De ce închinarea creştină este superioară

Puncte principale din Scrisoarea către evrei

IEHOVA DUMNEZEU a prezentat trăsături superioare ale închinării cînd l-a trimis pe Fiul său, Isus Cristos, pe pămînt, deoarece Isus, fondatorul creştinismului, este superior îngerilor şi profetului Moise. Preoţia lui Isus este net superioară cînd este comparată cu aceea a leviţilor din Israelul antic. Iar jertfa lui Isus este cu mult superioară jertfelor de animale oferite sub Legea mozaică.

Aceste puncte sînt explicate clar în Scrisoarea către evrei. Se pare că aceasta a fost redactată de apostolul Pavel la Roma, în jurul anului 61 e.n.. şi trimisă credincioşilor evrei din Iudeea. De la începuturile creştinismului, grecii şi creştinii asiatici au susţinut că redactorul acestei scrisori a fost Pavel, idee care se sprijină atît pe profunda cunoaştere de către scriitor a Scripturilor ebraice, cît şi pe argumentaţia logică — amîndouă fiind trăsături definitorii ale apostolului. Poate că el şi-a omis numele din cauza prejudecăţii evreilor împotriva sa şi deoarece el era cunoscut ca „apostol al neamurilor“ (Romani 11:13). Să privim acum mai aproape la trăsăturile superioare ale creştinismului, aşa cum sînt ele dezvăluite în Scrisoarea lui Pavel către evrei.

Cristos este superior îngerilor şi lui Moise

Mai întîi este arătată poziţia superioară a Fiului lui Dumnezeu (Ev 1:1–3:6). Îngerii i se supun, iar regalitatea sa se sprijină pe Dumnezeu. Deci trebuie să acordăm o atenţie extraordinară spuselor Fiului. În plus, trebuie să nu uităm că, deşi omul Isus a fost inferior îngerilor, el a fost înălţat deasupra lor şi i s-a dat stăpînire peste viitorul pămînt locuit.

Isus Cristos îi este superior şi lui Moise. Cum oare? Ei bine, Moise era doar un slujitor în casa israelită a lui Dumnezeu. Însă Iehova l-a pus pe Isus peste întreaga casă, sau congregaţie, a poporului lui Dumnezeu.

Creştinii intră în odihna lui Dumnezeu

Apoi apostolul subliniază faptul că este posibilă intrarea în odihna lui Dumnezeu (3:7–4:13). Israeliţii eliberaţi din sclavia egipteană nu au intrat în ea fiindcă au fost neascultători şi le-a lipsit credinţa. Însă noi putem intra în această odihnă dacă exercităm credinţă în Dumnezeu şi îl urmăm ascultător pe Cristos. Deci, în loc să respectăm un sabat săptămînal, noi ne bucurăm zilnic de binecuvîntarea superioară prin care ne odihnim de toate muncile egoiste.

Intrarea în odihna lui Dumnezeu este una dintre promisiunile cuvîntului său, care „este mai tăietor decît orice sabie cu două tăişuri; pătrunde pînă acolo că desparte sufletul şi duhul“. El face aceasta în sensul că pătrunde ca să discearnă motivaţiile şi atitudinile, ca să facă deosebire între dorinţele carnale şi dispoziţia minţii. (Compară Romani 7:25.) Dacă „sufletul“ nostru, sau viaţa ca individ, este însoţită de un „spirit“ teocratic, sau de o dispoziţie teocratică, putem intra în odihna lui Dumnezeu.

Preoţie şi legămînt de grad superior

Apoi Pavel arată superioritatea preoţiei lui Cristos şi a legămîntului nou (4:14–10:31). Isus Cristos, cel fără de păcat, are compasiune pentru oamenii păcătoşi, deoarece, asemenea nouă, el a fost încercat în toate privinţele. În plus, Dumnezeu l-a numit „preot în veac, după rînduiala lui Melhisedec“. Spre deosebire de marii preoţi leviţi, Isus posedă o viaţă care nu se descompune şi deci nu are nevoie de succesori în lucrarea sa de salvare. El nu trebuie să ofere jertfe de animale, deoarece el a oferit ceva cu mult superior — corpul său lipsit de păcat — şi a intrat în cer cu valoarea sîngelui său.

Noul legămînt, validat de sîngele lui Cristos, este superior legămîntului Legii. Cei care se află în noul legămînt au legile lui Dumnezeu în inimile lor şi se bucură de iertarea păcatelor (Ieremia 31:31-34). Recunoştinţa faţă de acest lucru îi îndeamnă să facă o declaraţie publică a speranţei lor şi să se întrunească cu colaboratorii lor în credinţă. Spre deosebire de ei, cei care păcătuiesc intenţionat nu mai beneficiază de nici o jertfă pentru păcate.

Credinţa este esenţială!

Pentru a beneficia de legămîntul nou, superior, avem nevoie de credinţă (10:32–12:29). Dacă vrem să primim ce a promis Iehova este nevoie şi de perseverenţă. Drept încurajare în perseverenţă sîntem înconjuraţi de un «mare nor» de martori precreştini. În mod deosebit însă trebuie să studiem de aproape atitudinea ireproşabilă a lui Isus în timpul suferinţei sale. Orice suferinţă pe care Dumnezeu o permite să se abată asupra noastră poate fi considerată, într-un anumit sens, drept o disciplinare care ar putea produce rodul paşnic al dreptăţii. Faptul că promisiunile lui Iehova sînt demne de încredere ar trebui să ne sporească dorinţa de a-i aduce un serviciu sacru „cu respect şi cu frică“.

Pavel îşi încheie scrisoarea cu îndemnuri (13:1-25). Credinţa trebuie să ne determine să manifestăm iubire frăţească, să fim ospitalieri, să ne amintim de colaboratorii în credinţă care suferă, să onorăm căsătoria şi «să fim mulţumiţi cu ce avem acum». Trebuie să imităm credinţa celor care sînt în fruntea congregaţiei şi să ascultăm de ei. Pe lîngă aceasta, trebuie să evităm apostazia, să purtăm ruşinea pe care a purtat-o Isus, „să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă“ şi să continuăm să facem binele. O asemenea conduită se numără şi ea printre trăsăturile superioare ale adevăratului creştinism.

[Chenarul/Ilustraţia de la pagina 24]

Botezuri diferite: Elementele închinării la tabernacolul Israelului se refereau „doar (. . .) la mîncăruri şi băuturi şi botezuri diferite“ (Evrei 9:9, 10, NW). Aceste botezuri erau spălări rituale cerute de Legea mozaică. Vasele murdărite erau spălate, iar curăţarea ceremonială includea spălarea veşmintelor personale şi a corpului (Levitic 11:32; 14:8, 9; 15:5). Preoţii se îmbăiau, iar lucrurile în legătură cu arderile de tot erau clătite în apă (Exod 29:4; 30:17-21; Levitic 1:13; 2 Cronici 4:6). Însă aceste „botezuri diferite“ nu includeau ritualisticele «botezuri ale cupelor, ale ulcioarelor şi ale vaselor de aramă», practicate de unii iudei pînă la venirea lui Mesia, iar Evrei 9:10 nu se referă la cufundarea în apă efectuată de Ioan Botezătorul, nici la botezul acelora care, în calitate de creştini, îşi simbolizau dedicarea faţă de Dumnezeu. — Matei 28:19, 20; Marcu 7:4; Luca 3:3.