Am urmărit un obiectiv precis de la vârsta de şase ani
RELATATĂ DE SANDRA COWAN
Mulţi părinţi aleg o carieră pentru copiii lor, cum ar fi muzica sau baletul, şi încep să-i instruiască de la o vîrstă fragedă. Exact acest lucru l-a făcut mama în cazul meu. Încă de cînd aveam două săptămîni, am fost luată la toate întrunirile creştine şi în ministerul de teren.
CÎND eram de patru ani, mama s-a gîndit că eram pregătită să predic singură. Îmi este vie în amintire prima mea încercare. Am călătorit cu maşina pînă la o casă mare aflată la o fermă şi, în timp ce mama şi ceilalţi aşteptau în maşină, eu am coborît şi am mers la uşă. O doamnă amabilă m-a ascultat în timp ce i-am oferit zece broşuri. Pentru a le plăti, ea mi-a adus o bucată mare de săpun. Am prins-o cu amîndouă mîinile ca s-o pot ţine. Eram emoţionată!
În acelaşi an, 1943, şi-a deschis porţile Şcoala biblică Galaad a Watchtower în scopul instruirii unor miniştri pionieri cu timp integral pentru lucrarea misionară. Mama m-a încurajat să fac din serviciul de misionar obiectivul meu în viaţă. Al doilea război mondial făcea ravagii în Europa, iar mama îmi povestea despre copii Martori din Europa care erau smulşi de lîngă părinţii lor. Ea dorea să fiu suficient de tare pentru a rezista la orice fel de test.
În vara anului 1946 am fost botezată la congresul internaţional din Cleveland, Ohio. Cu toate că nu aveam decît şase ani, eram hotărîtă să-mi îndeplinesc dedicarea făcută lui Iehova. În vara aceea am slujit pentru prima dată ca pionier. Îmi amintesc că într-o dimineaţă am distribuit 40 de reviste unor oameni care stăteau aşezaţi în Piaţa din San Diego, California. Faptul că eram micuţă şi vorbăreaţă a contribuit foarte mult la aceasta, sînt sigură.
Uneori noi predicam în apropiere de Beth-Sarim, locul unde fratele Rutherford, preşedintele suferind al Watch Tower Society, şi-a petrecut iernile înainte de moartea sa survenită în 1942. Făceam cu regularitate vizite şi serveam masa acolo împreună cu slujitorii cu timp integral. Aceste vizite pline de fericire m-au ajutat să decid că acesta era într-adevăr stilul de viaţă pe care-l doream. Atunci am făcut din Şcoala Galaad şi serviciul de misionar obiectivul meu în viaţă.
În anul care a urmat părinţii mei au divorţat, dar schimbarea situaţiei familiale nu ne-a afectat spiritualitatea. Mama era pionieră şi era foarte preocupată de instruirea pe care o primeam eu şi fratele meu. Mica noastră rulotă era un loc plin de animaţie datorită vizitelor surorilor şi fraţilor noştri creştini. Mama făcea un efort deosebit pentru ca eu să pot face cunoştinţă cu absolvenţi ai Şcolii Galaad. Doi absolvenţi de acest fel au fost Lloyd şi Melba Barry care efectuau vizite în cadrul lucrării itinerante în timp ce aşteptau să plece în Japonia, locul care le fusese repartizat în străinătate. Ei şi-au făcut timp să mă încurajeze — pe mine, o fetiţă care aspira să devină misionară — iar lucrul acesta realmente m-a impresionat.
Cînd aveam zece ani, mama s-a căsătorit cu un Martor minunat care era şi el ministru pionier. El ne-a adoptat, pe fratele meu şi pe mine, nu numai pe hîrtie, ci şi în inima lui. Iubirea lui pentru Iehova şi zelul pentru serviciu erau foarte molipsitoare.
Mama şi tata au lucrat ca o echipă pentru a ne îndruma pe amîndoi pe parcursul anilor dificili ai adolescenţei. Locuinţa noastră era un loc de refugiu spiritual spre care privesc înapoi cu duioşie. Nu a fost uşor pentru ei să activeze ca pionieri cu un venit mic în timp ce creşteau doi copii; aceasta a pretins sacrificiu de sine. Dar mama şi tata s-au bizuit pe Iehova şi au pus interesele Regatului pe primul plan.
Cît de bine îmi amintesc de congresul internaţional de la New York, din 1950! Tata a obţinut un împrumut de la bancă şi am luat cu noi trei pasageri în maşină pentru a face faţă cheltuielilor. Mama, tata, fratele meu şi cu mine am stat împreună pe locurile din faţă pe tot drumul de la San Diego la New York, în timp ce ceilalţi au stat în spate. Dat fiind că patronul tatălui meu refuzase să-i dea două săptămîni libere, asistarea la congresul acela l-a costat pierderea locului de muncă. Dar tata ne-a asigurat că Iehova se va îngriji de necesităţile noastre, şi Iehova s-a îngrijit. Tata a vîndut maşina pentru a achita împrumutul de la bancă, iar apoi a obţinut un loc de muncă mai bun. Această experienţă şi altele similare s-au dovedit de mare valoare pentru mine în anii de mai tîrziu, cînd eu şi soţul meu ne-am confruntat cu situaţii dificile.
Întorcîndu-ne de la New York am vizitat Ferma Regatului, iar acolo am mers să văd pentru prima dată Şcoala Galaad. Îmi amintesc că m-am aşezat într-una din clase şi mi-am zis: ‘Nu am decît aproape 11 ani. Nu voi ajunge niciodată aici. Pînă atunci va veni Armaghedonul’. Dar vizita aceea m-a ajutat să fiu mai hotărîtă ca oricînd în a face din Şcoala Galaad obiectivul meu.
Demersuri în vederea obiectivului meu
În fiecare vacanţă de vară, începînd din şcoala primară, am activat ca pionieră. Apoi, la două săptămîni după ce am absolvit liceul, în iunie 1957, am devenit pionier regular.
Întrunirea cu cei interesaţi de Şcoala Galaad, ţinută cu ocazia congresului de district de la Los Angeles din 1957, a fost o ocazie deosebită pentru mine. În timp ce mergeam spre cortul destinat pentru această întrunire, l-am întîlnit pe Bill, un tînăr frate pe care-l cunoşteam de cînd aveam şase ani. Pe parcursul anului trecut el se dusese să slujească unde nevoia era mai mare, în Louisiana. Am rămas surprinşi constatînd cît de mult eram interesaţi amîndoi de serviciul misionar. Şase luni mai tîrziu am decis să facem din acesta un proiect comun. Am scris la Watch Tower Society solicitînd o repartizare şi, cu o lună înainte de nunta noastră, am primit o repartiţie în Romney, Virginia de Vest.
Ne-am mutat acolo în drumul nostru spre congresul din New York, în 1958. Cu ocazia acelui congres am asistat la întrunirea cu cei interesaţi de Şcoala Galaad. Au fost prezenţi cu sutele. Privind la această mulţime am simţit că perspectivele noastre de a fi invitaţi la Galaad erau cu adevărat mici. Totuşi, am înaintat o cerere preliminară, chiar dacă eram căsătoriţi numai de 11 săptămîni. În anul următor, la congresul de district din Philadelphia, am înaintat a doua cerere.
În Romney, Bill şi cu mine am învăţat să ne bizuim pe Iehova pentru ajutor în situaţii dificile. Romney era un oraş cu aproape 2 000 de locuitori. Era imposibil să găseşti ceva de lucru. Locuiam într-o rulotă de 5 m transformată în locuinţă, concepută pentru clima din California. Nu aveam apă curentă, nici încălzire şi nici frigider. În interior se făcea atît de frig, încît trebuia să spargem gheaţa în găleată ca să ajungem la apă. Fraţii ne ajutau cît puteau de mult, împărţind cu noi hrana procurată prin vînat. Mîncam carne de cerb, urs spălător şi veveriţă. Nu de puţine ori ne gîndeam că nu avem nimic de mîncare pentru ziua aceea şi apoi, cînd ne întorceam acasă din serviciu, găseam în faţa uşii cîteva mere sau brînză.
Ne-am zbătut timp de nouă luni trăind, din cînd în cînd, cu resurse insuficiente. În cele din urmă am decis că ar fi înţelept să ne mutăm la Baltimore, Maryland, unde Bill putea găsi de lucru. Cînd le-am vorbit fraţilor despre decizia noastră, am plîns împreună, şi ei şi noi. Aşadar, am decis să mai perseverăm puţin.
Curînd după aceea, un Martor care era administrator al unui supermagazin din Westernport, Maryland, la o distanţă de circa 60 km, i-a oferit lui Bill un loc de muncă cu jumătate de normă. În aceeaşi lună, una dintre persoanele cu care efectuam studiu biblic ne-a oferit o căsuţă cochetă, mobilată şi prevăzută cu o maşină mare de gătit cu cărbuni. Atunci a devenit Maleahi 3:10 textul meu favorit. Iehova a revărsat peste noi o binecuvîntare care depăşea aşteptările noastre.
În sfîrşit, la Galaad!
Una dintre cele mai emoţionante zile din viaţa noastră a fost ziua din noiembrie 1959 cînd am primit invitaţia să ne prezentăm la Galaad. Eram invitaţi să facem parte din a 35-a promoţie, ultima care se ţinea la Ferma Regatului. Cînd m-am aşezat în aceeaşi clasă pe care o vizitasem în copilărie, am avut un sentiment cald, fericit, care nu poate fi descris în cuvinte.
Galaadul era o oază spirituală. Era ca şi cum ai trăi timp de cinci luni în lumea nouă. Rareori ni se întîmplă în viaţă să aşteptăm ani de zile un lucru şi apoi să constatăm că este mai bun decît anticipasem. Dar exact aşa a fost în cazul Şcolii Galaad.
Am fost repartizaţi în India, dar în cele din urmă ne-au fost refuzate vizele. Aşadar, după un an de aşteptare la New York, Watch Tower Society ne-a dat o nouă repartizare în Maroc, situat în nordul Africii.
Misionari în Maroc
Am petrecut 24 de ani plini de bucurii în Maroc şi ne-am îndrăgostit de oamenii de aici de îndată ce am sosit. Am învăţat atît franceza, cît şi spaniola, limbi care ne-au ajutat să comunicăm cu multele naţionalităţi care trăiesc acolo. În general, cei care reacţionau la mesajul Regatului erau persoane venite din alte ţări.
O femeie cu care am studiat Biblia era o dansatoare spaniolă de flamenco, angajată la un cabaret din Casablanca. După ce a învăţat principiile biblice, ea l-a părăsit pe proprietarul cabaretului cu care trăia şi s-a întors în Spania. Acolo ea le-a depus mărturie tuturor membrilor familiei sale, iar unii dintre ei au acceptat adevărurile Bibliei care le-au fost împărtăşite de aceasta. După aceea s-a întors la Casablanca, unde a rămas fidelă lui Dumnezeu pînă la moartea ei survenită în 1990.
În primii ani petrecuţi în Maroc am asistat la o creştere a numărului de vestitori ai Regatului. Dar cînd a devenit dificil pentru străini să obţină un loc de muncă şi vize de şedere, s-a înregistrat un exod al Martorilor spre Europa. Unii dintre cei cu care am studiat se află acum în Noua Zeelandă, Canada, Statele Unite, Bulgaria, Rusia şi Franţa, iar unii dintre ei participă în ministerul cu timp integral.
Dintr-odată, în aprilie 1973, lucrarea noastră de predicare din Maroc a fost interzisă. Ce lovitură! Într-o joi seara eram o mulţime fericită adunată la Sala Regatului, discutînd pînă cînd au fost stinse luminile spre a ne face cunoscut faptul că era timpul să plecăm acasă. Nu ştiam cîtuşi de puţin că nu vom mai vedea niciodată luminile strălucind din nou deasupra acestei deschise comuniuni creştine. În condiţii de interdicţie, întrunirile noastre şi adunările de circumscripţie au fost restrînse la grupuri mici, în case particulare. Pentru a asista la congresele de district, Martorii călătoreau fie în Franţa, fie în Spania.
Pe măsură ce numărul nostru descreştea, puţinii Martori rămaşi în Maroc au devenit foarte ataşaţi unul de altul. Astfel, cînd Watch Tower Society a decis să închidă filiala şi să ne repartizeze în altă parte, toţi am vărsat multe lacrimi.
În Africa Centrală
Noua noastră repartizare a fost Republica Centrafricană. Ce schimbare enormă faţă de Africa de Nord! În timp ce Marocul avea un climat foarte asemănător cu cel din sudul Californiei, acum ne aflam în caldul şi umedul climat tropical.
Aveam de înfruntat probleme noi. De exemplu, trebuia acum să-mi stăpînesc teama de creaturile tîrîtoare. În trei ocazii mi-a căzut pe cap o şopîrlă în timp ce intram pe poartă. Uneori, în timp ce conduceam un studiu biblic, un şobolan decidea să ni se alăture! Deşi aş fi vrut să sar şi să fug, am învăţat să mă stăpînesc, fără să-mi întorc privirea de la dl. Şobolan, ţinîndu-mi geanta cu cărţi şi picioarele ridicate de pe podea pînă cînd dumnealui se hotăra să plece. Am constatat că te poţi obişnui cu orice dacă nu renunţi.
Eram aici de şase luni cînd s-a anunţat la radio că lucrarea noastră era interzisă. Astfel, Sălile Regatului au fost închise, iar misionarilor li s-a cerut să plece. Numai noi şi încă un cuplu am reuşit să rămînem la filială pentru încă trei ani. Apoi, într-o duminică dimineaţa, în timp ce ne efectuam studiul nostru din Turnul de veghere, au venit nişte poliţişti înarmaţi şi ne-au dus la sediul poliţiei. Au eliberat femeile şi copiii, dar au reţinut 23 de fraţi, inclusiv pe soţul meu, Bill. După şase zile i-au dat drumul să vină acasă şi să ne facem bagajele; trei zile mai tîrziu, din ordin guvernamental, părăseam ţara, în mai 1989. Încă o despărţire plină de lacrimi ne aştepta la aeroport, unde mulţi dintre iubiţii noştri fraţi au venit să-şi ia rămas bun.
În final în Sierra Leone
În prezent sîntem repartizaţi în Sierra Leone, Africa de Vest, o ţară încîntătoare cu plaje minunate, pline de nisipuri albe. Oamenii sînt foarte prietenoşi, iar ministerul de teren este o plăcere. La fiecare casă sîntem invitaţi să luăm loc, uneori la umbra unui manghier sau a unui cocotier. Oamenilor le place să vorbească despre Dumnezeu şi sînt gata să-şi facă rost de o Biblie personală pentru a cerceta în continuare.
Eu şi Bill lucrăm la Casa Betel din Freetown. Eu slujesc ca recepţioneră şi mă ocup totodată de abonamente şi de evidenţele contabile ale congregaţiilor. După 16 ani de serviciu în ţări unde lucrarea noastră de predicare a fost interzisă, este minunat să te afli într-o ţară unde lucrarea este liberă şi prosperă.
În iunie 1991 am încheiat 30 de ani de serviciu misionar. Într-adevăr, mama mi-a pus în faţă un obiectiv valoros! Dacă ea ar mai trăi, m-aş bucura să-i spun din nou: „Mulţumesc, mamă!“ Din fericire, pot încă spune: „Mulţumesc, tată!“
[Sandra Cowan în fotografia de la pagina 26]
[Sandra Cowan în copilărie, în fotografia de la pagina 27]
[Legenda fotografiei de la pagina 28]
Congresul de la New York, 1958
[Fotografia de la pagina 29]
A 35-a promoţie — iulie, 1960
[Legenda fotografiei de la pagina 30]
Bill şi Sandra Cowan, 1991