Are omenirea realmente nevoie de un Mesia?
„LUMEA ARE NEVOIE DE UN MESIA, SPUNE O OFICIALITATE“
Acest titlu a apărut în The Financial Post din Toronto, Canada, în 1980. Oficialitatea citată era Aurelio Peccei, preşedinte şi fondator al bine cunoscutului grup de experţi numit Clubul din Roma. Conform articolului din periodicul Post, Peccei era de părere că „un lider charismatic — savant, politic sau religios — ar fi singura salvare din zguduirile sociale şi politice care ameninţă să distrugă civilizaţia“. Ce părere aveţi? Se găseşte această lume realmente în cea mai mare strîmtorare astfel încît omenirea să aibă nevoie de un Mesia? Să examinăm numai una dintre problemele cu care se confruntă această lume — foamea.
DOI ochi mari, căprui, se uită ţintă la dvs. dintr-o fotografie publicată într-un ziar sau într-o revistă. Sînt ochii unui copil, ai unei fetiţe care nu are nici măcar cinci ani. Dar aceşti ochi nu vă fac să zîmbiţi. Nu există în ei nici o strălucire copilărească, nici un sentiment fericit de uimire, nici o încredere inocentă. Dimpotrivă, sînt plini de o durere tulbure, de o suferinţă surdă, de o foame desperată. Fetiţa moare de foame. Durere şi foame, iată tot ce a cunoscut ea dintotdeauna.
Probabil că, asemenea multor persoane, nu vă place să priviţi insistent la astfel de imagini, aşa că întoarceţi repede pagina. Aceasta nu înseamnă că nu vă interesează, dar vă simţiţi frustrat, deoarece presupuneţi că este prea tîrziu pentru această fetiţă. Membrele descărnate şi abdomenul umflat sînt semne care arată că organismul ei a început deja să se autodevoreze. În momentul cînd priviţi imaginea, probabil fetiţa a murit deja. Ceea ce este mai rău, ştiţi că acesta nu este nicidecum un caz izolat.
Ce amploare are în mod exact această problemă? Ei bine, vă puteţi imagina 14 milioane de copii? Cei mai mulţi dintre noi nu pot; numărul este pur şi simplu prea mare pentru a fi vizualizat. Imaginaţi-vă atunci un stadion cu 40 000 de locuri. Acum imaginaţi-vă că este umplut la întreaga capacitate cu copii — pe fiecare rînd, în amfiteatru, o mare de feţe. Chiar şi acest lucru este greu de imaginat. Şi totuşi, ar trebui 350 de stadioane de acest fel pline cu copii pentru a cuprinde cele 14 milioane. Conform datelor UNICEF (Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii), acesta este numărul înspăimîntător de copii sub cinci ani care mor în fiecare an, în ţările aflate în curs de dezvoltare, din cauza malnutriţiei şi a unor boli care ar putea fi uşor prevenite. Aceasta înseamnă aproape un stadion de copii care mor în fiecare zi! Adăugaţi la aceştia numărul adulţilor flămînzi şi veţi obţine un total de aproximativ un miliard care suferă de malnutriţie cronică.
De ce atît de multă foame?
Această planetă produce în mod obişnuit mai multă hrană decît consumă oamenii în prezent, şi are capacitatea de a produce şi mai mult. Cu toate acestea, în fiecare minut 26 de copii mor din cauza malnutriţiei şi a bolilor. Şi tot în fiecare minut lumea cheltuieşte aproximativ 2 milioane de dolari pentru pregătiri de război. Vă puteţi imagina ce s-ar putea realiza cu toţi aceşti bani — sau numai cu o fracţiune din ei — pentru acei 26 de copii?
În mod evident, foamea mondială nu poate fi imputată doar lipsei de hrană sau de bani. Problema are rădăcini mult mai adînci. Aşa cum se exprima profesorul argentinian Jorge E. Hardoy, „lumea, în ansamblu, are o incapacitate cronică de a împărţi confortul, puterea, timpul, resursele şi cunoştinţa cu cei care au mai mare nevoie de aceste lucruri“. Da, rădăcina problemei constă nu în resursele omului, ci în omul însuşi. Se pare că lăcomia şi egoismul sînt forţe dominante în societatea umană. Bunurile şi serviciile de care se bucură cea mai bogată cincime din populaţia pămîntului sînt aproape de 60 de ori mai multe decît cele de care se bucură cea mai săracă cincime.
Este adevărat, unii încearcă în mod sincer să obţină hrană pentru cei înfometaţi, dar majoritatea eforturilor lor sînt paralizate de factori aflaţi în afara controlului lor. Foametea afectează deseori unele ţări care sînt sfîşiate de războaie civile sau de revolte, şi nu este un lucru neobişnuit ca forţele adverse să împiedice ajungerea la cei aflaţi în nevoie a unor provizii trimise ca ajutoare. De ambele părţi există teama că, dacă ar permite ca hrana să ajungă la persoanele civile care mor de foame în teritoriul advers, i-ar hrăni pe duşmanii lor. Chiar guvernele întrebuinţează înfometarea ca armă politică.
Nu există nici o soluţie?
Din nefericire, problema milioanelor de persoane care mor de foame nu este nici pe departe singura criză care-l afectează pe omul modern. Distrugerea şi otrăvirea nestăvilită a mediului înconjurător, flagelul persistent al războiului care distruge milioane de vieţi, epidemiile de delicte violente care dau naştere peste tot la frică şi neîncredere, precum şi climatul moral tot mai degenerat care pare să stea la rădăcina multora dintre aceste nenorociri — toate aceste crize globale se iau de mînă, cum s-ar spune, şi afirmă acelaşi adevăr de necontestat — omul nu se poate autoguverna cu succes.
Fără îndoială acesta este motivul pentru care mulţi oameni şi-au pierdut speranţa de a mai vedea o soluţie la problemele lumii. Alţii gîndesc asemenea lui Aurelio Peccei, expertul italian menţionat la început. Dacă ar exista o soluţie, conchid ei, ea ar trebui să vină dintr-o sursă extraordinară — probabil chiar supraomenească. Astfel, conceptul de mesia exercită o atracţie puternică. Dar este realist să sperăm într-un mesia? Sau această speranţă este doar o expresie a ceea ce vrem noi să fie adevărat?
[Provenienţa fotografiilor de pe copertă]
Fotografiile de pe copertă: În faţă: NASA; în spate: Foto U.S. Naval Observatory
[Provenienţa fotografiei de la pagina 3]
WHO foto de P. Almasy
[Provenienţa fotografiilor de la pagina 4]
WHO foto de P. Almasy
U.S. Navy foto