Dacă înfăptuim voinţa lui Dumnezeu el nu ne va abandona niciodată

Relatată de Grete Schmidt

M–AM NĂSCUT în Ungaria, la Budapesta, în 1915. Primul război mondial era în curs, şi tatăl meu era pe front în armata Austro–Ungară. Anul următor el a fost împuşcat iar mama s–a reîntors împreună cu mine în Iugoslavia, unde locuia familia ei.

Întrucît nu s–a recăsătorit, mama a trebuit să intre într–un serviciu, aşa că pe mine m–a încredinţat surorii ei care m–a crescut. Mătuşa mea avea o fermă situată la aproximativ 5 kilometri de Maribor, în nordul Iugoslaviei. Aici am petrecut mulţi ani fericiţi aşteptînd în fiecare săptămînă sosirea duminicii, ziua în care mama venea să mă vadă. Pe vremea aceea doream mult să am un tată.

Relaţiile mele cu un tată

Familia mea era catolică şi întrucît cerul şi infernul jucau un rol important în religia catolică, în mintea mea a apărut un conflict. Nu mă simţeam destul de bună pentru a merge în cer, dar nici atît de rea pentru a merita infernul. Eu vorbeam despre această problemă cu fiecare, începînd de la bunica mea şi pînă la preotul din sat.

Mama era aceea pe care o băteam cel mai mult la cap. Astfel, după cîteva luni, ea mi–a adus o broşură în slovacă intitulată Unde sînt morţii? pe care o primise în oraş. Ea personal nu o citise, dar se gîndea că aceasta ar putea răspunde întrebărilor mele.

Niciodată în viaţa mea nu am citit vreo publicaţie de atît de multe ori ca această broşură! Ea nu numai că răspundea întrebărilor mele referitor la viaţă şi moarte, dar îmi arăta şi cum să leg relaţii strînse cu Tatăl meu ceresc. Am comandat cinci exemplare din această broşură cu intenţia de a le distribui la poarta bisericii.

În satul nostru, duminica, femeile asistau la slujbele religioase, iar bărbaţii discutau, afară, despre subiectele lor favorite: vitele şi agricultura. Astfel, în timp ce preotul, în biserică, le predica femeilor, eu, afară, le predicam bărbaţilor. Nu aveam decît 15 ani şi, evident, entuziasmul meu tineresc le–a plăcut, căci mi–au cumpărat broşurile. Cu banii obţinuţi am putut să–mi reînnoiesc stocul.

Preotul a aflat în curînd despre activitatea mea şi a venit să discute cu mătuşa mea. Duminica următoare, el a avertizat de la amvon: „Sper că nimeni din satul nostru nu va fi atît de naiv încît să creadă poveştile unei adolescente.“ În consecinţă, tot satul mi–a întors spatele. Chiar şi mătuşa mea s–a simţit ruşinată şi a informat–o pe mama că nu putea să mă mai ţină acolo.

M–am simţit cu adevărat abandonată. Dar, rugîndu–mă lui Iehova, am găsit consolare şi mi–am recăpătat forţele. M–am mutat la mama mea, la Maribor, şi am petrecut clipe foarte fericite împreună. Cu toate că nu împărtăşea convingerile mele religioase, ea îmi permitea să asist la întrunirile micuţei congregaţii de acolo. Astfel, la 15 august 1931 mi–am simbolizat dedicarea mea lui Dumnezeu prin botezul în apă.

Spre marea mea durere, mama s–a îmbolnăvit pe neaşteptate şi a murit cîteva săptămîni mai tîrziu. Ultimele ei cuvinte mi–au rămas gravate în memorie: „Gretel, scumpa mea, rămîi ataşată credinţei tale. Sînt sigură că acolo este adevărul.“ După moartea ei, m–am simţit din nou extrem de abandonată, dar relaţia mea cu Tatăl nostru ceresc m–a susţinut.

Am fost primită în familie de un cuplu fără copii şi am devenit ucenică în magazinul de croitorie pe care îl deţinea soţia. Pe plan material totul mergea bine, dar eu aveam în inimă dorinţa de a–i sluji lui Dumnezeu cu timp integral. În micuţa noastră congregaţie din Maribor toţi erau convinşi că timpul care a mai rămas pentru acest sistem de lucruri s–a scurtat (1 Corinteni 7:29). În rugăciunile mele îl rugam în secret pe Iehova să–şi amîne intervenţia sa pînă ce îmi voi fi terminat ucenicia. Am încheiat–o în 15 iunie 1933, şi, chiar în ziua imediat următoare am părăsit casa pentru a începe serviciul de pionier. Avînd în vedere vîrsta mea tînără (aveam doar 17 ani) chiar unii dintre fraţi au încercat să mă reţină, dar eu eram hotărîtă.

Primii mei ani de pionierat

Am fost trimisă, mai tîrziu, nu departe de Maribor, la Zagreb, un oraş ce număra 200 000 de locuitori. Congregaţia era formată doar din şase proclamatori. Am învăţat aici multe lucruri activînd împreună cu fratele Tuc̀ek, primul pionier care predicase în Iugoslavia. Apoi mi–am efectuat serviciul singură timp de aproape un an. Însă, cu timpul, au sosit din Germania mai mulţi pionieri, întrucît acolo lucrarea fusese interzisă de către regimul nazist.

Le–am fost de ajutor mai multor cupluri de pionieri cărora le–am servit ca translatoare. Colaborarea cu aceşti creştini maturi a constituit pentru mine o experienţă foarte preţioasă. Am acumulat o mai bună cunoştinţă şi o mai bună înţelegere a Scripturilor, şi aprecierea mea faţă de privilegiul de a predica vestea bună a Regatului nu înceta să crească.

Cu timpul noi am devenit un grup însemnat de 20 de pionieri care predicau în Ţările balcanice. Efortul nostru comun de a face cunoscut Cuvîntul lui Dumnezeu ne unea. Fiecare era dispus să–l ajute pe celălalt în caz de nevoie. Toţi eram motivaţi de această dăruire de sine pe care nu o găseşti decît în rîndurile poporului lui Dumnezeu. Iubirea, această admirabilă „legătură a unităţii“, este încă tot atît de evidentă printre membrii grupului nostru care mai sînt în viaţă. — Coloseni 3:14.

Viaţa de pionier este o viaţă bogată în experienţe şi care oferă multă varietate. Noi descopeream ţări şi popoare cu obiceiurile şi cu modul lor de viaţă, care ne erau pînă atunci necunoscute şi aceasta ne îmbogăţea mult. În plus, am văzut modul în care Iehova se îngrijeşte de slujitorii săi fideli. În Efeseni 3:20 Pavel ne dă asigurarea că ’în conformitate cu puterea sa care acţionează în noi, Dumnezeu face mult mai mult decît toate lucrurile pe care le cerem sau le concepem‘.

Am avut dovada binecuvîntării pline de iubire a lui Iehova cu ocazia vizitei fratelui Honegger, care a venit din Elveţia. El a remarcat faptul că noi trebuia să mergem pe jos pînă la 40 de kilometri pentru a ajunge în satele situate în vecinătatea Zagrebului şi că pentru a nu ne uza încălţămintea, imediat ce ieşeam din oraş ne scoteam pantofii şi ni–i atîrnam pe umeri. El a hotărît, aşadar, să ne cumpere 12 biciclete. Acest gest, după cum ne–a mărturisit el mai tîrziu, l–a costat toţi banii pe care–i avea! Nu există nici o îndoială, Iehova acţionează asupra inimilor celor drepţi. Ca un dar din cer, aceste biciclete au constituit pentru noi nişte însoţitori fideli timp de 25 de ani de serviciu.

Odată, eu împreună cu Willi şi Elisabeta Wilke, am ajuns într–un sat croat destul de mare, unde am început să predicăm, fiecare într–un alt loc, de la periferie spre centrul satului. Noi ofeream broşura intitulată Guvernarea dreaptă pe a cărei copertă era reprezentat Isus Cristos. Chiar cu un an în urmă, în anul 1934, regele Alexandru al Iugoslaviei fusese asasinat şi fiul său Peter trebuia să–l succeadă la tron. Însă locuitorii satului preferau autonomia mai degrabă decît un monarh din Serbia (în sudul Iugoslaviei).

Noi predicam de aproximativ două ore cînd am auzit strigăte care proveneau din piaţa satului. Apropiindu–ne, eu şi fratele Wilke am găsit–o pe sora Wilke înconjurată de un grup de circa 20 de bărbaţi şi femei, unii înarmaţi cu seceri, alţii ocupaţi să ne ardă broşurile. Sora Wilke nu putea să vorbească suficient de bine limba pentru a înlătura bănuiala sătenilor.

„Domnilor şi doamnelor“, am strigat eu, „ce faceţi?“

„Noi nu–l vrem pe regele Peter!“, au răspuns ei, aproape într–un glas.

„Nici noi“, am răspuns eu.

Surprinşi, ei au arătat imaginea de pe broşură şi au întrebat: „Atunci, de ce faceţi propagandă pentru el?“ Ei l–au confundat pe Isus Cristos cu regele Peter!

Neînţelegerea a fost clarificată şi, fără să omitem ceva, le–am depus mărturie despre regele Isus Cristos. Unii dintre aceia care arseseră broşurile doreau acum altele. Am părăsit satul într–o stare fericită, înţelegînd că mîna protectoare a lui Iehova a fost asupra noastră.

Mai tîrziu, ne–am extins predicarea în Bosnia, care se găseşte în centrul Iugoslaviei. Aproape jumătate din populaţia de aici era musulmană şi, din nou, ne–am confruntat cu noi obiceiuri şi cu multe superstiţii. În sate, oamenii nu văzuseră niciodată o femeie pe bicicletă, aşa că sosirea noastră avea ceva senzaţional, ceva care trezea curiozitatea locuitorilor. Conducătorii religioşi au răspîndit atunci zvonul că o femeie pe bicicletă putea să aducă răul asupra unui sat. Începînd din acest moment, ne–am hotărît să ne lăsăm bicicletele în afara satelor şi să intrăm în sate pe jos.

Publicaţiile noastre fiind acum interzise, eram adeseori opriţi de poliţie. În general ni se ordona să părăsim regiunea. Doi poliţişti ne însoţeau atunci pînă la frontieră pe o distanţă de 50—100 de kilometri. Îi surprindea faptul că eram biciclişti buni; într–adevăr, eram capabili să–i urmăm deşi transportam cu noi toate hainele, toate publicaţiile şi o mică lampă de petrol. Poliţiştii care ne însoţeau erau întotdeauna bucuroşi să găsească un han pe parcursul drumului, şi adeseori ei ne invitau să bem sau chiar să mîncăm ceva. Aceste momente erau foarte plăcute întrucît subvenţiile noastre nu ne permiteau astfel de suplimente. Natural, noi profitam de ocazia care ni se oferea astfel pentru a vorbi despre speranţa noastră şi, adeseori, aceşti poliţişti acceptau publicaţiile noastre declarate „interzise“. De cele mai multe ori, noi ne despărţeam în relaţii bune.

În 1936, în timp ce predicam în Serbia, am aflat că în Elveţia, la Lucerne, urma să aibă loc un congres internaţional, în luna septembrie. Un autobuz special trebuia să plece din Maribor, care se găsea la 700 de kilometri distanţă de noi — un lung drum cu bicicleta! Totuşi, am început să economisim bani şi, la timpul stabilit, am plecat.

Ca să nu trebuiască să plătim o cameră la hotel, noi le ceream fermierilor permisiunea să ne petrecem noaptea în şurile lor. Dimineaţa, îi rugam, de asemenea, să ne vîndă puţin lapte; în general, ei nu luau bani de la noi şi uneori ei ne ofereau chiar un mic dejun copios. Oamenii erau foarte amabili cu noi, şi aceasta face parte din amintirile plăcute ale vieţii noastre de pionieri.

Am ajuns, în cele din urmă, la Maribor. Înainte de a pleca de aici la Lucerne au mai sosit mulţi pionieri din Germania. Printre ei se afla şi Alfred Schmidt care servise opt ani la Betelul din Magdeburg (Germania). Un an mai tîrziu am devenit soţia lui.

Aproape toţi pionierii care se găseau în Iugoslavia au putut asista la congresul din Lucerne. Acesta a fost primul meu congres şi am fost uimită de iubirea şi grija pe care ni le–am dovedit fraţii noştri elveţieni. Mai mult, oraşul însuşi era foarte plăcut. Nici prin cap nu–mi trecea că, 20 de ani mai tîrziu, aveam să activez aici ca pionieră!

Lucrînd sub restricţii

A trebuit să părăsim această ţară frumoasă pentru a ne reîntoarce în Iugoslavia unde, nu peste mult timp, am început să suportăm o aspră persecuţie. Am fost arestaţi şi trimişi în închisoarea principală din Belgrad. Fratele care era responsabil cu lucrarea din Iugoslavia a cerut permisiunea să ne viziteze, dar această permisiune i–a fost refuzată. Însă el a început să vorbească atît de tare cu unul dintre gardieni încît noi l–am auzit, lucru ce a constituit pentru noi o mare încurajare.

Cîteva zile mai tîrziu, am fost duşi, cu cătuşele pe mîini, la frontiera Ungariei; ni se confiscaseră publicaţiile şi banii. Astfel, cînd am ajuns la Budapesta, eram practic fără un ban, dar plini de păduchi, pe care–i adusesem cu noi ca amintire din închisoare. Curînd ne–am întîlnit cu alţi pionieri şi am participat împreună cu ei la predicare.

În fiecare luni noi, pionierii din Budapesta, ne întîlneam la băile turceşti. Astfel, în timp ce ne îngrijeam corpurile — fraţii separat şi surorile separat — ne bucuram de un ’schimb de încurajări, fiecare încurajîndu–se prin intermediul credinţei celuilalt‘ (Romani 1:12). Aceste întîlniri sistematice ne permiteau, de asemenea, să verificăm dacă nimeni nu era bolnav sau dacă nu era aruncat în închisoare.

De–abia începusem să ne obişnuim cu noul nostru mod de viaţă cînd, după şase luni, viza noastră pentru Ungaria a expirat. Între timp, eu şi Alfred ne căsătorisem. Acum noi am primit instrucţiuni pentru a ne face viză pentru Bulgaria. Cuplul de pionieri care se afla acolo tocmai fusese expulzat, şi zece mii de broşuri pe care aceşti pionieri le comandaseră la o mică tipografie din Sofia erau gata. Publicaţiile cuplului fuseseră arse în public, aşa că noi ştiam la ce fel de tratament puteam să ne aşteptăm.

În sfîrşit, ni s–a acordat o viză de trei luni pentru Bulgaria. Am trecut prin Iugoslavia în timpul nopţii; un frate responsabil ne–a aşteptat într–o gară, într–un loc stabilit, cu banii pentru broşuri. Am sosit în cele din urmă, teferi şi nevătămaţi, la Sofia şi am găsit o cameră convenabilă.

Sofia era un oraş modern cu aproximativ 300 000 de locuitori, dar acolo nu existau Martori. A doua zi după sosirea noastră, ne–am dus la tipografie. Proprietarul ştia că publicaţiile noastre erau de acum înainte interzise şi că cuplul de pionieri care le comandase fusese expulzat; astfel, cînd i–am spus că noi eram în căutarea acestor publicaţii, aproape că ne–a îmbrăţişat. Am îndesat broşurile în saci şi le–am transportat. De mai multe ori maşina noastră a fost oprită de poliţişti; din fericire, ei nu puteau să audă bătăile accelerate ale inimilor noastre.

Problema era să găsim acum un loc unde să stocăm publicaţiile. În plus, nu dispuneam decît de trei luni pentru a le distribui şi aveam o cantitate enormă. Mi–era, într–adevăr, teamă de acest teanc de broşuri! Nu văzusem niciodată atît de multe. Dar din nou Iehova a fost Ajutorul nostru. Ne–am bucurat de un succes considerabil; plasam pînă la 140 de broşuri pe zi şi, după cîteva săptămîni, fratele şi sora Wilke au sosit pentru a ne ajuta.

Într–o zi însă era cît pe ce ca lucrurile să ia o întorsătură rea. În imobilul în care predicam la fiecare uşă era cîte o placă de aramă cu inscripţia: Doctor (. . .) Cutare şi Cutare. Cam după două ore, am întîlnit un domn în vîrstă care, examinîndu–mă cu neîncredere, m–a întrebat dacă ştiam unde mă găseam.

„Nu ştiu exact ce fel de imobil este acesta“, i–am răspuns, „dar am remarcat că toţi juriştii cu renume pare să–şi fi reunit birourile aici.“

„Sînteţi la Ministerul de Interne“, a spus el.

Inima aproape că a încetat să–mi bată, dar am răspuns totuşi în mod calm: „Oh, iată de ce toţi aceşti domni au fost atît de amabili cu mine!“ Această remarcă l–a îmblînzit pe interlocutorul meu, şi el mi–a înapoiat paşaportul după ce l–a examinat cu atenţie. Am plecat scoţînd un oftat de uşurare, fiind recunoscătoare lui Iehova pentru ocrotirea sa.

În cele din urmă, am distribuit toate broşurile şi a sosit ziua cînd trebuia să părăsim „ţara trandafirilor“, Bulgaria. Nu a fost uşor să lăsăm în urmă nişte oameni atît de amabili şi amintirea lor va rămîne profund gravată în inimile noastre.

Întrucît aveam paşapoarte germane, am putut să ne reîntoarcem în Iugoslavia, însă nu ni s–a aprobat să rămînem aici decît pentru scurt timp. După ce a trecut acest interval de timp a trebuit să dormim în fiecare noapte în alt loc pentru a nu fi arestaţi. Aceasta a durat aproximativ vreo şase luni. Apoi, în a doua jumătate a anului 1938, am primit instrucţiuni de la biroul Societăţii din Berna: trebuia să încercăm să trecem în Elveţia. Armata nazistă ocupase deja Austria şi represiunea politică se făcea din ce în ce mai simţită. Deja guvernul iugoslav îi dăduse pe pionierii germani în mîinile naziştilor.

Astfel, eu şi soţul meu am călătorit spre Elveţia pe rute diferite: Alfred a trecut prin Italia, iar eu prin Austria. Ne–am reîntîlnit fericiţi şi am fost trimişi să lucrăm la ferma Societăţii, la Chanélaz; mai tîrziu, am fost chemaţi la Betelul din Berna. Acesta era pentru mine un lucru cu totul nou. Trebuia să învăţ acum să întreţin o casă în stilul elveţienilor. Am ajuns să apreciez organizaţia lui Iehova ca niciodată înainte.

Sprijinul puternic al lui Iehova

După ce am servit la Betel în timpul celui de–al doilea război mondial şi în continuare pînă în 1952, eu şi Alfred am intrat din nou în activitatea de pionier, activitate care ne modelase viaţa. Nu am avut niciodată copii, dar în cursul anilor am primit multe exprimări de iubire din partea copiilor noştri spirituali. De exemplu, în februarie 1975 ne–au parvenit următoarele cuvinte:

„Îmi amintesc de ziua cînd un bărbat cu experienţă, cu părul cărunt, i–a făcut vizită unui încăpăţînat consilier al Bisericii evanghelice, propunîndu–i un studiu biblic. Cu multe rezerve şi cu spirit critic, eu şi familia mea am acceptat. Am examinat punct cu punct, la fel ca bereenii, învăţătura pe care o primeam, pînă cînd am fost obligaţi să recunoaştem că voi ne–aţi adus adevărul. (. . .) Ce Tată iubitor este, într–adevăr, Iehova Dumnezeu! Bunătatea şi compasiunea sa merită laude, onoare şi mulţumire. Dar dorim să vă mulţumim şi vouă, dragii noştri Alfred şi Gretel, din adîncul inimii noastre, pentru marea răbdare de care aţi dat dovadă faţă de noi. Fie ca Iehova să vă binecuvînteze din abundenţă pentru aceasta. Sperăm sincer că el ne va da şi nouă forţa de a persevera.“

În noiembrie 1975, Alfred a murit subit în urma unui atac de cord. Timp de 38 de ani noi i–am slujit lui Iehova împreună şi am cunoscut bucuriile şi greutăţile serviciului de pionier. Acesta a făcut ca relaţiile dintre noi să fie foarte strînse. Odată cu moartea sa, sentimentul de vid şi de abandonare pe care îl încercasem altădată a pus din nou stăpînire pe mine. Dar căutînd refugiu la Iehova, am găsit iar consolare.

Relaţia mea cu Tatăl nostru ceresc m–a susţinut de–a lungul celor peste 53 de ani pe care i–am petrecut în serviciul cu timp integral. Şi sentimentele mele continuă să fie aceleaşi ca şi ale lui Isus Cristos: „Eu nu sînt singur, deoarece Tatăl meu este cu mine.“ — Ioan 16:32.

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Alfred şi Frieda Tuc̀ek, pe atunci pionieri în Iugoslavia, cu echipamentul lor complet (1937)

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

Alfred şi Grete Schmidt ca pionieri la Mostar, în regiunea islamică a Iugoslaviei, în 1938