Papalitatea — a fost fondată de Cristos?

„ÎNTRE Petru, primul episcop al Romei, şi actualul nostru papă, Ioan Paul al II–lea, se întinde o perioadă plină de un şir lung de suverani pontifi — de fapt, peste 260.“ Aşa declară călugărul catolic Anthony Foy în The Southern Cross, un săptămînal catolic pentru sudul Africii. El spune în continuare: „Spre acest neîntrerupt şir de papi putem indica plini de încredere atunci cînd ni se cere să dovedim că Biserica Catolică a fost fondată de Isus Cristos.“

Se poate afirma cu certitudine că acest şir lung de papi a început cu apostolul Petru? Potrivit teologiei catolice, se spune că patru papi — Linus, Anacletus, Clement I şi Evaristus — i–au succedat lui Petru pînă în anul 100 e.n. Biblia menţionează într–adevăr un creştin pe nume Linus care a trăit în Roma (2 Timotei 4:21). Însă nu există nici o dovadă care să sugereze că Linus, sau altcineva, a fost succesor papal al lui Petru. Apostolul Ioan, care a scris cinci cărţi ale Bibliei în ultimul deceniu al secolului I, nu a făcut nici o referire la aşa–zişii succesori mai sus menţionaţi ai lui Petru. Desigur, dacă a existat un succesor al lui Petru, nu ar fi fost însuşi Ioan o alegere logică?

Cît priveşte afirmaţia că Petru a fost primul episcop al Romei, nu există nici o dovadă că el ar fi vizitat măcar acest oraş. De fapt, Petru însuşi afirmă că şi–a scris întîia scrisoare din Babilon (1 Petru 5:13). Argumentul catolicilor că Petru a folosit „Babilonul“ ca o referire mascată cu privire la Roma este neîntemeiată. Adevăratul Babilon exista pe timpul lui Petru. În plus, în Babilon exista o comunitate evreiască numeroasă. Întrucît Petru fusese desemnat de Isus să–şi concentreze predicarea asupra evreilor circumcişi, este absolut logic să credem că Petru a vizitat Babilonul în acest scop. — Galateni 2:9.

Observaţi, de asemenea, că Petru nu s–a referit niciodată la sine decît ca fiind unul dintre apostolii lui Cristos (2 Petru 1:1). Nu găsim nicăieri în Biblie că lui i s–ar fi adresat titulatura de „Sfînt Părinte“, „Suveran Pontif“ sau „Papă“ (în latină, papa, un termen plin de afecţiune, folosit în locul lui „tată“). În schimb, plin de umilinţă, el a aderat la cuvintele lui Isus consemnate în Matei 23:9, 10, NW: „În afară de aceasta, să nu numiţi pe nimeni părintele vostru pe pămînt, căci unul singur este Părintele vostru, Cel ceresc. Nici să nu vă numiţi «conducători», fiindcă unul singur este Conducătorul vostru, Cristosul.“ Petru nu a acceptat să fie venerat. Cînd centurionul roman Corneliu „s–a aruncat la picioarele lui şi i s–a închinat . . . Petru l–a ridicat, zicînd: «Scoală–te! Şi eu sînt om.»“ — Fapte 10:25, 26.

Referitor la cei 260 de pretinşi papi, preotul Foy recunoaşte următoarele: „O parte dintre ei au fost nedemni de înalta lor funcţie.“ În încercarea de a justifica acest lucru, New Catholic Encyclopedia afirmă că „ceea ce conta în chestiunea guvernării era funcţia, nu caracterul fiecărui papă. Ca persoană acesta putea fi un sfînt, o mediocritate sau chiar un ticălos“. Dar credeţi că Cristos ar folosi astfel de oameni ca reprezentanţi ai săi?

În orice caz, afirmaţia că papalitatea a fost fondată de Cristos nu se bazează deloc pe Biblie. Potrivit cu Encyclopedia of Religion, chiar şi savanţii catolici contemporani recunosc că „nu există nici o dovadă biblică directă că Isus a instituit papalitatea ca funcţie permanentă în cadrul bisericii“.