„Un timp pentru vorbire“ — cînd?

MARIA este asistentă medicală la un spital. Munca ei îi pretinde să păstreze secretul profesional, adică să nu transmită nici documente nici informaţii privitoare la munca ei unor persoane neautorizate să le cunoască. În plus, ea nu poate să divulge nici informaţii confidenţiale privitoare la pacienţi, aceasta conform legislaţiei în vigoare la ţara sa.

Într-o zi, Maria s-a aflat în faţa unei dileme. Consultînd fişele medicale, ea a dat peste o informaţie din care rezulta că unei paciente, unei surori creştine, i se făcuse o întrerupere de sarcină. Avea oare Maria responsabilitatea scripturală de a le dezvălui această informaţie bătrînilor congregaţiei, chiar cu riscul de a-şi pierde serviciul şi de a se expune pe sine sau pe superiorii ei unor dificultăţi de natură judiciară? Sau poate era mai bine să lase lucrurile în umbră, atitudine eventual justificată de textul din Proverbe 11:13 care spune: „Cine umblă încoace şi încolo ca un calomniator dezvăluie discuţia confidenţială, dar cel care este fidel în spirit acoperă lucrurile.“? — Compară Proverbe 25:9, 10.

Din cînd în cînd Martorii lui Iehova se confruntă cu situaţii de genul acesta. Ca şi Maria, ei devin atunci deosebit de conştienţi de această observaţie a regelui Solomon: „Pentru orice lucru există un timp fixat, da, un timp pentru orice lucru de sub ceruri: (. . .) un timp pentru tăcere şi un timp pentru vorbire“ (Ecleziast 3:1, 7). Era oare acesta pentru Maria un timp în care să păstreze tăcere, sau era un timp în care să vorbească despre ceea ce aflase?a

Împrejurările putînd să difere foarte mult, este imposibil de stabilit o procedură standard care să fie urmată în fiecare caz, ca şi cum fiecare ar trebui să acţioneze după modelul Mariei. În realitate, orice creştin, dacă se află într-o zi într-o situaţie asemănătoare, trebuie să fie pregătit să cîntărească toţi factorii care intră în joc. El trebuie, totodată, să ia o decizie care să ţină cont de principiile Bibliei precum şi de toate implicaţiile legale, şi care să îi permită să-şi păstreze o conştiinţă curată în faţa lui Iehova (1 Timotei 1:5, 19). Cînd păcatele sînt de mai mică importanţă şi se datorează imperfecţiunii umane, se aplică principiul: „Iubirea acoperă o mulţime de păcate“ (1 Petru 4:8). Dar atunci cînd se pare că a fost comis un păcat grav, trebuie oare ca un creştin fidel să dezvăluie ceea ce ştie, şi aceasta din iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de fratele său creştin, pentru ca presupusul păcătos să poată primi ajutorul necesar şi pentru ca să se poată păstra curăţenia congregaţiei?

Aplicarea principiilor Bibliei

Ce principii biblice se aplică atunci? În primul rînd, oricine comite un păcat grav nu ar trebui să încerce să-l ascundă. „Cel care îşi acoperă transgresiunile nu va reuşi, dar celui care le mărturiseşte şi le abandonează i se va arăta îndurare“ (Proverbe 28:13). Nimic nu scapă privirii lui Iehova. În cele din urmă, va trebui să se dea socoteală pentru transgresiunile ascunse (Proverbe 15:3; 1 Timotei 5:24, 25). Uneori Iehova face ca păcatele ascunse ale cuiva să ajungă la cunoştinţa unui membru al congregaţiei, pentru ca aceasta să acorde cuvenita atenţie infracţiunii respective. — Iosua 7:1–26.

Un alt principiu biblic director care intervine este cel din Levitic 5:1: „Acum, în caz că un suflet păcătuieşte prin faptul că a auzit un blestem public şi este martor, sau l-a văzut sau a luat cunoştinţă de el, dacă nu declară va trebui să răspundă de eroarea sa.“ Acest „blestem public“ nu era o blasfemie. În realitate, el survenea adeseori atunci cînd cineva căruia i s-a făcut un rău le cerea unor eventuali martori să îl ajute să obţină dreptate şi făcea aceasta rostind blesteme, adică invocînd probabil acţiunea lui Iehova împotriva persoanei, poate neidentificate, care i-a făcut rău. Acesta era a formă de a-i pune pe alţii sub jurămînt. Orice martor ocular al răului comis ştia cine este victima nedreptăţii şi avea răspunderea de a se înfăţişa pentru a-l denunţa pe vinovat. În caz contrar, martorul ocular ‘trebuia să răspundă de eroarea sa’ în faţa lui Iehova.b

Această poruncă ce provenea de la cea mai înaltă Autoritate din univers îi impunea fiecărui israelit răspunderea de a raporta judecătorilor orice greşeală gravă pe care o observa, pentru ca să poată fi examinată situaţia. Deşi creştinii nu mai sînt supuşi în mod strict legii mozaice, principiile acestei legi se aplică încă în congregaţia creştină. Prin urmare, un creştin se poate vedea uneori obligat să supună un fapt atenţiei bătrînilor. Este adevărat că în multe ţări este ilegal să se dezvăluie unor persoane neautorizate conţinutul unor dosare private. Dar dacă, după o examinare însoţită de rugăciune, un creştin apreciază că se află într-o situaţie în care legea lui Dumnezeu îi impune să raporteze ceea ce ştie, în pofida dispoziţiilor autorităţilor inferioare, atunci aceasta este o răspundere pe care şi-o asumă în faţa lui Iehova. Există momente în care creştinii ‘trebuie să asculte mai degrabă de Dumnezeu ca guvernator, decît de oameni’. — Fapte 5:29

Chiar dacă un jurămînt sau o promisiune solemnă nu trebuie tratate niciodată cu uşurinţă, pot exista totuşi ocazii în care promisiunile cerute de oameni intră în conflict cu porunca de a manifesta devoţiune exclusivă faţă de Dumnezeul nostru. Cînd cineva comite un păcat grav, el cade de fapt sub un „blestem public“, rostit de Cel care a fost nedreptăţit, adică de Iehova Dumnezeu (Deuteronom 27:26; Proverbe 3:33). Toţi aceia care devin membri ai organizaţiei creştine se pun sub „jurămîntul“ prin care se angajează să păstreze curăţenia congregaţiei, atît prin conduita lor individuală, cît şi prin felul în care îi ajută pe alţii să rămînă curaţi.

O răspundere personală

Acestea sînt cîteva dintre principiile asupra cărora a reflectat Maria pentru ca să ia o hotărîre. Înţelepciunea i-a dictat să nu acţioneze pripit, fără să cîntărească faptele cu foarte multă atenţie. Biblia dă sfatul: „Nu deveni fără motive, martor împotriva aproapelui tău. Atunci va trebui să fii nesăbuit cu buzele tale“ (Proverbe 24:28). Pentru a dovedi în mod convingător un fapt, este nevoie de mărturia a cel puţin doi martori oculari (Deuteronom 19:15). Dacă Maria nu a văzut decît o scurtă menţiune în legătură cu o întrerupere de sarcină, ea putea să decidă cu o conştiinţă împăcată că, în prezenţa unei atît de neconcludente probe de vinovăţie, ea nu trebuia să dea curs lucrurilor. Putea să fie vorba de o eroare în întocmirea chitanţelor sau de altă natură, astfel încît se putea ca registrele să reflecte inexat faptele.

Dar, în acest exemplu, Maria dispunea de informaţii mult mai precise. De pildă, ea ştia că sora creştină în cauză plătise cheltuielile pentru intervenţia medicală, fapt prin care recunoştea deschis că fusese supusă operaţiei amintite. Maria ştia, de asemenea, personal că această creştină era celibatară, ceea ce dădea de înţeles că era posibil ca ea să fi comis fornicaţie. Din iubire, Maria dorea s-o ajute pe această persoană care greşise şi astfel, să ocrotească puritatea organizaţiei lui Iehova, întrucît ea îşi amintea de Proverbe 14:25: „Un martor adevărat eliberează suflete, dar cel care este înşelător nu răspîndeşte decît minciuni.“

Maria îşi dădea seama într-o oarecare măsură ce întorsătură puteau să ia lucrurile din punct de vedere legal, dar aprecia că în această situaţie principiile biblice trăgeau mai greu în cîntar decît dispoziţia care îi dicta să păstreze secretul registrelor medicale. Ea se gîndea, desigur, că sora care greşise nu avea să-i poarte pică şi nici n-avea să încerce să se răzbune, creîndu-i dificultăţi Mariei. Astfel, după ce a analizat toate faptele de care dispunea, Maria a ajuns la concluzia, dictată de conştiinţă, că acesta era un timp „pentru vorbire“ şi nu un timp „pentru tăcere“.

Acum ea se afla în faţa unei noi decizii. Cui avea să-i vorbească, şi cum o putea face în modul cel mai chibzuit? Ea se putea duce direct la bătrîni, dar s-a decis ca mai întîi să vorbească în particular cu sora ei creştină. Acesta era un mod de procedare plin de iubire; în fond, şi-a zis ea, sora va profita poate de ocazie pentru a lămuri lucrurile, sau, dacă era într-adevăr vinovată, ea avea să-i confirme bănuielile. Dacă această creştină le-a vorbit deja bătrînilor despre greşeala ei, ea avea să-i spună probabil Mariei şi astfel nu mai era nevoie ca ea să ducă lucrurile mai departe. Dacă, dimpotrivă, ea se supusese unei întreruperi de sarcină, dar nu îşi mărturisise această gravă transgresiune a legii lui Dumnezeu, Maria avea s-o îndemne să spună lucrul acesta bătrînilor, pentru ca aceştia să o poată ajuta, conform textului din Iacob 5:13–20. Din fericire, chiar aşa au decurs lucrurile. Sora a informat-o pe Maria că se hotărîse să facă întrerupere de sarcină pentru că fusese supusă unor presiuni mari în acest sens şi pentru că spiritualitatea ei era slabă. Împinsă de ruşine şi frică, ea şi-a ascuns păcatul, dar era gata să accepte cu bucurie ajutorul din partea bătrînilor, pentru a se putea restabili spiritual.

Dacă Maria ar fi spus mai întîi colegiului de bătrîni aceste lucruri, bătrînii s-ar fi aflat în faţa unei dileme. Ce aveau ei să facă după ce au ajuns la cunoştinţa acestei informaţii confidenţiale? Trebuia ca ei să ia o decizie bazată pe ceea ce considerau ei că le cerea Iehova şi Cuvîntul său unor păstori ai turmei. Dacă informaţia furnizată o privea pe o creştină botezată care participa activ la viaţa congregaţiei, trebuia ca ei să cîntărească dovezile, aşa cum a făcut şi Maria pentru a decide dacă putea duce lucrurile mai departe. Dacă ei judecau că, foarte probabil, există „aluat“ în congregaţie, ei aveau să decidă probabil constituirea unui comitet juridic care să aprofundeze lucrurile (Galateni 5:9, 10). Dacă, dimpotrivă, ei ar fi constatat că presupusa vinovată se retrăsese din congregaţie, nemaiparticipînd la întrunirile creştine şi nemaiconsiderîndu-se Martoră a lui Iehova, ei aveau să decidă probabil să aştepte pînă cînd ea avea să se identifice din nou drept Martoră a lui Iehova.

Este mai bine să previi

Patronii au dreptul să aştepte din partea angajaţilor lor creştini ca ei „să arate o bună şi deplină fidelitate“, inclusiv respectarea secretului profesional (Tit 2:9, 10). Dacă un creştin depune jurămînt, el nu îşi poate trata în mod uşuratic jurămîntul depus. Un jurămînt face ca promisiunea să fie mult mai solemnă şi irevocabilă (Psalm 24:4). Iar cînd legea face obligatorie respectarea secretului profesional, lucrurile primesc un caracter şi mai serios. De aceea, încă înainte de a depune un jurămînt sau de a se angaja să respecte secretul profesional, fie în legătură cu munca, fie cu vreun alt lucru, creştinul va da dovadă de înţelepciune dacă va căuta să stabilească, în măsura în care este posibil, ce dificultăţi ar putea să genereze angajamentul său în caz de conflict cu cerinţele biblice. Cum va acţiona dacă un alt Martor al lui Iehova va recurge la serviciile sale? În general, profesiunile în care este mai probabil să apară asemenea dificultăţi, sînt legate de activităţi ale medicilor, spitalelor, tribunalelor şi avocaţilor. Noi nu putem nesocoti legile Cezarului şi nici seriozitatea unui jurămînt, însă legea lui Iehova este mai presus de toate celelalte legi.

Anticipînd problema, unii Martori ai lui Iehova care sînt avocaţi, medici, contabili etc. au aşternut în scris principiile care trebuie urmate în acest domeniu şi le-au cerut Martorilor lui Iehova care apelează la serviciile lor să le citească înainte de a le dezvălui vreun lucru confidenţial. Astfel, se înţelege limpede încă dinainte că, dacă va fi scos la lumină un păcat grav, păcătosul va fi îndemnat să se ducă la bătrînii din congregaţia sa, şi că, dacă el nu va face lucrul acesta, sfătuitorul său se va simţi obligat să se ducă el însuşi la bătrîni.

Se poate întîmpla ca, împins de convingerile sale personale fondate pe cunoştinţa de care dispune din Cuvîntul lui Dumnezeu, un slujitor fidel al lui Dumnezeu să decidă să forţeze sau chiar să încalce obligaţia de a respecta secretul profesional, din cauza cerinţelor de ordin superior ale legii divine. El va trebui să dea dovadă în acest sens de curaj şi discernămînt. Obiectivul nu este acela de a încălca libertatea altora, ci acela de a-i ajuta pe cei care au comis greşeli şi de a păstra curăţenia congregaţiei creştine. Transgresiunile minore datorite imperfecţiunii ar trebui trecute cu vederea. În acest caz „iubirea acoperă o mulţime de păcate“, şi trebuie să iertăm „pînă de şaptezeci şi şapte de ori“ (Matei 18:21, 22). Acesta este „un timp pentru tăcere“. Dar cînd există tentativa de-a ascunde păcate grave, acesta poate fi „un timp pentru vorbire“.

[Note de subsol]

[Legenda fotografiilor de la pagina 30]

Este un lucru drept şi care dovedeşte iubire să-l îndemnăm pe un Martor care a greşit să le vorbească bătrînilor, cu încrederea că ei vor trata problema într-un mod plin de bunătate şi înţelegere.