Privind retrospectiv la cei 94 de ani de viaţă

de Frederick W. Franz

LA 12 SEPTEMBRIE 1893, în Covington, Kentucky, localitate care se află pe malul sudic al fluviului Ohio faţă în faţă cu Cincinnati, s-a născut un băiat. Fericitul tată, Edward Frederick Franz, şi încîntata mamă, Ida Louise, născută Krueger, i-au pus fiului lor numele Frederick William Franz.

Acesta a fost începutul celor 94 de ani de viaţă pe care i-am trăit pînă în prezent. Tata, care s-a născut în Germania, se declara ca aparţinînd Bisericii Lutherane, astfel că m-a dat să fiu botezat — ceea ce însemna ca preotul să-şi pună pe fruntea mea mîna umezită în apă. După aceea a fost completat un certificat de botez, apoi a fost înrămat şi agăţat pe peretele locuinţei noastre, alături de certificatele de botez ale fraţilor mei mai mari, Albert Edward şi Herman Frederick. Abia după 20 de ani am aflat cît de nescripturală este această formalitate religioasă.

Cînd ne-am mutat în Greenup Street, am văzut pentru prima dată cum o trăsură fără cai, respectiv un automobil deschis, cu două locuri trecea pe stradă. Cu ani mai tîrziu am văzut pentru prima dată un aeroplan. Pe atunci locuiam lîngă Krieger’s Bakery, unde tata lucra ca brutar în schimbul de noapte. El venea acasă dimineaţa şi se culca. Apoi, după amiaza era liber ca să petreacă puţin timp cu noi, băieţii.

Cînd am împlinit vîrsta de şcoală am fost trimis mai întîi la şcoala parohială şi la serviciile religioase ale Bisericii Romano-Catolice Sf. Iosif, deoarece aceasta se afla în apropierea intersecţiei dintre 12^th Street şi Greenup Street. Îmi aduc şi acum aminte de sala noastră de clasă. Cu o anumită ocazie „fratele“ care funcţiona ca profesor m-a scos în faţa clasei şi m-a pus să întind palma pentru a primi cîteva lovituri cu un liniar lung de 30 de cm, din cauza unei năzbîtii pe care o făcusem.

Îmi amintesc şi de faptul că intram în boxa de confesiune din biserică — boxă care era întunecoasă —, vorbeam confesorului care se afla în spatele despărţiturii, spuneam o rugăciune învăţată pe de rost şi mărturiseam ce băiat rău eram. După aceea coboram la balustrada altarului şi îngenuncheam acolo în timp ce un preot îmi punea o bucăţică de pîine în gură, servindu-mi astfel cuminecătura — conform învăţăturii Bisericii —, dar păstrîndu-şi vinul pentru sine, ca să-l bea mai tîrziu. Acesta a fost începutul instruirii mele religioase şi sădirii în mine a respectului faţă de Dumnezeu, respect care avea să crească în anii de mai tîrziu.

După ce am terminat, în 1899, primul an la şcoala parohială, familia noastră s-a mutat în oraşul Cincinnati, pe malul celălalt al fluviului Ohio, în Mary Street (actualmente Street 15^th-East) la numărul 17. De data aceasta am fost înscris la o şcoală publică şi repartizat în clasa a treia. Eram un elev neatent şi îmi aduc aminte că, odată, eu şi colegul meu de bancă am fost trimişi la direcţiune din cauza purtării rele. Acolo directorul Fitzsimmons ne-a pus să ne aplecăm pînă ne vom atinge cu degetele vîrful pantofilor, în timp ce el ne administra o serie de lovituri la fund cu un băţ de trestie. După cum bănuiţi nu am fost promovat.

Dar tata nu voia ca eu să repet clasa. De aceea, la începutul anului şcolar următor, el m-a dus în biroul domnului Logan, directorul şcolii de pe Liberty Street, şi i-a cerut acestuia să mă înscrie în clasa a patra. Domnul Logan a fost amabil cu mine şi mi-a spus: „Ei, să vedem ce ştie băiatul.“ După ce am răspuns la mai multe întrebări de verificare într-un mod care l-a satisfăcut pe director, acesta a spus: „Se pare că tînărul corespunde nivelului clasei a patra.“ Astfel, m-a promovat el însuşi într-o clasă superioară clasei la care rămăsesem repetent. De atunci încolo m-am cuminţit şi am învăţat sîrguincios, fapt pentru care nu am mai căzut la nici un examen.

Şi viaţa mea religioasă pe parcursul copilăriei a suferit schimbări. Nu ştiu cum, reprezentanţii Celei de-A Doua Biserici Prezbiteriene din Cincinnati au luat legătura cu mama şi ea a hotărît să ne trimită pe Albert, pe Herman şi pe mine la Şcoala Duminicală a acelei Biserici. Pe vremea aceea domnul Fisher era directorul şcolii, iar tînăra Bessie O’Barr a devenit profesoara mea la Şcoala Duminicală. Aşa m-am familiarizat cu Sfînta Biblie inspirată de Dumnezeu. Cît de recunoscător i-am fost profesoarei cînd mi-a dat ca dar de Crăciun un exemplar personal al Sfintei Biblii!

M-am hotărît să consider drept o obligaţie citirea unui fragment din Biblie în fiecare zi. Aceasta a avut drept rezultat acumularea unei cunoştinţe foarte solide cu privire la cartea sfîntă. Iar influenţa ei sănătoasă m-a împiedicat să adopt cuvintele şi conduita indecentă a colegilor de clasă. Nici nu-i de mirare că ei mă considerau drept o persoană deosebită.

Liceul şi universitatea

După ce am absolvit la High School, în 1907 cea de-a treia clasă, părinţii mi-au dat voie să-mi continui studiile, astfel că am intrat la Woodward High School, unde Albert, fratele meu cel mai mare, urmase deja un an. Ca şi el, m-am hotărît să mă înscriu la cursul de limbi clasice, aşa că am ales studiul limbii latine, pe care l-am continuat în următorii şapte ani.

În sfîrşit, în primăvara anului 1911 am absolvit şcoala. Eu am fost ales să ţin discursul de adio din partea absolvenţilor de la Woodward High School în cadrul ceremoniei de absolvire care urma să se ţină la Music Hall — cea mai mare sală publică din Cincinnati.

În ziua aceea, toate cele trei şcoli superioare din Cincinnati — Woodward High School, Hughes High School şi Walnut Hills High School — s-au adunat pentru ceremonia de absolvire. Elevii absolvenţi şedeau pe scaunele de pe podium în faţa unei săli arhipline. Cuvîntarea de deschidere a fost repartizată reprezentantului care ţinea cuvîntarea de adio din partea lui Woodward High School. Tema pe care am ales-o pentru această ocazie a fost „Şcoala şi cetăţenia“. Toţi cei trei oratori au fost răsplătiţi cu aplauze furtunoase. Eram în al 18–lea an al vieţii.

Părinţii mi-au îngăduit să-mi continui studiile, astfel că am intrat la Universitatea din Cincinnati, unde m-am înscris la cursul de materii umaniste. Acum am hotărît să mă fac predicator prezbiterian.

La studiul limbii latine l-am adăugat pe cel al limbii greceşti. Era o adevărată binecuvîntare să studiezi sub îndrumarea profesorului Arthur Kinsella textele greceşti din Biblie. Cu dr. Joseph Harry, autor al unor lucrări despre literatura greacă am studiat şi limba greacă clasică. Ştiam că dacă doream să devin cleric prezbiterian, trebuia să stăpînesc bine limba greacă folosită în Biblie. De aceea, am studiat cu pasiune şi am obţinut note de promovare.

Pe lîngă studierea limbilor greacă şi latină, m-a interesat şi învăţarea spaniolei, pe care o găseam foarte asemănătoare cu latina. Nici nu mă gîndeam pe vremea aceea cît de mult voi putea să mă folosesc de spaniolă în serviciul de predicare.

Un moment important al vieţii mele de student a fost atunci cînd dr. Lyon, rectorul universităţii, a anunţat în faţa unei asistenţe formate din studenţi adunaţi în aula universităţii că eu fusesem ales pentru a participa, alături de alţi studenţi din ţară, la Ohio State University la un concurs pentru cîştigarea bursei Cecil Rhodes care mi-ar fi dat dreptul să învăţ la Universitatea Oxford, din Anglia. Unul dintre participanţii la concurs m-a întrecut la probele sportive, dar datorită notelor mele foarte apropiate de ale lui, comisia a vrut ca să fiu trimis şi eu — împreună cu el — la Universitatea Oxford. Am înţeles că îndeplinisem cerinţele pentru cîştigarea bursei şi, bineînţeles, lucrul acesta mi-a produs multă bucurie.

„Acesta este adevărul“

Ne amintim că la un moment dat Isus Cristos le-a zis discipolilor: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va elibera“ (Ioan 8:32). În anul precedent, 1913, fratele meu Albert a acceptat „adevărul“ în Chicago. Dar cum a cunoscut el „adevărul“?

Într-o sîmbătă seara din primăvara anului 1913 Albert se dusese devreme la culcare în dormitorul din YMCA, unde era cazat cînd a lucrat în Chicago. Mai tîrziu, colegul său de cameră a dat buzna în dormitor ca să-i explice că se afla într-o dificultate. El fusese invitat în seara aceea la locuinţa soţilor Hindman, a cărei fiică, Nora, invitase şi ea o prietenă a ei. Dar pentru a putea face faţă conversaţiei cu cele două fete el l-a invitat şi pe Albert, fratele meu. Albert a răspuns cu promptitudine invitaţiei. În seara aceea, colegul lui Albert a făcut faţă cu succes celor două tinere, dar atenţia domnului şi doamnei Hindman s-a concentrat asupra lui Albert, căruia i-au prezentat învăţăturile lui Watch Tower Bible and Tract Society.

După aceea Albert mi-a trimis o broşură intitulată Where Are the Dead? (Unde sînt morţii?), scrisă de un doctor scoţian — John Edgar —, membru congregaţiei din Glasgow a Cercetătorilor Internaţionali ai Bibliei. La început am pus broşura deoparte. Apoi, într-o seară, avînd puţin timp la dispoziţie înainte de a merge la repetiţia de cor la biserică, am început s-o citesc. Am găsit-o atît de însemnată, încît n-am mai lăsat-o din mînă. Am continuat să o citesc în timp ce mergeam spre biserica prezbiteriană. Fiindcă uşa bisericii era încă încuiată m-am aşezat pe treptele reci şi am continuat să o citesc. Cînd a sosit organistul şi m-a văzut ce absorbit eram de lectura, el a exclamat: „Asta trebuie să fie ceva interesant!“ Eu i-am răspuns: „Într-adevăr, este!“

Întrucît noile adevăruri pe care le aflam mi-au produs atît de multă bucurie, mi-a venit ideea să-l întreb pe predicator, pe dr. Watson, ce părere avea despre această broşură. Astfel, chiar în seara aceea i-am înmînat broşura şi l-am întrebat: „Dr. Watson, ce ştiţi despre broşura aceasta?“

El a luat broşura, a deschis-o şi apoi a rîs batjocoritor: „Oh, asta trebuie să fie ceva din lucrurile de nimic ale lui Russell. Ce ştie el despre escatologie?“a Am fost efectiv surprins de atitudinea sa batjocoritoare. În timp ce luam broşura înapoi şi m-am întors ca să plec, mă gîndeam: „Nu mă interesează ce crede el despre broşură. Acesta este ADEVĂRUL!“

Nu după mult timp, la una dintre vizitele sale acasă Albert mi-a adus primul dintre cele trei volume de Studies in the Scriptures (Studii din Scripturi), scrise de Charles Taze Russell. De asemenea Albert m-a prezentat organizaţiei locale de Cercetători ai Bibliei, care se întruneau într-o casă de lîngă biserica prezbiteriană. Ceea ce învăţam mă încînta, astfel, că în scurt timp m-am hotărît că venise vremea să rup legăturile cu Biserica Prezbiteriană.

Aşadar, cînd Albert a venit iarăşi în vizită la noi, ne-am dus împreună la una din predicile pe care dr. Watson le ţinea duminică seara. Cînd predica s-a terminat, eu şi cu Albert ne-am dus la el, în timp ce dr. Watson strîngea mîna membrilor parohiei sale care plecau. Atunci eu i-am zis: „Dr. Watson, părăsesc biserica.“ El mi-a spus: „Am ştiut eu! Am ştiut eu! Imediat ce te-am văzut citind publicaţiile lui Russell. Pe Russell ăsta eu nu l-aş lăsa să intre la mine în casă!“ Apoi a adăugat: „Fred, nu crezi că ar fi mai bine să mergem în sacristiab mea şi să ne rugăm împreună acolo?“ Eu i-am răspuns: „Nu, dr. Watson. M-am hotărît.“

Apoi, eu şi Albert am ieşit din biserică. Ce sentiment minunat este acela de a te simţi liber de sclavia sistemului religios care predă învăţături mincinoase! Ce bine m-am simţit că am fost acceptat în Congregaţia Cercetătorilor Internaţionali ai Bibliei care erau atît de loiali Cuvîntului lui Dumnezeu! La 5 aprilie 1914, la Chicago, Illinois, mi-am simbolizat consacrarea — după cum se numea dedicarea în timpul acela — prin botezul în apă.

Nu am regretat niciodată că, cu puţin timp înainte ca să se anunţe rezultatele comisiei de învăţămînt cu privire la concursul pentru obţinerea bursei Cecil Rhodes, am scris examinatorilor o scrisoare prin care îi înştiinţam că nu mă mai interesa bursa pentru Universitatea Oxford şi le ceream să mă scoată de pe lista concurenţilor. Am făcut aceasta cu toate că profesorul meu de greacă, dr. Joseph Harry, mă informase că fusesem ales ca să primesc bursa.

Două luni mai tîrziu, adică la 28 iunie 1914, a avut loc la Sarajevo, în Bosnia, asasinarea arhiducelui Ferdinand al Austro-Ungariei şi a soţiei lui. La aceeaşi dată Cercetătorii Internaţionali ai Bibliei erau în a treia zi a congresului lor general pe care îl ţineau în Memorial Hall din Columbus, Ohio. La numai o lună mai târziu, respectiv la 28 iulie 1914, a izbucnit primul război mondial din istoria omenirii. Noi, Cercetătorii Bibliei, aşteptam ca sfârşitul timpurilor păgânilor, care durau 2 520 de ani, să aibă loc la 1 octombrie în acel an.

Cu permisiunea tatălui meu am abandonat Universitatea Cincinnati în mai 1914, la numai două săptămîni înainte de sfîrşitul celui de al treilea an universitar. Am cerut imediat la Watch Tower Bible and Tract Society să devin colportor, sau pionier, după cum se numeşte astăzi un slujitor cu timp integral. Pînă atunci activasem în cadrul congregaţiei din Cincinnati a Cercetătorilor Internaţionali ai Bibliei.

Ulterior am devenit bătrîn în congregaţia din Cincinnati. De aceea, cînd Statele Unite ale Americii au intrat în primul război mondial de partea aliaţilor iar tinerii au fost concentraţi pentru a merge pe front, eu am fost scutit în calitate de slujitor al evangheliei.

Cum l-am cunoscut pe fratele Russell

Printre întîmplările de care îmi aduc aminte cu plăcere sînt cele în care am avut bucuria să-l întîlnesc pe Charles Taze Russell, primul preşedinte al Societăţii. L-am cunoscut personal în ziua dinaintea primei prezentări a Fotodramei Creaţiunii, care a avut loc la Music Hall, duminică, 4 ianuarie 1914. În acea sîmbătă, un bătrîn din congregaţia din Cincinnati m-a întîmpinat la intrarea în Music Hall şi mi-a spus: „Ascultă, fratele Russell este înăuntru, şi dacă mergi în culise o să-l poţi vedea.“ Am intrat foarte nerăbdător, şi deodată m-am pomenit faţă în faţă cu el. Fratele Russell venise ca să supravegheze pregătirile pentru acea primă prezentare a Fotodramei Creaţiunii.

Apoi, în 1916 s-a întîmplat că trebuia să schimbe trenul în Cincinnati şi avea de aşteptat cîteva ore. Auzind lucrul acesta, eu şi una dintre surori ne-am grăbit la gară unde l-am găsit pe el şi pe secretarul său. Fratele Russell îşi adusese masa de prînz cu el, iar cînd a sosit ora mesei şi-a împărţit mîncarea cu noi, astfel că am mîncat împreună.

După terminarea prînzului, ne-a întrebat dacă voiam să-i punem vreo întrebare cu privire la Biblie. Eu l-am întrebat dacă este posibil ca Adam să fie înviat, avînd în vedere faptul că el fusese un păcătos cu voia, care nu se căise. Clipind din ochi, el mi-a răspuns: „Frate, tu pui o întrebare la care tot tu ai răspuns. Deci, care a fost de fapt întrebarea ta?“

Taina împlinită

Charles Taze Russell a murit în ziua de marţi, 31 octombrie 1916, fără să fi realizat cel de-al şaptelea volum din seria sa de Studies in the Scriptures (Studii în Scripturi). Cînd se afla pe moarte, într-un tren în care se întorcea din California şi a fost întrebat de secretarul său cu privire la cel de-al şaptelea volum, el a răspuns: „Acesta va trebui să fie scris de altcineva.“

În anul următor, 1917, cel de-al şaptelea volum a apărut totuşi şi conţinea un comentariu la cărţile profetice Ezechiel şi Apocalips, împreună cu o minunată explicare a cărţii biblice Cîntarea Cîntărilor. Societatea plănuise să publice noua carte într-un tiraj de masă. Ca atare s-au trimis numeroase baloturi cu exemplare din cel de-al şaptelea volum la diferitele persoane din congregaţiile de pe teritoriul Statelor Unite. Multe baloturi au fost trimise şi la locuinţa mea din Baymiller Street 1810, din Cincinnati, Ohio, iar noi le-am depozitat aşteptînd instrucţiuni ulterioare cu privire la modul în care trebuiau să fie distribuite.

În The Finished Mystery (Taina împlinită) erau opt pagini care conţineau citate din declaraţiile pe care figuri proeminente ale lumii le făcuseră împotriva războiului. La instigarea organizaţiilor religioase catolice şi protestante din cadrul Creştinătăţii, guvernul Statelor Unite a ridicat obiecţiuni în această privinţă, astfel că paginile 247–254 au fost tăiate din carte. După aceea, cînd The Finished Mystery (Taina împlinită) era oferită oamenilor, aceştia primeau o explicaţie cu privire la motivul lipsei acestor pagini din volum. Guvernul Statelor Unite nu a fost mulţumit cu această măsură şi, în urma altor instigaţii din partea organizaţiilor religioase din ţară, el a interzis difuzarea întregului volum.

Îmi aduc aminte că într-o duminică dimineaţa lucram în spatele casei noastre. Un grup de bărbaţi veneau pe trotuar apropiindu-se de locuinţa noastră. Cînd a ajuns în dreptul ei, grupul s-a oprit, conducătorul lor şi-a ridicat reverul pardesiului, mi-a arătat insigna de metal şi a cerut să intre în casă. Astfel, am fost obligat să-i duc înăuntru şi să le arăt baloturile care conţineau exemplare din Taina împlinită. După cîteva zile, au trimis un camion şi au luat toate exemplarele pe care le aveam în casă.

Mai tîrziu, noi am aflat că Joseph F. Rutherford, cel de-al doilea preşedinte al Societăţii şi şase dintre colaboratorii săi care acţionau la sediul din Brooklyn au fost condamnaţi pe nedrept invinuiţi de opunere la eforturile de război ale Statelor Unite. Ei au fost condamnaţi la cîte 20 de ani închisoare pentru fiecare cap de acuzare cu contopirea pedepsei pe care urma să o execute la penitenciarul federal din Atlanta. Războiul s-a terminat la 11 noiembrie 1918, şi apoi la 25 martie 1919, fratele Rutherford şi colaboratorii săi au fost eliberaţi pe cauţiune. Ulterior, ei au fost achitaţi complet. Cartea Taina împlinită a ieşit de asemenea de sub interdicţie şi a primit autorizaţia să fie din nou distribuită în mod liber.

Cît de reînsufleţitor spiritual a fost pentru noi faptul că Societatea a organizat primul nostru congres postbelic la Cedar Point, localitate situată în capul unei peninsule care servea ca staţiune balneară, în apropiere de Sandusky, Ohio, în perioada 1–8 septembrie 1919! Faptul că am asistat la acest congres a fost pentru mine un privilegiu care mi-a adus cea mai mare bucurie.

Invitat la Betel

În anul următor, 1920, preşedintele Rutherford a acceptat invitaţia de a vorbi în faţa unui auditoriu din Cincinnati, Ohio. Pe vremea aceea, făceam serviciul de colportor, cînd fratele Rutherford m-a invitat să-i scriu o scrisoare prin care să cer să lucrez la Betel-ul de la sediul din Brooklyn.

Am expediat scrisoarea şi, după ce am primit răspuns favorabil, am plecat cu trenul la New York City. În seara zilei de 1 iunie 1920, am sosit acolo fiind întîmpinat de Leo Pelle, un vechi prieten din Louisville, Kentucky, şi acesta m-a condus la căminul Betel. A doua zi, miercuri, am fost în mod oficial repartizat în aceeaşi cameră cu Hugo Riemer şi cu Clarence Beatty, cameră care se afla la mansardă, devenind cel de-al 102-lea membru al familiei Betel din Brooklyn.

Societatea şi-a instalat prima tipografie pe Myrtle Avenue la numărul 35, casă în subsolul căreia a fost instalată prima noastră rotativă, căreia i-am pus numele de Navă de război, din cauza dimensiunilor ei. Pe atunci publicam noua revistă, pe care o edita Societatea şi care se numea Golden Age (Epoca de aur) — ulterior Mîngîiere şi în prezent Treziţi-vă! Cînd revistele ieşeau printr-o deschizătură făcută în podea şi erau transmise printr-un angrenaj de sîrme la o placă înclinată, le adunam, le aliniam şi le stivuiam pentru a fi ulterior ajustate şi supuse celorlalte operaţii.

Sîmbătă dimineaţa, cînd maşina de tipărit nu tipărea revista, un număr dintre noi împachetau revistele în hîrtii de împachetat maro care conţineau numele şi adresele abonaţilor. Apoi le sigilam pentru a fi expediate prin oficiul poştal. Am continuat să fac munca aceasta mai multe luni, pînă cînd Donald Haslett, care răspundea de biroul de colportori, a plecat de la Betel ca să se căsătorească cu Mabel Catel. Apoi, am fost transferat de la 35 Myrtle Avenue la biroul Societăţii de pe 124 Columbia Heights, pentru a lucra la biroul de colportori.

De asemenea, ca membru al congregaţiei din New York, am primit sarcina să conduc studiul de carte la locuinţa familiei Afterman din zona Ridgewood din Brooklyn.

Privilegii la postul de radio şi în cadrul congreselor

Am continuat să lucrez în biroul de colportori pînă în 1926. Între timp, Watchtower Bible and Tract Society a înfiinţat în Staten Island primul ei post de radio — WBBR. Aceasta a fost în 1924. Am avut fericitul privilegiu de a lucra la emisiunile de radio ale Societăţii nu numai în ceea ce priveşte ţinerea unor cuvîntări ci şi ca solist tenor al unor cîntări, şi chiar ca interpret al lor la mandolină, cu acompaniament de pian. În plus, am cîntat ca tenor II în cvartetul bărbătesc WBBR. Bineînţeles, fratele Rutherford, ca preşedinte al Societăţii era oratorul principal al postului WBBR şi se bucura de un auditoriu vast.

În anul 1922, Watch Tower Bible and Tract Society a ţinut pentru a doua oară la Cedar Point, Ohio, un congres general. Aici, am fost îndemnaţi energic de către fratele Rutherford ‘să vestim, să vestim, să vestim Regele şi Regatul său’.

Unul dintre cele mai preţuite privilegii ale mele din anii ’20 a fost să particip împreună cu fratele Rutherford la congresul internaţional care s-a ţinut la Londra, în Anglia, în 1926. Acolo, el a ţinut o cuvîntare publică la Royal Albert Hall din Londra în faţa unui auditoriu numeros, după ce eu am cîntat ca tenor solist o cîntare fiind acompaniat la celebra orgă a sălii.

În seara următoare, în faţa unui auditoriu format din evrei, el a vorbit despre „Palestina pentru evrei — De ce?“, iar eu am cîntat ca solist fragmentul „Mîngîiaţi-vă, poporul meu“ din oratoriul Mesia de Händel. La acest serviciu special au fost prezenţi cîteva mii de evrei. Pe vremea aceea, noi aplicam în mod greşit profeţiile din Scripturile ebraice, la evreii circumcişi în carne. Dar în 1932 Iehova ne-a deschis ochii ca să înţelegem că acele profeţii se aplicau Israelului spiritual.

Şi cît de emoţionant a fost pentru mine faptul de a fi prezent la congresul din 1931, de la Columbus, Ohio, unde fratele Rutherford a propus ‘noul nume’ — Martorii lui Iehova — iar noi toţi l-am adoptat cu entuziasm! Imediat după aceea, toate congregaţiile poporului lui Iehova de pe întregul glob au adoptat acest ‘nume nou’. — Compară Isaia 62:2.

Data de vineri, 31 mai 1935 m-a găsit în postul de dirijor de orchestră în fosă de sub podiumul de pe care fratele Rutherford îşi ţinea epocalul discurs pe marginea textului din Apocalips 7:9–17, identificînd în mod corect în faţa auditoriului calitatea de membru al „marii mulţimi“ descrise în textul sus-menţionat. Aşa-numita clasă Ionadab a fost invitată în mod special să fie prezentă, iar motivul pentru aceasta a devenit evident cînd fratele Rutherford a arătat că „marea mulţime“ urma să fie alcătuită din „alte oi“ ale „Păstorului cel bun“, Isus Cristos (Ioan 10:14, 16, King James). Acesta a fost într-adevăr un moment emoţionant. Cît de mişcat am fost cînd, a doua zi, sîmbătă, 1 iunie, 840 de congresişti au fost cufundaţi în apă pentru a-şi simboliza dedicarea lor lui Dumnezeu, prin intermediul lui Cristos, cu perspectiva de a trăi într-un paradis pămîntesc! Începînd de atunci, numărul acelor „alte oi“ ale lui Cristos a continuat să crească, întrecînd cu mult numărul în scădere al „turmei mici“ alcătuită din discipoli unşi de spirit şi asemănători oilor, aparţinînd Păstorului Excelent, Isus Cristos. — Luca 12:32.

Însă, cînd în 1939 a izbucnit cel de-al doilea război mondial se părea că aceasta însemna sfîrşitul strîngerii „marii mulţimi“. Îmi amintesc cum fratele Rutherford mi-a spus într-o zi: „Ei bine, Fred, se pare că, la urma urmelor, «marea mulţime» n-o să fie chiar atît de mare.“ Aproape că nici nu ne dădeam seama de marele seceriş care urma să mai aibă loc.

În 1934, Societatea a introdus fonograful portabil, iar discurile cu înregistrările preşedintelui Rutherford erau folosite pentru a prezenta literatura biblică. Atunci cînd înregistrările lui, traduse în spaniolă, au fost puse în circulaţie, m-am străduit să le folosesc pentru a-i aborda pe vorbitorii de limbă spaniolă din vecinătatea tipografiei noastre de la 117 Adams Street. Apoi, prin vizite ulterioare, le-am ajutat pe persoanele interesate să înveţe adevărurile biblice, fapt pentru care am fost în cele din urmă privilegiat să întemeiez prima congregaţie de limbă spaniolă din Brooklyn. Făceam parte din prima congregaţie de limbă spaniolă din Brooklyn, de la înfiinţarea ei.

Schimbarea preşedintelui Societăţii

După moartea fratelui Rutherford, la 8 ianuarie 1942, la preşedinţia Societăţii a urmat Nathan H. Knorr. În pofida celui de-al doilea război mondial care era în toi, cuvîntarea sa publică din vara anului 1942, avînd ca temă „Pacea — poate ea dura?“ ne-a schimbat concepţia cu privire la viitorul imediat. La scurt timp după aceea fratele Knorr a inaugurat la ferma Regatului Şcoala biblică Galaad a Turnului de Veghere, în ziua de luni 1 februarie 1943, cu o sută de elevi în prima promoţie. Eu am avut privilegiul să particip la programul de inaugurare a Şcolii. Ca profesori au funcţionat fraţii Eduardo Keller, Maxwell G. Friend, Victor Blackwell şi Albert D. Schroeder.

În cuvîntarea sa de inaugurare fratele Knorr ne-a comunicat că Societatea avea suficienţi bani pentru a asigura funcţionarea Şcolii pe durată de cinci ani. Dar iată că pînă în prezent, Iehova, Dumnezeul Atotputernic, a asigurat funcţionarea Şcolii pe o durată de nouă ori mai mare!

Am avut un imens privilegiu să colaborez cu Nathan H. Knorr. Nici nu mi-am închipuit cînd el s-a botezat, după cuvîntarea pe care am ţinut-o înaintea candidaţilor la botez, la 4 iulie 1923, pe malul Rîului Little Lehigh, în afara oraşului său natal Allentown Pennsylvania, că va deveni cel de-al treilea preşedinte al Watch Tower Bible and Tract Society.

Sub preşedinţia fratelui Knorr, am călătorit foarte mult şi am vorbit în faţa unor mari adunări de fraţi de-a lungul şi de-a latul pămîntului — inclusiv America Latină şi Australia — încurajîndu-i să rămînă fideli. Cu o asemenea ocazie, în 1955, cînd lucrarea Martorilor lui Iehova era interzisă în Spania, am participat la o adunare secretă ţinută într-o pădure de lîngă Barcelona. Adunarea fraţilor noştri spanioli a fost înconjurată de poliţişti înarmaţi, membri ai poliţiei secrete, iar fraţii au fost urcaţi în camioane şi transportaţi la sediul poliţiei. Acolo au fost reţinuţi şi interogaţi. Deoarece eram cetăţean american, am spus că nu cunosc spaniola. Pe de altă parte, două surori care scăpaseră au informat Consulatul american despre arestarea mea, şi cei de acolo, la rîndul lor, au luat legătura cu poliţia. Dorind să evite un incident diplomatic şi o publicitate nefavorabilă, poliţia ne-a eliberat pe cei care eram străini şi, ulterior pe ceilalţi fraţi. După aceea, mai mulţi dintre noi ne-am adunat la locuinţa fraţilor Serrano şi ne-am bucurat foarte mult că Iehova i-a eliberat pe ai săi. În 1970 Martorii lui Iehova din Spania au fost recunoscuţi în mod oficial. În prezent avem o filială lîngă Madrid, iar anul trecut organizaţia din Spania raporta peste 65 000 de vestitori ai Regatului repartizaţi în congregaţii pe tot cuprinsul ţării.

La 8 iunie 1977 fratele Knorr a decedat, încheindu-şi alergarea pămîntească, iar eu i-am succedat în funcţia de preşedinte al Societăţii. Fratele Knorr a funcţionat ca preşedinte timp de 35 de ani, adică mai mult decît fiecare dintre cei doi predecesori ai săi — Russell şi Rutherford. Ca membru al Colegiului Central al Martorilor lui Iehova am fost însărcinat să lucrez în Comitetul de Publicare şi în Comitetul de Redactare al Colegiului Central.

Pentru mine este într-adevăr un mare privilegiu să continui să lucrez în birourile Societăţii de la 25 Columbia Heights. Aceasta îmi cere ca în fiecare zi de lucru să fac o plimbare între birourile de la sediu şi Căminul Betel — un excelent exerciţiu fizic pentru un corp îmbătrînit. Cu toate că am 94 de ani şi vederea mi-a slăbit, sînt foarte fericit pentru că Iehova m-a binecuvîntat cu o bună sănătate, astfel încît în cei 67 de ani petrecuţi la Betel nu am lipsit nici o zi de la lucru din cauza bolii şi încă pot să slujesc cu timp integral. A fost într-adevăr o favoare divină pentru mine să fiu aici încă din anul 1920 şi să văd cum creşte şi se extinde organizaţia atît la sediul din Brooklyn cît şi în întreaga lume.

Cu încredere deplină în Suveranul universului, Iehova Dumnezeu, şi în Feldmareşalul său, Isus Cristos, care conduce nenumărate oştiri de serafimi, heruvimi şi îngeri sfinţi din cer aştept cu nerăbdare, alături de milioanele de fraţi Martori, împlinirea a ceea ce arată Biblia că ne mai stă în faţă: distrugerea Babilonului cel Mare, imperiul mondial al religiei false şi războiul zilei celei mari a Dumnezeului Atotputernic în Armaghedon, care va culmina cu cea mai mare victorie repurtată de Suveranul universului, Iehova Dumnezeu, care este „din eternitate, în eternitate“. Aleluia! — Psalm 90:2, Byington.

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

În centru jos împreună cu colaboratorii la Betel în 1920

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Cu N. H. Knorr, 1961

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

Vorbind la un congres din Japonia în 1978