A susţinut Biserica secolului întâi că Dumnezeu este o Trinitate?

Partea a IV-a — Cînd şi cum s-a dezvoltat doctrina Trinităţii?

Primele trei articole ale acestei serii au arătat că doctrina Trinităţii nu a fost predată nici de Isus şi discipolii săi, nici de primii părinţi ai Bisericii (Turnul de veghere din 1 noiembrie 1991; 1 februarie 1992; şi 1 aprilie 1992). Acest articol final va discuta despre modul în care s-a dezvoltat dogma Trinităţii şi despre rolul jucat de Conciliul de la Niceea din 325 e.n.

ÎN ANUL 325 e.n., împăratul roman Constantin a convocat un conciliu al episcopilor în oraşul Niceea din Asia Mică. Scopul său era să rezolve interminabilele dispute religioase în legătură cu relaţia dintre Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeul Atotputernic. Referitor la rezultatele conciliului, Encyclopædia Britannica spune:

„Constantin a prezidat. El a condus în mod activ discuţiile şi a propus . . . formula esenţială care avea să exprime relaţia lui Cristos cu Dumnezeu în crezul adoptat de conciliu, şi anume: «de aceeaşi substanţă [ho·mo·oú·si·os] cu Tatăl» . . . Intimidaţi de împărat, episcopii, cu excepţia a doi, au semnat crezul, lucru pe care mulţi l-au făcut împotriva voinţei lor“.¹

A intervenit acest conducător păgîn în virtutea convingerilor sale biblice? Nu. A Short History of Christian Doctrine declară: „Constantin nu a înţeles, ca să spunem aşa, nimic din problemele pe care le ridica teologia greacă“.² Ceea ce a înţeles el era faptul că disputele religioase îi ameninţau unitatea imperiului şi el voia să le vadă rezolvate.

A stabilit conciliul doctrina Trinităţii?

A stabilit Conciliul de la Niceea Trinitatea, sau a formulat-o, ca doctrină a creştinătăţii? Mulţi presupun că aşa au stat lucrurile. Dar realitatea dovedeşte altceva.

Crezul formulat de către acest conciliu a susţinut unele lucruri cu referire la Fiul lui Dumnezeu, care aveau să le permită unor diverşi clerici să-l considere, într-un anume fel, egal cu Dumnezeu Tatăl. Totuşi, este edificator să observăm ce nu a spus Crezul de la Niceea. Aşa cum a fost publicat iniţial, crezul complet afirma:

„Credem într-un singur Dumnezeu, Tatăl atotputernic, făcătorul tuturor lucrurilor vizibile şi invizibile;

Şi într-un singur Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, unic-născut, adică, dintr-o substanţă cu Tatăl, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, de aceeaşi substanţă cu Tatăl, prin care toate lucrurile au venit în fiinţă, lucrurile din cer şi lucrurile de pe pămînt, Care din cauza noastră, a oamenilor, şi din cauza salvării noastre a venit jos şi s-a încarnat devenind om, a suferit şi s-a sculat iarăşi în a treia zi, s-a înălţat la ceruri şi va veni să judece vii şi morţii;

Şi în Spiritul Sfînt“.³

Spune acest crez că Tatăl, Fiul şi spiritul sfînt sînt trei persoane într-un singur Dumnezeu? Spune el că cei trei sînt egali în eternitate, putere, poziţie şi înţelepciune? Nu, nu spune. Nu există nicăieri formula trei într-unul. Crezul iniţial de la Niceea nici nu a stabilit, nici nu a formulat Trinitatea.

Acest crez, cel mult, a pus la egalitate pe Fiul cu Tatăl, ca fiind „de aceeaşi substanţă“. Dar nu spune nimic de felul acesta în legătură cu spiritul sfînt. Tot ceea ce spune este că „credem . . . în Spiritul Sfînt“. Aceasta nu este doctrina creştinătăţii referitoare la Trinitate.

Chiar expresia-cheie, „de aceeaşi substanţă“ (ho·mo·oú·si·os), nu vrea să spună neapărat că conciliul credea într-o egalitate de ordin numeric a Tatălui cu Fiul. New Catholic Encyclopedia afirmă:

„Faptul că Conciliul a intenţionat să formuleze identitatea numerică a Tatălui şi a Fiului în ce priveşte substanţa este discutabil“.⁴

Chiar dacă conciliul a vrut să spună că Tatăl şi Fiul erau unul din punct de vedere numeric, aceasta tot nu ar fi fost o Trinitate. Ar fi fost numai două persoane într-un singur Dumnezeu, nu trei într-unul, aşa cum pretinde doctrina Trinităţii.

„Un punct de vedere minoritar“

La Niceea, au crezut episcopii, în general, că Fiul era egal cu Tatăl? Nu, au existat puncte de vedere contradictorii. De exemplu, unul era reprezentat de Arie, care susţinea că Fiul avea un început limitat în timp şi prin urmare nu era egal cu Tatăl, ci îi era subordonat în toate privinţele. Atanasie, pe de altă parte, credea că Fiul era într-un anume fel egal cu Dumnezeu. Şi, mai existau şi alte puncte de vedere.

Cu privire la decizia conciliului de a-l considera pe Fiul de aceeaşi substanţă cu Dumnezeu, Martin Marty afirmă: „Niceea a reprezentat în realitate un punct de vedere minoritar; decizia era jenantă şi era inacceptabilă pentru mulţi care nu aveau concepţia arianistă“.⁵ În mod similar, cartea A Select Library of Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church consemnează că „o poziţie doctrinală clar formulată împotriva arianismului nu a fost adoptată decît de o minoritate, totuşi, această minoritate a reuşit să-şi atingă ţelul“.⁶ Iar A Short History of Christian Doctrine subliniază:

„Ceea ce li s-a părut în mod deosebit inacceptabil multor episcopi şi teologi din Răsărit a fost conceptul introdus în crez chiar de Constantin, homoousios [„de aceeaşi substanţă“], care în urma luptei dintre ortodoxism şi erezie a devenit un obiect de disensiune“.⁷

După conciliu, discuţiile au continuat timp de zeci de ani. Cei care au fost în favoarea ideii că Fiul este egal cu Dumnezeul Atotputernic chiar au devenit nepopulari pentru o perioadă. De exemplu, Martin Marty spune despre Atanasie: „Popularitatea sa a oscilat, şi a fost exilat atît de des [în anii de după conciliu] încît a devenit, practic, un navetist“.⁸ Atanasie a petrecut ani de zile în exil deoarece reprezentanţii politici şi bisericeşti erau ostili concepţiei sale potrivit căreia Fiul era egal cu Dumnezeu.

Aşadar, a susţine că Conciliul de la Niceea din 325 e.n. a stabilit sau a formulat doctrina Trinităţii este un lucru fals. Ceea ce a ajuns mai tîrziu să fie învăţătura Trinităţii nu exista pe atunci. Ideea că Tatăl, Fiul şi spiritul sfînt erau, fiecare, Dumnezeu adevărat şi egali în eternitate, putere, poziţie şi înţelepciune, nefiind totuşi decît un singur Dumnezeu — trei persoane într-un singur Dumnezeu — nu a fost dezvoltată de acel conciliu, nici de primii Părinţi ai Bisericii. Aşa cum afirmă The Church of the First Three Centuries:

„Doctrina modernă şi populară a Trinităţii . . . nu îşi are originea în scrierile lui Iustin [Martirul]: şi această remarcă ar putea fi extinsă asupra tuturor Părinţilor anteniceeni, adică asupra tuturor scriitorilor creştini din cele trei secole care au urmat după naşterea lui Cristos. Ei vorbesc, într-adevăr, despre Tatăl, despre Fiul şi despre Spiritul sfînt sau profetic, dar nu ca fiind egali, nu ca fiind, numeric vorbind, o singură esenţă, nu ca fiind Trei în Unul, în nici unul din sensurile admise în prezent de către trinitarieni, ci invers. Doctrina Trinităţii, aşa cum era explicată de către aceşti Părinţi, era esenţialmente diferită de doctrina modernă. Afirmăm acest lucru ca pe un fapt tot atît de rezistent la probă ca orice fapt din istoria opiniilor umane“.

„Provocăm pe oricine vrea să prezinte măcar un scriitor remarcabil din perioada primelor trei secole, care să fi înţeles această doctrină [a Trinităţii] aşa cum este înţeleasă în prezent“.⁹

Dar Niceea a constituit un punct de cotitură. Conciliul a deschis drumul acceptării oficiale a Fiului ca fiind egal cu Tatăl şi a netezit cărarea pentru ideea de mai tîrziu a Trinităţii. Cartea Second Century Orthodoxy, de J. A. Buckley, consemnează:

„Cel puţin pînă la sfîrşitul secolului al doilea, Biserica universală a rămas unită într-un sens fundamental; toţi au acceptat supremaţia Tatălui. Toţi l-au privit pe Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, ca fiind singurul suprem, neschimbător, indescriptibil şi fără început . . .

Odată cu trecerea acelor scriitori şi conducători din secolul al doilea, Biserica s-a văzut . . . alunecînd încet, dar inexorabil spre acel stadiu . . . care atinsese la Conciliul de la Niceea punctul culminant al acestei complete fărîmiţări a credinţei iniţiale. Acolo, o mică minoritate explozivă şi-a impus erezia asupra unei majorităţi docile şi, avînd sprijinul autorităţilor politice, i-a constrîns, i-a ademenit şi i-a intimidat pe cei care se luptau să-şi păstreze nepătată puritatea iniţială a credinţei“.¹⁰

Conciliul de la Constantinopol

În 381 e.n. Conciliul de la Constantinopol a formulat Crezul niceean. Şi i-a adăugat încă ceva. El a numit spiritul sfînt „Domn“ şi „dătător de viaţă“. Crezul îmbunătăţit din 381 e.n. (care este în esenţă cel utilizat în bisericile de azi şi care este numit „crezul de la Niceea“) demonstrează faptul că creştinătatea era la un pas de formularea completă a dogmei Trinităţii. Totuşi, nici chiar acest conciliu nu a definitivat această doctrină. New Catholic Encyclopedia recunoaşte:

„Este interesant că la 60 de ani după primul [Conciliu] de la Niceea, primul Conciliu de la Constantinopol [381 e.n.] a evitat în definiţia dată divinităţii Spiritului Sfînt [termenul] homoousios“.¹¹

„Erudiţii au fost nedumeriţi de evidenta moderaţie de exprimare din partea acestui crez; de exemplu, omiterea folosirii cuvîntului homoousios cu referire la Spiritul Sfînt, ca fiind de aceeaşi substanţă cu Tatăl şi cu Fiul“.¹²

Aceeaşi enciclopedie admite: „Homoousios nu apare în Scripturi“.¹³ Nu, Biblia nu întrebuinţează acest cuvînt nici pentru spiritul sfînt, nici pentru Fiul, ca fiind de aceeaşi substanţă cu Dumnezeu. A fost o expresie nebiblică, expresie care a condus la doctrina nebiblică, ba chiar antibiblică, a Trinităţii.

Chiar după Conciliul de la Constantinopol, au trebuit să treacă secole pînă cînd învăţătura Trinităţii a fost acceptată în creştinătate. New Catholic Encyclopedia declară: „În Occident . . . se pare că a predominat o tăcere generală cu privire la primul [Conciliu] de la Constantinopol şi crezul său“.¹⁴ Aceeaşi sursă arată că crezul de la acest conciliu nu a fost recunoscut pe scară largă în Occident pînă în secolul al şaptelea sau al optulea.

Erudiţii recunosc, de asemenea, că Crezul atanasian, citat adeseori ca definiţie standard şi bază a Trinităţii, nu a fost scris de Atanasie ci, mult mai tîrziu, de către un autor necunoscut. The New Encyclopædia Britannica comentează:

„Biserica Răsăriteană n-a avut cunoştinţă despre acest crez înainte de secolul al XII-lea. Începînd din secolul al XVII-lea, bibliştii au fost, în general, de acord că Crezul atanasian nu a fost scris de Atanasie (mort în 373), ci a fost redactat probabil în secolul al V-lea în sudul Franţei . . . Se pare că influenţa acestui crez s-a făcut simţită în secolele al VI-lea şi al VII-lea în sudul Franţei şi în Spania. Biserica din Germania l-a integrat în liturghia sa în secolul al IX-lea, iar cea din Roma puţin mai tîrziu“.¹⁵

Cum s-a dezvoltat

Doctrina Trinităţii şi-a început lenta dezvoltare de-a lungul unei perioade de sute de ani. Ideile trinitariene ale filozofilor greci, cum ar fi Platon, care au trăit cu cîteva secole înainte de Cristos, s-au infiltrat treptat în învăţăturile bisericii. Aşa cum spune The Church of the First Three Centuries:

„Susţinem că doctrina Trinităţii a apărut în mod treptat şi relativ tîrziu; că îşi are originea într-o sursă complet străină de cea a Scripturilor ebraice şi creştine; că ea s-a dezvoltat şi a fost introdusă în creştinism cu ajutorul Părinţilor platonicieni; că în timpul lui Iustin, şi mult după aceea, s-a susţinut fără excepţie natura distinctă şi inferioritatea Fiului; şi că numai primele contururi vagi ale Trinităţii au devenit atunci vizibile“.¹⁶

Înainte de Platon, triadele sau trinităţile erau ceva obişnuit în Babilon şi Egipt. Iar eforturile oamenilor bisericii de a-i atrage pe necredincioşii din lumea romană au condus la introducerea treptată în creştinism a unora din aceste idei. Aceasta a dus în cele din urmă la acceptarea concepţiei că Fiul şi spiritul sfînt erau egali cu Tatăl.a

Chiar cuvîntul „Trinitate“ a fost acceptat doar încetul cu încetul. Spre sfîrşitul secolului al doilea, Teofil, episcop al Antiohiei din Siria, a scris în greceşte şi a introdus cuvîntul tri·ás, care înseamnă „triadă“ sau „trinitate“. Apoi, scriitorul latin Tertulian din Cartagina, Africa de Nord, a introdus în scrierile sale cuvîntul trinitas, care înseamnă „trinitate“.b Dar cuvîntul tri·ás nu se găseşte în Scripturile greceşti creştine inspirate, iar cuvîntul trinitas nu se găseşte în traducerea latină a Bibliei numită Vulgata. Nici una dintre aceste expresii nu era biblică. Dar cuvîntul „Trinitate“, bazat pe concepte păgîne, s-a infiltrat în literatura bisericilor, iar după secolul al patrulea a ajuns să facă parte din dogmele lor.

Aşadar, nu faptul că unii erudiţi au examinat temeinic Biblia pentru a vedea dacă această doctrină este consemnată în ea, ci, mai degrabă, politica laică şi bisericească au determinat în mare măsură doctrina. În cartea The Christian Tradition, scriitorul Jaroslav Pelikan atrage atenţia asupra „factorilor neteologici aflaţi în dezbatere, dintre care mulţi au părut să fie gata de nenumărate ori să-i determine deznodămîntul, care au fost anulaţi numai de alte forţe de aceeaşi importanţă. Doctrina a părut adesea să fie victima — sau produsul — politicii bisericeşti şi a unor conflicte de personalitate“.¹⁷ Profesorul E. Washburn Hopkins, de la Universitatea Yale, se exprimă astfel: „Definiţia ortodoxă finală a trinităţii a fost în mare măsură o problemă de politică a bisericii“.¹⁸

Cît de neraţională este doctrina Trinităţii în comparaţie cu învăţătura simplă a Bibliei că Dumnezeu este suprem şi nu are egal! Aşa cum spune Dumnezeu, „cu cine Mă veţi pune voi alături, ca să Mă asemănaţi? Cu cine Mă veţi compara şi Mă veţi potrivi?“ — Isaia 46:5.

Ce a reprezentat ea?

Ce a reprezentat dezvoltarea treptată a ideii Trinităţii? Ea a făcut parte din devierea de la adevăratul creştinism, deviere prezisă de Isus (Matei 13:24–43). Apostolul Pavel, de asemenea, a prezis venirea apostaziei:

„Va veni în mod sigur timpul cînd, departe de a fi mulţumiţi cu învăţătura sănătoasă, oamenii vor fi avizi după ultimele noutăţi şi îşi vor strînge o serie întreagă de învăţători în armonie cu propriile lor gusturi; şi atunci, în loc să asculte de adevăr, se vor întoarce spre mituri“. — 2 Timotei 4:3, 4, versiunea catolică Jerusalem Bible.

Unul dintre aceste mituri a fost învăţătura Trinităţii. Alte cîteva mituri străine de creştinism care s-au dezvoltat tot în mod treptat sînt: nemurirea sufletului uman, purgatoriul, Limbul şi chinul veşnic în focul iadului.

Aşadar, ce este doctrina Trinităţii? În realitate este o doctrină păgînă deghizată în doctrină creştină. Ea a fost promovată de Satan pentru a-i înşela pe oameni, pentru a face ca Dumnezeu să fie pentru ei înceţoşat şi misterios. Rezultatul a fost că ei s-au arătat totodată mai dispuşi să accepte şi alte idei religioase false, precum şi practici rele.

„După roadele lor“

La Matei 7:15–19, Isus a spus că veţi putea distinge religia falsă de cea adevărată în felul acesta:

„Păziţi-vă de prorocii mincinoşi, care vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sînt lupi răpitori. Îi veţi recunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele . . . Orice pom care nu face roade bune este tăiat şi aruncat în foc“.

Să examinăm un exemplu. Isus a spus la Ioan 13:35: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sînteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi“. De asemenea, la 1 Ioan 4:20 şi 21, Cuvîntul inspirat al lui Dumnezeu declară:

„Dacă cineva zice: «Eu iubesc pe Dumnezeu» şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede? Şi aceasta este porunca pe care o avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său“.

Aplicaţi principiul fundamental, că adevăraţii creştini trebuie să aibă iubire între ei, la ceea ce s-a întîmplat în cele două războaie mondiale ale acestui secol, precum şi în alte conflicte. Oameni aparţinînd aceloraşi religii ale creştinătăţii s-au întîlnit pe cîmpul de luptă şi s-au masacrat unii pe alţii din cauza unor diferenţe naţionaliste. Fiecare dintre părţi pretindea că este creştină, şi fiecare era sprijinită de clericii săi, care pretindeau că Dumnezeu era de partea lor. Acest masacru efectuat de unii „creştini“ asupra altor „creştini“ constituie nişte roade rele. Aceasta constituie o violare a legii creştine a iubirii, o desconsiderare a legilor lui Dumnezeu. — Vezi şi 1 Ioan 3:10–12.

O zi a socotelilor

Astfel, devierea de la creştinism a condus nu numai la convingeri detestabile, cum ar fi doctrina Trinităţii, ci şi la practici detestabile. Dar, există o zi a socotelilor care se apropie, deoarece Isus a spus: „Orice pom care nu face roade bune este tăiat şi aruncat în foc“. Iată de ce Cuvîntul lui Dumnezeu îndeamnă:

„Ieşiţi din mijlocul ei [al religiei false], poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei! Pentru că păcatele ei au ajuns pînă la cer; şi Dumnezeu şi-a adus aminte de nedreptăţile ei“. — Apocalipsa 18:4, 5.

În curînd Dumnezeu ‘va pune în inima’ autorităţilor politice să se întoarcă împotriva religiei false. Ei „o vor pustii şi . . . carnea i-o vor mînca şi o vor arde cu foc“ (Apocalipsa 17:16, 17). Religia falsă cu filozofiile ei păgîne despre Dumnezeu va fi distrusă pentru totdeauna. Într-adevăr, Dumnezeu le va spune celor care au practicat religia falsă, aşa cum a spus Isus în timpul său: „Iată, vi se lasă casa pustie“. — Matei 23:38.

Religia adevărată va supravieţui judecăţilor lui Dumnezeu, astfel încît, în final, toată onoarea şi gloria vor fi acordate Aceluia despre care Isus a spus că este „singurul Dumnezeu adevărat“. El este Acela identificat de psalmistul care a declarat: „Tu, al cărui Nume este [Iehova, NW], Tu eşti Cel-Prea-Înalt peste tot pămîntul!“ — Ioan 17:3; Psalmul 83:18.

Referinţe:

1. Encyclopædia Britannica, 1971, volumul 6, pagina 386.

2. A Short History of Christian Doctrine, de Bernhard Lohse, 1963, pagina 51.

3. Ibid., paginile 52–3.

4. New Catholic Encyclopedia, 1967, volumul VII, pagina 115.

5. A Short History of Christianity, de Martin E. Marty, 1959, pagina 91.

6. A Select Library of Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church, de Philip Schaff şi Henry Wace, 1892, volumul IV, pagina 17.

7. A Short History of Christian Doctrine, pagina 53.

8. A Short History of Christianity, pagina 91.

9. The Church of the First Three Centuries, de Alvan Lamson, 1869, paginile 75–6, 341.

10. Second Century Orthodoxy, de J. A. Buckley, 1978, paginile 114–15.

11. New Catholic Encyclopedia, 1967, volumul VII, pagina 115.

12. Ibid., volumul IV, pagina 436.

13. Ibid., pagina 251.

14. Ibid., pagina 436.

15. The New Encyclopædia Britannica, 1985, ediţia a 15-a, Micropædia, volumul 1, pagina 665.

16. The Church of the First Three Centuries, pagina 52.

17. The Christian Tradition, de Jaroslav Pelikan, 1971, pagina 173.

18. Origin and Evolution of Religion, de E. Washburn Hopkins, 1923, pagina 339.

[Note de subsol]

[Legenda ilustraţiei de la pagina 22]

Dumnezeu va determina autorităţile politice să se întoarcă împotriva religiei false

[Legenda ilustraţiei de la pagina 24]

Religia adevărată va supravieţui judecăţilor lui Dumnezeu