Ce multe motive am de–a fi recunoscătoare!
RELATARE DE LOTTIE HALL
S–A ÎNTÎMPLAT în timpul călătoriei noastre între Calcutta, India şi Rangoon, Birmania, în 1963. La scurt timp după ce am plecat din Calcutta, unul dintre fraţi a observat o scurgere de ulei pe una din aripile avionului. Fiind anunţat numaidecît, echipajul a anunţat o aterizare forţată. Pentru ca aceasta să fie posibilă, a fost necesară aruncarea unei cantităţi însemnate de combustibil. Stewardul a strigat: „Dacă vreţi să vă rugaţi, faceţi–o acum! “Bineînţeles că ne–am rugat să putem ateriza cu bine, dacă aceasta era voinţa lui Iehova. Aşa s–a şi întîmplat. Am avut, într–adevăr, pentru ce să–i fim recunoscători!
DA, şi eu am încă multe alte motive de–a–i fi recunoscătoare. La vîrsta de 79 de ani mă bucur încă de–o oarecare sănătate şi putere pe care le folosesc în serviciul cu timp integral. Şi, în plus faţă de aceste binecuvîntări comune tuturor Martorilor lui Iehova, eu am trecut prin multe experienţe deosebite. Lucrul cel mai valoros pentru mine însă a fost privilegiul de a–l sluji pe Iehova timp de peste 60 de ani, iar mai bine de jumătate din aceştia am slujit cu timp integral ca pionieră.
Totul a început cu tatăl meu, pe vremea cînd locuiam în Carbondale, Illinois. El era asociat cu confesiunea Discipolii lui Cristos şi intenţiona să devină un slujitor în cadrul acesteia. Însă experienţa sa din două şcoli biblice l–a deziluzionat, deoarece el avea propriile sale idei despre Trinitate, nemurirea sufletului şi chinul veşnic.
În final, el a rămas satisfăcut de adevărul biblic pe care i l–a adus la cunoştinţă în 1924, pe cînd eu nu aveam decît 12 ani, un colportor, student al Bibliei. Tatăl meu a fost bucuros să afle că mai erau şi alţii care erau de aceeaşi părere cu el: că Trinitatea, focul iadului şi nemurirea sufletului uman sînt învăţături false. În curînd, familia noastră avea să se întîlnească în mod regulat cu Studenţii în Biblie, aşa cum se numeau pe atunci Martorii lui Iehova. Învăţarea adevărului despre Iehova şi Cuvîntul său a constituit un lucru pentru care am fost cu adevărat recunoscătoare.
Însă nu peste mult timp s–a produs o nenorocire. Bărbatul care îi adusese tatălui meu aceste adevăruri a decăzut, devenind necinstit şi imoral. Tatăl meu s–a poticnit în comportarea lui, dar nu acelaşi lucru se poate spune despre mama şi despre mine. Aveam 15 ani, eram cea mai mare dintre cei şase copii şi, împreună cu mama, am rămas în adevăr.
În vara lui 1927 s–a anunţat că la Toronto, Canada, avea să se ţină un mare congres al Studenţilor în Biblie. Tata a spus că el nu–şi poate permite să meargă; mama însă era o femeie hotărîtă. Ea a început să vîndă diferite obiecte de gospodărie, astfel că, atunci cînd a sosit timpul congresului, avea adunaţi opt dolari. Cu suma aceasta, ea şi cu mine am pornit cu autostopul spre Toronto, care se afla la o distanţă de 1 600 kilometri. Călătoria a necesitat cinci zile de drum, cu 37 de vehicule diferite, şi am ajuns acolo în ziua premergătoare congresului. Deoarece fondurile noastre erau mici, ne–am interesat şi am primit cazare gratuită. Cînd fratele A. H. Macmillan a auzit despre călătoria noastră, a relatat–o în ziarul congresului sub titlul: „Nici o majorare a costului transporturilor nu–i îngrijorează pe aceşti Studenţi ai Bibliei.“
Mama îl ţinea pe tata la curent prin intermediul cărţilor poştale, astfel că el s–a decis totuşi, în ultimul moment, să vină la congres, sosind cu maşina exact la timp pentru a putea participa la cuvîntarea publică din ultima zi a congresului. Acum nu mai eram nevoiţi să ne reîntoarcem acasă cu autostopul. Acesta a fost un congres remarcabil! Cît de recunoscătoare am fost că am putut participa cu toţii la el şi că acesta l–a ajutat pe tata să–şi recapete echilibrul spiritual!
Ani la rînd, cînd eram întrebată ce religie aveam, eu răspundeam: „IBSA“, prescurtare de la International Bible Students Association (Asociaţia Internaţională a Studenţilor în Biblie). Eu însă niciodată nu am fost mulţumită cu această denumire. M–am bucurat cînd, în 1931, la congresul din Columbus, Ohio, noi am adoptat noul nume de Martori ai lui Iehova.
Activitatea mea şcolară
Printre multele binecuvîntări care mi–au îmbogăţit viaţa erau şi cele legate de muzică. Îmi plăcea foarte mult muzica, şi primul instrument la care am învăţat să cînt a fost pianul. Ani la rînd am avut privilegiul să acompaniez cîntările în congregaţie. Înainte ca Societatea Watch Tower să înceapă să înregistreze cîntările Regatului, un frate misionar, care slujea în Papua Noua Guinee, m–a rugat să înregistrez cîteva dintre cîntările noastre, pentru ca papuaşii să le poată învăţa. Acesta a fost un lucru pe care l–am făcut cu bucurie.
Instrumentul meu preferat era însă clarinetul. Îmi plăcea să cînt la clarinet în orchestra şcolii. Profesorului meu îi plăcea atît de mult felul în care cîntam, încît mi–a cerut să cînt şi în formaţia masculină. Pe vremea aceea nici o persoană de sex feminin nu cîntase vreodată în vreo formaţie masculină, astfel că, atunci cînd membrii formaţiei au luat cunoştinţă de propunerea profesorului, s–au hotărît să se opună. Au revenit asupra acestei hotărîri atunci cînd le–a parvenit vestea că dacă se opuneau aveau să fie excluşi. O altă tradiţie a fost încălcată cînd mi s–a cerut să defilez cu formaţia la o paradă. Ziarul a considerat lucrul acesta ca fiind ceva senzaţional, relatîndu–l cu litere groase: „O fată instrumentistă într–o mare de bărbaţi.“
În cele din urmă, am fost testată pentru catedra de muzică. Gîndindu–mă însă la tot ceea ce ar fi putut implica faptul de a preda muzica, în această situaţie putîndu–mi–se pretinde să predau sau să interpretez muzică religioasă sau naţionalistă, am decis să mă orientez spre altceva, astfel că mi s–a încredinţat predarea istoriei universale. Dar această schimbare nu m–a împiedicat, cu ani mai tîrziu, să cînt la clarinetul meu în orchestrele congreselor din multe ţări, în timpul prezenţei mele la congresele internaţionale ale Martorilor lui Iehova.
După un timp am fost numită profesoară de istorie universală la un mare liceu dintr–o suburbie a Detroitului şi, în această calitate, directorul mi–a cerut odată să recomand unul dintre mai multe manuale de istorie. Verificîndu–le, m–a surprins faptul că, în timp ce manualele uzuale menţionau numele lui Iehova de opt ori, cele noi îl lăsau pe Dumnezeul evreilor fără nume, avînd însă grijă să menţioneze numele multor zeităţi ale naţiunilor păgîne, printre care Ra, Moloh, Zeus şi Jupiter. Cînd s–a prezentat comerciantul, l–am întrebat de ce Iehova nu era menţionat în manualul său, iar el a spus: „Nu, noi nu vom introduce numele acesta, din cauza Martorilor lui Iehova.“ Iar eu i–am spus: „Foarte bine! Atunci nici eu nu voi recomanda textul dumneavoastră.“ El a trîntit cartea în geantă şi a ieşit glonţ pe uşă.
Mai tîrziu, i–am raportat directorului că, în realitate, nu era nevoie de un nou manual, prezentîndu–i o serie de argumente întemeiate. El a fost de aceeaşi părere. Toţi s–au bucurat de această hotărîre cînd, numai cu cîteva luni mai tîrziu, s–a decis scoaterea cursului de istorie universală din programa liceelor. El a fost înlocuit, în 14 sisteme şcolare, cu un nou curs, denumit studii sociale. Ce mari pierderi ar fi înregistrat şcoala dacă ar fi achiziţionat noile manuale de istorie!
Am avut multe experienţe plăcute în timp ce predam la şcoală şi eram o adeptă a disciplinei stricte, fapt care a fost răsplătit cu legături de prietenie pe viaţă. De asemenea, am avut numeroase ocazii de a depune mărturie informală. Dar, în cele din urmă, timpul şi împrejurările m–au condus în serviciul cu timp integral.
Congrese internaţionale
După 20 de ani de activitate profesorală, ochii au început să–mi slăbească. În plus, părinţii îmi simţeau lipsa, astfel că tatăl meu m–a rugat să vin acasă, spunîndu–mi că acolo era de efectuat o mult mai importantă lucrare de instruire şi că Iehova se va îngriji ca să nu mor de foame. Am părăsit învăţămîntul în 1955, şi, printre primele binecuvîntări pe care le–am primit după aceea, a fost participarea mea la o serie de congrese în Europa, intitulate „Regatul triumfător“. Cît de bucuroasă eram că mă aflam cu fraţii noştri din Europa, dintre care mulţi au avut de îndurat atîtea suferinţe în timpul celui de–al doilea război mondial! A fost o binecuvîntare mai ales faptul de a fi printre cei 107 000 care au umplut Zeppelinwiese sau Pajiştea Zeppelin, din Nürnberg, unde Hitler îşi planificase marşul victoriei care ar fi urmat să aibă loc după cel de al doilea război mondial.
Acesta era doar primul dintre multele tururi ale lumii pe care am avut prilejul să le fac. În 1963, mama mea şi cu mine am fost printre cei 583 de congresişti care au călătorit în jurul lumii în cadrul congreselor „Veşnica veste bună“. Această călătorie ne–a dus din New York în Europa, apoi în Asia şi insulele Pacificului, înainte de a se încheia în Pasadena, California. Aceasta a fost călătoria în care am trăit momentele de spaimă pe care le–am descris în introducere. Tururile de mai tîrziu ne–au dus la congrese în America de Sud, în Pacificul de Sud şi Africa. Aceste călătorii mi–au îmbogăţit, într–adevăr, viaţa, iar posibilitatea de a cînta în orchestra congresului în multe din aceste locuri a fost, pentru o iubitoare de muzică, o satisfacţie suplimentară.
Am intrat în rîndurile pionierilor
În 1955, după ce m–am reîntors din Europa, am însoţit–o pe mama timp de un an în lucrarea de pionier, iar apoi Societatea m–a rugat să lucrez într–o mică congregaţie din Apalachicola, din vestul Floridei. Timp de şapte ani, împreună cu o altă soră, am ajutat la lucrarea efectuată aici şi, nu peste mult timp, congregaţia a putut să construiască o Sală a Regatului pentru a face faţă creşterii numerice. Creşterea a continuat şi, în curînd, a mai fost înfiinţată o congregaţie în Port Saint Joe. Timp de 11 ani am lucrat cu trei congregaţii în vestul Floridei.
Odată, supraveghetorul de circumscripţie m–a rugat să găsesc un loc unde să poată fi ţinută adunarea de circumscripţie. Am putut obţine aprobarea de a folosi sala prestigiosului Centennial Building din Port Saint Joe pentru numai 10 dolari. Dar noi mai aveam nevoie şi de un bufet expres, astfel că ne–am gîndit să ne folosim de cel din dotarea şcolii. Am aflat însă că administratorul şef s–a opus şi a zis că ar trebui să mă întîlnesc cu consiliul şcolii. Primarul a venit şi el la această întîlnire, deoarece voia să ne ofere ajutorul său. Cînd el a întrebat care ar fi obiecţiunile cu privire la obţinerea bufetului, preşedintele consiliului a spus că nu exista nici un precedent ca vreo grupare religioasă să se fi folosit de facilităţile şcolare. Primarul s–a întors întrebător spre mine. Aveam la mine o serie de anunţuri care dovedeau că ne–am folosit de facilităţile şcolare cu ocazia întrunirilor noastre în alte oraşe. Apoi am citat Fapte 19:9, unde se spune că apostolul Pavel a predicat într–o sală de cursuri. Aceasta a rezolvat lucrurile. Consiliul a fost de acord cu primarul să ne permită folosirea bufetului — pentru 36 de dolari.
Cînd aveam doar 13 ani, vîrstă la care am fost botezată, m–am rugat: „O, Dumnezeule, permite–mi să aduc măcar o singură persoană la adevăr.“ La această rugăciune am primit de mult mai multe ori răspuns în timp ce eram binecuvîntată cu posibilitatea de–a ajuta un mare număr de oameni să ia poziţie alături de Iehova şi Regatul său. De repetate ori însă, exact înainte ca persoana cu care studiam Biblia să ajungă la pasul dedicării şi botezului, eu eram numită la o altă congregaţie. Totuşi am avut privilegiul să plantez şi să ud şi mulţi dintre aceştia s–au dovedit a–mi fi prieteni pe viaţă. Participarea la asemenea activităţi fructuoase mi–a oferit multe motive de a fi recunoscătoare.
Ajutor din partea presei
În timp ce în multe locuri, de repetate ori, presa prezenta într–un mod nefavorabil activitatea Martorilor lui Iehova, eu am bucuria să spun că în De Land, Florida, unde activez acum, ea mi–a fost de un real ajutor în depunerea mărturiei. De exemplu, în timpul uneia dintre aceste călătorii la congresele mondiale, împreună cu mama mea am trimis presei ample materiale însoţite de ilustraţii, care au fost imediat publicate sub formă de impresii de călătorie, dar întotdeauna aveam grijă să ne folosim de acestea pentru a depune mărturie despre numele şi Regatul lui Iehova.
Aceeaşi era situaţia şi cu mărturia mea stradală. Deţin un colţ de stradă unde am două scăunele, pe unul şed, iar pe celălalt expun literatura noastră. Odată, într–un ziar local, a apărut pe o jumătate de pagină un articol însoţit de o fotografie sub titlul: „Delandeza Lottie continuă lucrarea părinţilor ca Martoră.“ Mai recent, în 1987, un alt ziar conţinea un articol pe o jumătate de pagină, cu o mare fotografie color sub titlul: „Lottie Hall are propriul ei colţ rezervat pentru Cristos.“ În anul următor, un alt ziar conţinea pe prima pagină fotografia mea însoţită de comentarii ca: „Ea este mereu acolo“ şi: „Aşezată într–un scăunel, fosta profesoară foloseşte postul de la colţul străzii pentru a efectua lucrarea de misionară a Martorilor lui Iehova.“ De asemenea, televiziunea locală a prezentat de patru ori imagini despre activitatea mea de mărturie. Eu am continuat să particip într–o măsură limitată la toate formele de serviciu pentru Regat: predicare din casă în casă, vizite ulterioare, precum şi studii biblice la domiciliu. Totuşi, din cauza vîrstei înaintate şi a infirmităţilor fizice, acum îmi petrec majoritatea timpului în lucrarea stradală.
Privind retrospectiv, trebuie să spun că am avut, într–adevăr, multe motive să fiu recunoscătoare. În plus faţă de binecuvîntările comune întregului popor al lui Iehova, eu, în calitate de profesoară, am avut privilegiul să exercit influenţă asupra multor tineri; am avut bucuria să asist la un număr de congrese mondiale; am efectuat un serviciu de pionier foarte productiv şi am fost, de asemenea, binecuvîntată şi în ceea ce priveşte muzica. La acestea se adaugă mărturia pe care am putut–o depune şi prin intermediul mijloacelor de informare în masă. Întocmai ca psalmistul David, eu pot spune, într–adevăr: „Voi lăuda numele lui Dumnezeu cu o cîntare şi Îl voi preamări cu mulţumire [exprimări de recunoştinţă, N.W.T.].“ — Psalm 69:30.