«Iehova este Dumnezeul meu în care mă încred»

RELATATĂ DE WILLI DIEHL

„De ce vrei să mergi la Betel?“ Aceasta a fost întrebarea tatălui meu în primăvara anului 1931, cînd i–am vorbit despre dorinţa mea de a intra în serviciul Betel. Părinţii mei, care trăiau în Saarland, erau în adevăr de aproximativ zece ani şi ei ne–au dat nouă, celor trei băieţi, un bun exemplu. Adevărul era toată viaţa lor, iar eu doream să–l fac să fie la fel şi în cazul meu.

DAR cum aflaseră părinţii mei despre Iehova şi voinţa sa sfîntă? Nemulţumiţi de religia organizată, ei căutaseră mult timp adevărul. Încercaseră o varietate de biserici şi secte dar descoperiseră, pe rînd, despre fiecare că nu era cea corectă.

Într–o zi le–a fost lăsată la uşă o invitaţie care anunţa o cuvîntare însoţită de imagini şi un film despre scopul lui Dumnezeu, cu titlul „Foto–Drama creaţiunii“. Tata trebuia să fie la lucru la ora cînd urma să fie prezentată „Foto–Drama“, dar el a încurajat–o pe mama să se ducă. „Poate că ar fi de folos s–o vezi“, a spus el. După vizionarea ei în seara aceea, mama a fost entuziasmată. „În sfîrşit, l–am găsit, spunea ea. Du–te să vezi şi tu mîine seară. Este adevărul pe care–l căutam.“ Aceasta s–a întîmplat în 1921.

În calitate de creştini unşi de spirit, părinţii mei au rămas fideli pînă la moarte: tata a murit în 1944, după ce a fost de mai multe ori întemniţat de nazişti, iar mama a murit în 1970. Şi ea a petrecut mult timp în închisoare sub regimul nazist.

Zelul exemplar al părinţilor mei

Înainte de moartea lor, părinţii mei au fost foarte activi în serviciul de teren. Mama a fost zeloasă îndeosebi în răspîndirea rezoluţiilor de congres lansate din 1922 pînă în 1928. Clericii sub acuzaţie, constituia o rezoluţie adoptată în 1924 şi conţinea o aspră critică adusă clerului. Distribuirea ei pretindea curaj. Proclamatorii se sculau la patru dimineaţa şi puneau tractele sub uşi. Deşi nu aveam decît 12 ani, părinţii mei mi–au permis să iau parte şi eu. Începeam adesea la cinci dimineaţa, mergînd cu bicicletele timp de trei sau patru ore pentru a ajunge în teritorii îndepărtate. Ascundeam bicicletele în tufişuri, iar eu le păzeam în timp ce ceilalţi prelucrau satul. După amiaza veneam cu bicicletele acasă iar seara mergeam pe jos o oră pentru a participa la întrunire.

Mai tîrziu, cineva mai tînăr a fost lăsat să păzească bicicletele, iar eu am mers împreună cu proclamatorii. Dar nimeni nu s–a gîndit să mă instruiască. Mi–au spus doar ce stradă să prelucrez! Cu inima bătînd frenetic, m–am apropiat încet de prima uşă, sperînd că nu va fi nimeni acasă. Din nefericire, un bărbat a deschis uşa. Eram fără grai. Am arătat cu stîngăcie spre cartea din sacoşă. „Este o carte a judecătorului Rutherford?“, a întrebat el. Abia i–am bîlbîit un răspuns. „Este cumva o carte nouă, pe care n–o am?“ „Da, este nouă“, am confirmat eu. „Atunci trebuie s–o am. Cît costă?“ Această experienţă mi–a dat curaj să continuu.

În 1924, cei mari vorbeau în mod frecvent despre anul 1925. O dată, am vizitat o familie de Studenţi ai Bibliei şi l–am auzit pe un frate întrebînd: „Dacă Domnul ne ia la cer, ce se va întîmpla cu copiii noştri?“ Mama, optimistă ca întotdeauna, a răspuns: „Domnul va şti cum să le poarte de grijă.“ Subiectul m–a fascinat. Ce însemnau toate acestea? Anul 1925 a venit şi a trecut şi nu s–a întîmplat nimic. Totuşi, părinţii mei nu au slăbit în zel.

Avertizare înţeleaptă din partea tatălui meu

În cele din urmă, în 1931, i–am spus tatălui meu ce doream să fac cu viaţa mea. „De ce vrei să mergi la Betel?“, m–a întrebat tatăl meu. „Pentru că vreau să–i slujesc lui Iehova“, i–am răspuns eu. „Să presupunem că eşti acceptat pentru Betel“, a continuat el. „Îţi dai seama că fraţii de acolo nu sînt îngeri? Ei sînt oameni imperfecţi şi fac greşeli. Mă tem ca acest lucru să nu te facă să dai bir cu fugiţii şi chiar să renunţi la credinţă. Ia seama şi gîndeşte–te cu grijă la acest lucru.“

Am fost şocat să aud aceste cuvinte, dar după ce am cîntărit lucrurile cîteva zile, i–am repetat dorinţa mea de a înainta o cerere pentru Betel. „Spune–mi încă o dată de ce vrei să mergi“, a spus el. „Pentru că vreau să–i slujesc lui Iehova“, am repetat eu. „Fiul meu, nu uita niciodată acest lucru. Dacă eşti invitat, aminteşte–ţi de ce te duci acolo. Dacă vei vedea ceva greşit, nu te preocupa peste măsură. Chiar dacă vei fi tratat în mod nedrept, nu fugi. Nu uita niciodată de ce eşti la Betel: pentru că vrei să–i slujeşti lui Iehova! Ocupă–te doar de munca ta şi încrede–te în el.“

Aşa se face că la începutul după–amiezei de 17 noiembrie 1931, am ajuns la Betelul din Berna, Elveţia. Locuiam într–o cameră împreună cu alţi trei fraţi şi lucram la tipografie, învăţînd să manevrez o mică presă de tipărit în care hîrtia era introdusă manual. Una dintre primele lucrări care mi–a fost repartizată pentru tipărire a fost Turnul de veghere în limba română.

Un mesaj din cer!

În 1933, Societatea a publicat o broşură intitulată Criza care conţinea trei cuvîntări pe care le rostise fratele Rutherford la radio, în Statele Unite. Într–o dimineaţă, fratele Harbeck, supraveghetorul filialei, a informat familia Betel la micul dejun că broşura urma să fie răspîndită într–un mod special. Dintr–un mic avion închiriat, aveam să lansăm deasupra Bernei anunţuri imprimate pe foi volante, în timp ce proclamatorii aveau să stea pe străzi oferind publicului broşura. „Cine dintre fraţii tineri este pregătit să urce în avion?“ a întrebat el. „Cine se oferă ca voluntar să se înscrie imediat.“ M–am înscris, iar mai tîrziu fratele Harbeck m–a anunţat că fusesem selecţionat.

În ziua cea mare, am mers cu cutiile pline cu foi volante la aeroport. M–am aşezat în spatele pilotului şi am pus teancurile de foi volante pe scaunul de lîngă mine. Aveam instrucţiuni precise: Să împachetez foile în suluri de cîte o sută de bucăţi şi să arunc fiecare sul pe o fereastră laterală cu cît mai multă forţă posibil. Lipsa de atenţie putea face ca foile să se încîlcească în coada avionului, creînd probleme. Dar totul a decurs bine. Fraţii au spus mai tîrziu ce emoţionant era să vezi acest «mesaj din cer». El a avut efectul scontat şi au fost distribuite multe broşuri chiar dacă unele persoane au telefonat pentru a se plînge că straturile lor de flori au fost acoperite cu foi volante.

Recunoscător pentru orice privilegiu de serviciu

I–am mulţumit zilnic lui Iehova pentru bucuria şi satisfacţia serviciului Betel. În congregaţie, mi s–a încredinţat misiunea să deschid Sala Regatului, să aranjez scaunele în ordine şi să pun un pahar cu apă proaspătă la îndemîna vorbitorului. Am considerat acest serviciu o mare onoare.

La Betel, am lucrat în cele din urmă la o maşină mare de tipărit, cu pat orizontal, utilizată pentru a tipări Epoca de aur (acum Treziţi–vă!) în poloneză. În 1934 am început să utilizăm fonografele şi am contribuit la construirea lor. Am trăit o mare bucurie mergînd din casă în casă cu cuvîntări biblice înregistrate. Mulţi locatari erau curioşi să vadă această mică maşinărie, iar adesea toată familia se aduna să asculte, pentru ca apoi să plece unul cîte unul. Cînd toată familia pleca, nu–mi rămînea altceva de făcut decît să merg mai departe.

Rămînînd activ în timpul războiului

După primul război mondial, Saarlandul meu natal se separase de Germania şi fusese guvernat sub auspiciile Ligii Naţiunilor. Astfel Saarlandul emisese propriile sale documente de identitate. În 1935 a avut loc un plebiscit pentru a se decide dacă locuitorii doreau să fie reuniţi cu Germania. Am profitat de ocazie pentru a–mi vizita familia, ştiind că n–aş mai fi putut face acest lucru dacă Saarlandul avea să ajungă sub control nazist. Şi într–adevăr, timp de mulţi ani după aceea nu am mai auzit nimic de părinţii sau fraţii mei.

Deşi scutită de un amestec direct în al doilea război mondial, Elveţia a ajuns complet izolată în timp ce Germania a ocupat, una cîte una, ţările învecinate. Noi tipăream literatură pentru toate ţările Europei, exceptînd Germania, dar acum nu mai putea fi furnizată nici o publicaţie. Fratele Zürcher, pe atunci supraveghetor al filialei, ne–a spus că nu ne–a mai rămas practic nici un ban şi ne–a invitat să ne găsim de lucru în afara Betelului pînă cînd aveau să se normalizeze lucrurile. Mie însă mi s–a permis să rămîn, întrucît existau cîteva lucruri de tipărit pentru cei aproximativ o mie de proclamatori locali.

Familia Betel nu va uita niciodată ziua de 5 iulie 1940. Imediat după masa de prînz a apărut un camion militar. Soldaţii au sărit din el şi s–au năpustit în Betel. Ni s–a ordonat să nu ne mişcăm şi fiecare dintre noi era păzit de un soldat înarmat. Am fost strînşi în sala de mese în timp ce ei scotoceau restul clădirii. Autorităţile ne suspectau că le spunem altora să refuze serviciul militar, dar nu au găsit nici o dovadă.

Pe parcursul anilor de război, am fost supraveghetorul congregaţiei din Thun şi Frutigen. Aceasta a însemnat pentru mine un program foarte încărcat la sfîrşit de săptămînă. În fiecare sîmbătă, imediat după masa de prînz, mergeam cu bicicleta 50 km pînă la Frutigen, unde, în cursul serii conduceam studiul Turnului de veghere. Duminică dimineaţa îi însoţeam pe proclamatori în serviciul de teren. Apoi, la începutul după amiezii, plecam la Interlaken pentru a conduce un studiu de carte al congregaţiei, iar la sfîrşitul după amiezii aveam de condus un studiu biblic cu o familie din Spiez. La încheierea zilei, conduceam studiul Turnului de veghere în Thun.

Noaptea tîrziu, după ce îmi terminam toată activitatea, în timp ce călătoram înapoi spre Berna, cîntam şi fluieram, profund satisfăcut. Rareori întîlneam cîte un automobil. Colinele, parcă înveşmîntate în negru din cauza camuflajului de război, erau liniştite şi netulburate, scînteind din cînd în cînd în lumina lunii. Cît de mult mi–au îmbogăţit viaţa şi mi–au reînoit forţele acele sfîrşituri de săptămînă!

O vizită cu urmări neaşteptate

În toamna anului 1945, am fost vizitaţi de fratele Knorr. Într–o zi, el a intrat în tipografie în timp ce eu mă aflam în picioare pe maşina rotativă. „Vino jos, m–a chemat el. Nu ţi–ar place să urmezi Şcoala Galaad?“ Eram uluit. „Dacă crezi că sînt capabil, aş fi fericit“, i–am răspuns eu. În primăvara anului 1946 au sosit invitaţiile pentru fratele Fred Borys, pentru sora Alice Berner şi pentru mine. Dar, întrucît eu eram născut în Saarland, eram apatrid şi a trebuit deci să fac o cerere la Washington, D.C. SUA, pentru o viză specială.

În timp ce ceilalţi au plecat la timp, eu a trebuit să aştept răspuns la cererea mea. Cînd a început şcoala, la 4 septembrie, eu mă aflam încă în Elveţia, pierzîndu–mi încet speranţa. Atunci am fost chemat la consulatul american care m–a informat că îmi sosise viza. Am căutat să fac imediat aranjamentele pentru călătorie şi în cele din urmă am primit o cabină pe o navă de transport militară care naviga de la Marsilia la New York. Ce experienţă! Nava Athos II era supraaglomerată. Mi s–a repartizat un pat într–un loc aflat sub cerul liber. În a doua zi de călătorie pe mare, o explozie în sala maşinilor a oprit nava. Pasagerii precum şi membrii echipajului erau îngrijoraţi, temîndu–se că ne–am putea scufunda. Aceasta mi–a oferit o minunată ocazie de a depune mărturie despre speranţa învierii.

Au fost necesare două zile pentru repararea navei, după care am continuat călătoria cu viteză redusă. Am ajuns la New York 18 zile mai tîrziu, dar am fost forţaţi să rămînem la bord din cauza unei greve a docherilor. După negocieri, am putut, în sfîrşit, să părăsim nava. Am telegrafiat la Societate despre situaţia mea şi, cînd am ieşit din biroul de vamă şi control al actelor de imigrare, un bărbat m–a întrebat: „Sînteţi dl. Diehl?“ Era unul dintre asistenţii fratelui Knorr, şi el m–a urcat într–un tren de noapte spre Ithaca, situată în apropiere de Şcoala Galaad, unde am ajuns în dimineaţa următoare, la scurt timp după ora opt. Cît de emoţionant era pentru mine să fiu, în sfîrşit, acolo, gata de a asista la prima clasă internaţională a Şcolii Galaad!

Perseverînd în pofida dificultăţilor

Absolvirea celei de–a opta promoţii Galaad a avut loc la 9 februarie 1947 şi fiecare încerca un sentiment de încordare. Unde urma să fim trimişi? În cazul meu, „frînghiile de măsurat“ mi–au căzut la tipografia nou înfiinţată a Societăţii de la Wiesbaden, Germania (Psalmul 16:6, cf. nota de subsol). M–am întors la Berna pentru a face cerere în vederea actelor necesare, dar forţele de ocupaţie americane din Germania nu permiteau intrarea decît în cazul persoanelor care trăiseră în ţară înainte de război. Dat fiind că eu nu trăisem acolo, a fost necesar să primesc o nouă repartizare de la sediul din Brooklyn. Aceasta a fost activitatea de circumscripţie în Elveţia, pe care am acceptat–o cu deplină încredere în Iehova. Dar în timp ce aşteptam numirea, mi s–a cerut într–o zi să le arăt clădirile Betel la trei surori aflate în vizită. Una dintre ele era o pionieră cu numele Marthe Mehl.

În mai 1949 am informat sediul din Berna că am proiectat să mă căsătoresc cu Marthe Mehl şi că doream să rămînem în serviciul cu timp integral. Care a fost reacţia? Nu am mai primit nici un alt privilegiu decît activitatea de pionier regular. Am început–o în Biel, după nunta noastră care a avut loc în iunie 1949. Nu–mi era permis să ţin cuvîntări, nici nu puteam căuta cazare pentru delegaţii care urmau să vină la o apropiată adunare, cu toate că fuseserăm recomandaţi de către supraveghetorul circumscripţiei noastre pentru acest privilegiu. Mulţi nu ne mai adresau nici măcar un salut, tratîndu–ne ca pe nişte persoane excluse, cu toate că eram pionieri.

Noi ştiam însă că faptul de a ne căsători nu era un lucru nescriptural, de aceea am căutat refugiu în rugăciune şi ne–am pus încrederea în Iehova. În realitate, acest mod de a fi trataţi nu reflecta punctul de vedere al Societăţii. Nu era altceva decît rezultatul unei aplicări greşite a directivelor organizatorice.

O nouă vizită a fratelui Knorr

În 1951, fratele Knorr a vizitat încă o dată Elveţia. După ce a ţinut o cuvîntare, am fost informat că dorea să–mi vorbească. Deşi puţin neîncrezător, eram fericit că avea plăcerea să mă vadă. El m–a întrebat dacă am fi fost dispuşi să acceptăm o repartizare la un proiectat cămin pentru misionari din Geneva. Natural, eram încîntaţi, cu toate că plecarea din Biel nu era lipsită de regrete. A doua zi, ne–a parvenit o altă cerere din partea fratelui Knorr. Eram dispuşi să efectuăm lucrarea de circumscripţie, dat fiind că aceasta necesita o atenţie suplimentară în Elveţia? Am fost de acord imediat. Întotdeauna, atitudinea mea a fost să accept orice misiune mi se oferea.

Activitatea noastră în cadrul lucrării de circumscripţie în Elveţia răsăriteană a fost binecuvîntată din plin. Călătoream de la o congregaţie la alta cu trenul, purtîndu–ne toate bunurile în două valize. Fraţii ne întîmpinau adesea la gară cu bicicletele, deoarece puţini dintre ei aveau pe atunci automobil. Cîţiva ani mai tîrziu, un frate ne–a pus la dispoziţie o maşină, fapt care ne–a uşurat puţin serviciul.

Noi surprize

Ce mare a fost emoţia cînd, în 1964, soţia mea şi cu mine am fost invitaţi pentru cea de–a 40–a clasă Galaad, ultima clasă cu un curs detaliat de zece luni, curs care a fost acum redus la opt luni. Marthe a trebuit să înveţe repede engleza, dar a reuşit s–o facă într–un mod admirabil. Se făceau numeroase speculaţii în ce priveşte locul unde aveam să fim trimişi. Atitudinea mea era: «Nu–mi fac griji unde sînt repartizat, atîta timp cît nu va fi în spatele unui birou!»

Dar exact acest lucru s–a întîmplat! În ziua de 13 septembrie 1965, ziua absolvirii, am fost numit supraveghetorul filialei din Elveţia. Betelul urma să fie o nouă experienţă pentru Marthe. Pentru mine, aceasta însemna să mă întorc în „casa lui Dumnezeu“, dar nu la tipografie, unde servisem din 1931 pînă în 1946, ci în birou. Trebuia să învăţ multe lucruri noi, dar cu ajutorul lui Iehova am putut face acest lucru.

Privind în urmă

De–a lungul celor 60 de ani de serviciu cu timp integral m–am încrezut complet în Iehova, întocmai cum îmi spusese tatăl meu că ar trebui să fac. Iar Iehova a revărsat numeroase binecuvîntări. Marthe a fost o sursă de încurajare extraordinară în timpuri de decepţie sau atunci cînd misiunile încredinţate ameninţau să mă copleşească, a fost cu adevărat o parteneră loială manifestînd o încredere absolută în Iehova.

Iehova să fie lăudat pentru multele privilegii de serviciu de care m–am bucurat! Slujesc şi acum în calitate de coordonator al comitetului de filială din Thun şi, de mai multe ori, am călătorit ca supraveghetor de zonă. Indiferent ce anume mi s–a cerut să fac, am privit întotdeauna spre Iehova pentru a primi îndrumare. În pofida multelor mele greşeli şi slăbiciuni, cred cu ardoare că Iehova m–a iertat prin intermediul lui Cristos. Aş dori să continuu să–i fiu plăcut. Şi aş dori ca el să continue să–mi îndrume paşii, în timp ce privesc spre el ca spre „Dumnezeul meu în care mă încred“. — Psalmul 91:2.

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

Fratele Diehl la începutul carierei sale la Betel