locuinţa. Guvernatorul roman a poruncit ca creştinii să fie căutaţi şi executaţi.

Răsplata

Odată cu moartea apostolilor lui Isus şi cu încetarea influenţei lor restrictive a început să se dezvolte apostazia printre aşa-zişii creştini (2 Tesaloniceni 2:7). Câtre sfârşitul secolului IV e.n., creştinismul apostat a devenit o religie de stat. Până atunci el devenise corupt şi era gata să facă compromisuri şi să se identifice cu lumea — lucru pe care Isus şi primii săi discipoli nu l-au făcut niciodată (Ioan 17:16). Însă canonul Bibliei fusese încheiat cu mult timp înainte, şi el conţinea consemnări despre credinţa creştină.

A fost oare zadarnică suferinţa şi moartea acelor mii de creştini din primele secole ale erei noastre? Absolut deloc! Fără să se gândească măcar să facă compromis în ce priveşte credinţa, ‘ei au fost credincioşi pînă la moarte şi li s-a dat cununa vieţii’ (Apocalipsa 2:10). Slujitorii lui Iehova simt încă focul persecuţiei, însă credinţa şi integritatea primilor colaboratori în credinţă rămâne o sursă de mare încurajare pentru ei. Prin urmare, nici creştinii din epoca modernă nu se gândesc la vreun compromis.

[Legenda fotografiilor de la paginile 8, 9]

Nero

Macheta Romei imperiale

Un altar dedicat închinării la Cezar

[Provenienţa fotografiilor]

Nero: Cu amabilitatea British Museum

Museo della Civiltà Romana, Roma

[Legenda fotografiei de la pagina 10]

Marcus Aurelius

[Provenienţa fotografiei]

Arhiva Bettmann