1914 — Anul care a zguduit lumea

„Războiul cel Mare din 1914–1918 stă ca o fîşie de pămînt ars care desparte acel timp de timpurile noastre. Nimicind atît de multe vieţi . . ., distrugînd convingeri, schimbînd idei şi lăsînd răni nevindecate de deziluzii, el a creat atît o prăpastie fizică, cît şi una psihologică între două epoci.“ — Din The Proud Tower—A Portrait of the World Before the War 1890-1914, de Barbara Tuchman.

„El aproape face parte — dar încă nu total — din istorie, căci multe mii de oameni care erau tineri la începutul acestui secol important sînt încă în viaţă.“ — Din cartea 1914, de Lyn MacDonald, publicată în 1987.

DE CE să fim interesaţi de anul 1914? ‘Viitorul este cel care mă interesează, nu trecutul’, aţi putea spune. Avînd în vedere probleme cum ar fi poluarea mondială, destrămarea vieţii de familie, creşterea criminalităţii, bolile mintale şi şomajul, viitorul omenirii poate părea sumbru. Dar multe persoane care au examinat semnificaţia anului 1914 au găsit o bază pentru a spera într-un viitor mai bun.

Timp de decenii, Turnul de veghere a explicat că în 1914 omenirea a trăit ceea ce se numeşte „începutul durerilor strîmtorării“. Această expresie face parte din marea profeţie a lui Isus Cristos referitoare la evenimentele care aveau să preceadă sfîrşitul sistemului rău de lucruri uman. — Matei 24:7, 8, NW.

În prezent, o mică parte din omenire îşi mai poate aminti evenimentele dramatice din 1914. Va trece această generaţie înaintată în vîrstă înainte ca Dumnezeu să salveze pămîntul de la ruină? Potrivit profeţiei biblice, nu. „Cînd veţi vedea toate aceste lucruri, a promis Isus, să ştiţi că El este aproape, la uşi. Adevărat vă spun, nu va trece generaţia aceasta pînă nu se vor întîmpla toate acestea.“ — Matei 24:33, 34.

Pentru a aprecia de ce anul 1914 are o asemenea semnificaţie istorică, să examinăm situaţia mondială pînă la mijlocul anului 1914. Înaintea acestei date, monarhi, cum ar fi ţarul Nicolae al Rusiei, împăratul Wilhelm al Germaniei şi Franz Josef, împărat al Austro-Ungariei, exercitau o mare putere. Fiecare dintre aceşti bărbaţi putea mobiliza peste patru milioane de combatanţi şi să-i trimită la bătălie. Dar strămoşii lor semnaseră ceea ce se numea Sfînta Alianţă, proclamînd că Dumnezeu îi delegase să guverneze diferitele părţi ale unei mari ‘naţiuni creştine’.

Conform cu The Encyclopædia Britannica, acest document „a afectat puternic cursul diplomaţiei europene în timpul secolului al XIX-lea“. El a fost folosit pentru a se opune mişcărilor democratice şi pentru a favoriza aşa-numitul drept divin al regilor. „Noi, regii creştini, îi scria împăratul Wilhelm ţarului Nicolae, avem o datorie sfîntă, care ne este impusă de cer, şi anume să sprijinim principiul [dreptului divin al regilor].“ Însemna aceasta că regii Europei aveau vreo legătură cu Regatul lui Dumnezeu (compară cu 1 Corinteni 4:8)? Şi ce se poate spune despre bisericile care îi susţineau pe aceşti regi? Era autentică declaraţia lor de apartenenţă la creştinism? Răspunsul la aceste întrebări a devenit clar în anii imediat următori anului 1914.

Pe neaşteptate, în august

„Primăvara şi vara lui 1914 au fost marcate în Europa de o excepţională linişte“, scria omul de stat britanic Winston Churchill. Oamenii erau în general optimişti cu privire la viitor. „Lumea anului 1914 era plină de speranţe şi promisiuni“, spunea Louis Snyder în cartea sa World War I.

Într-adevăr, de mulţi ani exista o rivalitate puternică între Germania şi Anglia. Totuşi, aşa cum explică istoricul G. P. Gooch în cartea sa Under Six Reigns, „un conflict european părea mai puţin probabil în 1914 decît în 1911, 1912 sau 1913 . . . Relaţiile dintre cele două guverne erau mai bune decît fuseseră timp de ani de zile“. Potrivit cuvintelor lui Winston Churchill, membru al cabinetului britanic din 1914, „Germania părea să fie în acelaşi gînd cu noi, adică hotărîtă să avem pace“.

Dar, odată cu asasinarea la 28 iunie 1914, la Sarajevo, a prinţului moştenitor al Imperiului Austro-Ungar, un nor negru a apărut la orizont. O lună mai tîrziu, împăratul Franz Jozef a declarat război Serbiei şi apoi a ordonat trupelor sale să invadeze acest regat. Între timp, în noaptea de 3 august 1914, din ordinul împăratului Wilhelm, o mare armată germană a invadat pe neaşteptate regatul Belgiei şi şi-a deschis drum spre Franţa. În ziua următoare Anglia a declarat război Germaniei. Cît despre ţarul Nicolae, el a ordonat mobilizarea masivei armate ruse pentru a lupta împreună cu Germania şi Austro-Ungaria. Sfînta Alianţă nu a reuşit să-i oprească pe regii Europei să arunce continentul într-o baie de sînge provenind dintr-un măcel reciproc. Dar marea zguduire urma să vină.

Terminat pînă la Crăciun?

Izbucnirea războiului nu a diminuat optimismul oamenilor. Mulţi credeau că acesta avea să producă o lume mai bună şi mulţimi imense s-au adunat pretutindeni în Europa ca să-şi exprime sprijinul lor faţă de război. „În 1914, scrie A. J. P. Taylor în cartea sa The Struggle for Mastery in Europe—1848-1918, nimeni nu a luat în considerare în mod serios pericolele războiului, exceptînd doar aspectul militar. . . . Nimeni nu s-a aşteptat la o catastrofă socială.“ Dimpotrivă, mulţi profeţeau că războiul avea să se termine în cîteva luni.

Dar, cu mult înainte ca europenii să-şi celebreze Crăciunul anului 1914, un impas sîngeros şi-a făcut apariţia de-a lungul tranşeelor care se întindeau pe o distanţă de 700 de kilometri, între Elveţia, la sud, şi coasta belgiană, la nord. Acesta era numit Frontul de Vest, iar autorul german Herbert Sulzbach îl menţiona într-o notă de început din jurnalul său, redactată în ultima zi a anului 1914. În notă se spunea: „Acest război îngrozitor continuă mereu şi, în timp ce unii au crezut la început că se va termina în cîteva săptămîni, acum nu se întrevede nici un sfîrşit“. Între timp, în alte părţi ale Europei, aveau loc bătălii sîngeroase între trupele Rusiei, Germaniei, Austro-Ungariei şi cele ale Serbiei. Conflictul s-a extins rapid dincolo de Europa şi au avut loc lupte pe oceane, precum şi în Africa, Orientul Mijlociu şi insulele Pacificului.

Patru ani mai tîrziu, Europa era devastată. Germania, Rusia şi Austro-Ungaria au pierdut fiecare între unul şi două milioane de soldaţi. Rusia şi-a pierdut chiar şi monarhia în revoluţia bolşevică din 1917. Ce zguduire pentru regii Europei şi pentru clericii care-i susţineau! Istoricii moderni îşi exprimă încă surprinderea. În cartea sa Royal Sunset, Gordon Brook-Shepherd pune întrebarea: „Cum a fost posibil ca acei conducători, înrudiţi majoritatea prin legături de sînge sau de căsătorie şi dedicaţi cu toţii ocrotirii regalităţii, să alunece voluntar într-o baie de sînge fratricid care i-a şters din existenţă pe mulţi dintre ei şi i-a lăsat slăbiţi pe toţi supravieţuitorii?“

Republica franceză a pierdut şi ea peste un milion de soldaţi, iar Imperiul Britanic, a cărui monarhie slăbise deja cu mult timp înainte de război, a pierdut peste 900 000 de soldaţi. În total au murit peste 9 milioane de soldaţi, iar alţi 21 de milioane au fost răniţi. Referitor la pierderile din rîndurile necombatanţilor, The World Book Encyclopedia afirmă: „Nimeni nu ştie cît de mulţi civili au murit din cauza bolilor, a foametei şi a altor cauze legate de război. Unii istorici cred că au murit tot atît de mulţi civili cît soldaţi“. Epidemia de gripă spaniolă din 1918 a răpit alte 21 de milioane de vieţi de pe întregul pămînt.

O schimbare radicală

Lumea nu a mai fost niciodată aceeaşi după Războiul cel Mare, cum era numit atunci. Întrucît atît de multe biserici ale creştinătăţii au participat cu entuziasm la el, mulţi supravieţuitori deziluzionaţi au abandonat religia în favoarea ateismului. Alţii s-au îndreptat spre căutarea de bogăţii materiale şi plăceri. Potrivit părerii exprimate de profesorul Modris Eksteins în cartea sa Rites of Spring, anii 1920 „au fost martori ai unui hedonism şi narcisism de proporţii remarcabile“.

„Războiul, explică profesorul Eksteins, a atacat normele morale.“ Bărbaţi din ambele tabere au fost învăţaţi de conducători religioşi, militari şi politici să considere uciderea în masă drept ceva bun din punct de vedere moral. Acest fapt, recunoaşte Eksteins, „nu a fost altceva decît cel mai crud dintre atacurile împotriva unei ordini morale care pretindea că-şi are rădăcinile în etica iudeo-creştină“. „Pe Frontul de Vest, adaugă el, bordelurile au ajuns în scurt timp accesorii obişnuite ale taberelor militare. . . . Pe frontul activităţilor civile, imoralitatea s-a extins atît în rîndurile femeilor, cît şi ale bărbaţilor. Prostituţia a crescut în mod uluitor.“

Într-adevăr, anul 1914 a schimbat mult lucrurile. El nu a produs o lume mai bună, iar războiul nu a reuşit să fie „războiul care a pus capăt tuturor războaielor“, aşa cum au sperat mulţi oameni. Dimpotrivă, aşa cum consemnează istoricul Barbara Tuchman, „iluziile şi entuziasmul care poate au aparţinut anului 1914 s-au cufundat încet într-o mare de deziluzii masive“.

Totuşi, unii care au fost martori ai tragediei anului 1914 nu au fost surprinşi de evenimentele acelui an. De fapt, înainte de izbucnirea războiului, ei aşteptaseră „un înfricoşător timp de necaz“. Cine erau aceştia? Şi ce lucru au ştiut ei pe care alţii nu l-au ştiut?

[Chenarul de la pagina 5]

Optimismul britanic în 1914

„Timp de aproape un secol nici un duşman nu apăruse în mările din jurul insulei noastre . . . Era dificil chiar să se întrevadă posibilitatea unei ameninţări la adresa acestor ţărmuri paşnice . . . Niciodată Londra nu păruse mai veselă şi mai prosperă. Niciodată nu existaseră atît de multe lucruri demne de făcut, de privit şi de auzit. Nici cei în vîrstă, nici cei tineri nu aveau vreo bănuială că, în acel incomparabil moment al anului 1914, ei erau în realitate martori ai sfîrşitului unei ere.“ — Before the Lamps Went Out, de Geoffrey Marcus.