Nestemate din evanghelia lui Marcu

PRIN SPIRITUL său, Iehova l–a inspirat pe Marcu să scrie o relatare despre viaţa pămîntească a lui Isus şi serviciul său sacru, relatare a cărei acţiune se desfăşoară într–un ritm trepidant. Deşi în Evanghelie nu se menţionează că Marcu este cel care a scris–o, există dovezi în acest sens în operele lui Papias, Iustin Martirul, Tertulian, Origene, Eusebiu, Ieronim şi ale altor scriitori ai căror ani de viaţă străbat patru secole din era noastră.

Potrivit tradiţiei, apostolul Petru este cel ce ne furnizează informaţiile fundamentale despre această Evanghelie. De exemplu, Origene a spus că Marcu a scris–o „conform instrucţiunilor lui Petru“. Dar se pare că Marcu a avut acces şi la alte izvoare, dat fiind faptul că discipolii s–au întîlnit în casa mamei sale. De fapt, întrucît Marcu era, probabil, „tînărul“ care a scăpat din mîinile celor care îl arestaseră pe Isus, se pare că el a întreţinut personal legături cu Cristos. — Marcu 14:51, 52; Fapte 12:12.

Scrisă pentru cine?

Evident că Marcu a scris Evanghelia avîndu–i în vedere, în primul rînd, pe cititorii păgîni. De exemplu, stilul său concis se potrivea caracterului latin. El a definit „corban“ drept „un dar dedicat lui Dumnezeu“ (7:11) şi a arătat că templul putea fi văzut de pe Muntele Măslinilor (13:3). De asemenea, el a explicat că fariseii „practicau postul“, iar saducheii „spun că nu există înviere“ (2:18; 12:18). Aceste comentarii nu le erau necesare cititorilor evrei.

Desigur, citirea Evangheliei lui Marcu poate fi de folos oricui. Dar ce factori de mediu ne pot ajuta să apreciem cîteva dintre nestematele ei?

Fiul lui Dumnezeu face miracole

Marcu relatează miracolele pe care Cristos le–a făcut cu puterea lui Dumnezeu. De exemplu, la un moment dat era atîta mulţime într–o casă, încît, pentru ca un paralitic să fie vindecat, a trebuit ca acesta să fie coborît lîngă Isus printr–o gaură făcută în acoperiş (2:4). Deoarece casa era aglomerată, se pare că omul a fost urcat pe acoperiş pe trepte sau cu ajutorul unei scări din exterior. Dar de ce a fost nevoie să se facă o gaură în acoperiş? Ei bine, majoritatea acoperişurilor erau plane şi se sprijineau pe grinzi aşezate din perete în perete. De–a curmezişul grinzilor erau bîrne acoperite cu crengi şi trestie. Peste acesta se afla un strat de pămînt căptuşit cu argilă sau cu argilă şi var. Deci ca să–l aducă pe paralitic în faţa lui Isus, au trebuit să facă o gaură în acoperişul făcut din pămînt. Dar ce binecuvîntare a urmat după aceea! Cristos l–a vindecat pe om şi toţi cei prezenţi l–au glorificat pe Dumnezeu (2:1–12). Ce asigurare că Fiul lui Iehova va efectua vindecări miraculoase în lumea nouă!

Isus a efectuat unul din miracole pe bordul unei ambarcaţiuni, potolind o vijelie pe Marea Galileii după ce fusese trezit din somn cînd dormea pe „o pernă“ (4:35–41). Se pare că perna respectivă nu era la fel de moale ca perna de astăzi pe care ne punem capul cînd dormim. Poate că era vorba doar de o piele de oaie pe care se aşezau vîslaşii, sau de un fel de pernă care servea drept loc de şezut în spatele ambarcaţiunii. În orice caz, cînd Isus a zis mării: „Taci! Linişteşte–te!“, cei prezenţi au văzut credinţa în acţiune, căci „vîntul a încetat şi s–a lăsat o mare linişte“.

Serviciul lui Isus la Decapole

După ce a traversat Marea Galileei, Isus a intrat în Decapole, sau regiunea celor zece oraşe. Deşi aceste oraşe erau populate de mulţi evrei, ele erau centre de cultură greacă sau elenistică. Acolo, în ţinutul gadarenilor, Isus a scos de sub stăpînirea unui demon pe un om care „îşi avea sălaşul printre morminte“. — 5:1–20.

Uneori, mormintele săpate în stîncă serveau drept sălaşuri pentru nebuni, ascunzători pentru criminali sau locuinţe pentru săraci. (Compară Isaia 22:16; 65:2–4.) Potrivit unei lucrări scrise în secolul al XIX–lea, un bărbat care a vizitat regiunea unde Isus îl întîlnise pe acest demonizat a descris o astfel de locuinţă cu următoarele cuvinte: „În interior mormîntul măsura circa 2,5 m înălţime, deoarece, de la pragul de piatră pînă la baza încăperii trebuia să cobori o treaptă înaltă. Suprafaţa lui era de aproximativ 12 m.p.; dar, întrucît lumina nu pătrundea în el decît prin uşă, nu puteam vedea dacă aici exista o cameră interioară, aşa cum aveau alte morminte. Înăuntru exista şi acum un sarcofag în perfectă stare, pe care familia îl folosea acum pentru a depozita în el cereale şi alte provizii. Astfel, acest mormînt violat devenise un refugiu sigur, răcoros şi practic pentru cei vii.“

Isus şi tradiţia

Într–o zi farisei şi cîţiva scribi au început să critice faptul că discipolii lui Isus mîncau fără să se spele pe mîini. Marcu a explicat, spre folosul cititorilor păgîni, că fariseii şi alţi evrei ’nu mîncau fără să–şi spele mîinile pînă la cot‘. După ce se întorceau de la piaţă, ei nu mîncau decît după ce se purificau prin stropire, iar în tradiţiile lor era inclus „botezul cupelor şi ulcioarelor şi al vaselor de aramă“. — 7:1–4.

Pe lîngă faptul că se stropeau în mod habotnic înainte de a mînca, aceşti evrei botezau sau cufundau în apă cupele, ulcioarele şi vasele de aramă pe care le foloseau la masă. Biblistul John Lightfoot arată cît de mult erau ei legaţi de tradiţii. Citînd din lucrările rabinice, el precizează că evrei acordau o mare atenţie unor amănunte cum ar fi cantitatea de apă, modalitatea şi timpul cerut pentru a se spăla. John Lightfoot citează o sursă potrivit căreia unii evrei se spălau cu grijă înainte de masă, de frică să nu fie atacaţi de Shibta, „un spirit rău care se aşează pe mîinile oamenilor în timpul nopţii: şi dacă vreunul se atinge de mîncare înainte de a se spăla pe mîini, acest spirit se aşează pe mîncarea respectivă, care devine, astfel, periculoasă“. Nu este de mirare că Isus i–a condamnat pe scribi şi pe farisei, deoarece aceştia ’renunţau la porunca lui Dumnezeu, ţinînd ferm la tradiţia oamenilor‘! — 7:5–8.

Ultima parte a serviciului public al lui Isus

După ce a relatat despre ultima parte a serviciului lui Isus în Galileea, precum şi despre activitatea acestuia în Pereea, Marcu îşi îndreaptă atenţia asupra evenimentelor care au avut loc la Ierusalim şi în împrejurimile lui. De exemplu, el spune că, la un moment dat, Cristos îi privea pe oamenii care puneau bani în lăzile pentru tezaurul templului. El a văzut cum o văduvă săracă n–a aruncat decît „două monede mici de foarte mică valoare“. Şi totuşi el a spus că ea a dat mai mult decît toţi ceilalţi, deoarece aceştia dăduseră din surplusul lor, în timp ce ’ea, din sărăcia ei‘ (12:41–44). Potrivit textului grecesc, această văduvă pusese două lepta. Lepton–ul era cea mai mică monedă evreiască din aramă sau bronz a cărei valoare este practic neglijabilă astăzi. Dar această femeie sărmană a făcut ce a putut, dînd un frumos exemplu de abnegaţie în susţinerea adevăratei închinări. — 2 Corinteni 9:6, 7.

În timp ce serviciul său se apropia de sfîrşit, Isus a fost interogat de Pontius Pilat, al cărui nume şi al cărui titlu de „prefect“ apar pe o inscripţie descoperită la Cezareea, în 1961. În provinciile mărginaşe asemenea Iudeii, guvernatorul (sau prefectul) comanda armata, răspundea de administraţia financiară şi exercita funcţia de judecător. Pilat avea deci puterea să–l elibereze pe Cristos, dar a cedat în faţa duşmanilor lui Isus şi a căutat să mulţumească mulţimea, predîndu–l pentru a fi ţintuit pe stîlp şi eliberîndu–l pe Baraba — un ucigaş şi un instigator la revoltă. — 15:1–15.

Există diferite tradiţii cu privire la viaţa ulterioară şi activitatea lui Pilat. De exemplu, istoricul Eusebiu a scris următoarele: „Însuşi Pilat, care a trăit în timpul Salvatorului nostru, a fost lovit de aşa mari nenorociri, încît a fost obligat să devină propriul său ucigaş şi propriul său călău: se pare că dreptatea divină nu l–a tolerat prea mult.“ Dar indiferent de ceea ce s–a petrecut în realitate, moartea cea mai importantă a fost aceea a lui Isus. Ofiţerul roman (un centurion) care a fost martor la moartea lui Cristos şi la extraordinarele evenimente ocazionate de aceasta a spus adevărul declarînd: „În mod cert, acest om a fost Fiu al lui Dumnezeu.“ — 15:33–39.

[Provenienţa fotografiei de la pagina 24]

Pictorial Archive (Near Eastern History) Est.

[Provenienţa fotografiei de la pagina 25]

Israel Department of Antiquities and Museums; photograph from Israel Museum, Jerusalem