Lăudat să fie Dumnezeu, sursa vieţii şi a creşterii

Relatare de Eduard Warter

OCHII se delectează la vederea crestelor maiestuoase ale muntelui, care despart defileuri adînci şi văi largi. Torentele curg grăbite prin albiile lor, udînd grădinile, viile şi ogoarele cîmpiilor fertile. Dar oare cel care priveşte un asemenea spectacol consideră el că Sursa vieţii, care face posibilă această creştere, este demnă de a fi lăudată? — Psalm 36:9.

Acest peisaj montan însorit se găseşte în Republica Kirghiză, o republică sovietică foarte populată din Asia Centrală. Aici trăiesc zeci de mii de cetăţeni sovietici de origine germană. Şi familia mea a trăit pentru un timp în această regiune fertilă, iar noi eram uimiţi de modul în care Dumnezeu a conceput această creştere atît de abundentă. Da, noi îl lăudam şi vorbeam deschis altora despre faptele sale grandioase.

Supuşi Sursei vieţii

Cînd m-am născut, în 1901, părinţii mei locuiau în Memel (azi Klaîpeda), un oraş pe ţărmul Mării Baltice, care făcea pe atunci parte din Prusia Orientală, la aproximativ 10 km de graniţa cu Rusia. Cînd mergeam încă la şcoală a izbucnit primul război mondial şi am fost martorii unor masacre oribile. Noi, locuitorii germani de la graniţă, eram în relaţii bune cu vecinii noştri ruşi şi ne întrebam: ‘A cui este greşeala? De partea cui este Dumnezeu?’ Totuşi, la şcoală, lozinci de felul: „Pentru Dumnezeu, pentru împărat şi pentru ţară“, stîrneau sentimente patriotice.

Mai tîrziu, după război, am cedat şi eu acestei influenţe: m-am înscris voluntar în serviciul de grăniceri, apoi în armata germană din Königsberg, actualmente Kaliningrad. Acolo am ajuns la concluzia că un simplu soldat nu era nimic mai mult decît un pion, manevrat încoace şi încolo după bunul plac al altora. La scurt timp după anexarea teritoriului Memel de către Lituania, în ianuarie 1923, mama mi-a scris aceste rînduri: „Nu trebuie să mergi la război, deoarece a cincea poruncă spune: «Să nu ucizi.» Nici Cercetătorii Bibliei, [Martorii lui Iehova] nu merg la război.“ Am rămas perplex. Cine erau aceşti Cercetători ai Bibliei? Cînd am venit acasă în permisie, am învăţat cîteva dintre adevărurile biblice fundamentale pe care le răspîndesc ei. Faptul acesta a avut un puternic efect asupra mea. Toate concepţiile mele religioase şi politice au luat o cotitură decisivă.

Mi-am dat acum seama că sfîrşitul sistemului rău de lucruri era iminent, pentru a face loc Regatului lui Dumnezeu. De ce să-mi mai pierd timpul încercînd să contribui la redresarea Germaniei? Fără întîrziere, am făcut demersurile necesare pentru a pleca din armată şi m-am întors în oraşul meu natal ca să învăţ mai mult despre aceste adevăruri. A urmat botezul meu în 1924. Există un lucru pe care l-am înţeles foarte bine atunci: pasul acesta însemna să-l slujesc pe Dumnezeu nu doar pînă la o anumită dată, ci pentru totdeauna şi în orice situaţie. Inima mea era plină de bucurie. Îmi fusese acordat cel mai mare privilegiu posibil pentru noi, oamenii slabi: să-l slujesc pe Cel Preaînalt şi să duc mesajul său la alţii.

Eram hotărît să mă arăt demn de acest privilegiu. Noi trebuia să vizităm o mare regiune rurală presărată cu un mare număr de cătune şi ferme. Nu era deci un lucru neobişnuit că duminica umblam 10—12 ore pentru a răspîndi mesajul. Camarazii de credinţă care aveau case spaţioase le puneau la dispoziţie pentru întrunirile noastre creştine. Nici un drum nu era prea lung, nici o furtună nu era prea violentă ca să ne împiedice să asistăm la aceste adunări valoroase. Ele ne-au întărit în vederea timpurilor grele care ne aşteptau.

Lăudînd pe Dumnezeu chiar şi în situaţii vitrege

Cînd lucrarea Regatului a început să se extindă în ţările baltice, ea era supravegheată de Biroul Societăţii Watch Tower din Europa de Nord, instalat în Danemarca. În 1928 m-am căsătorit; eu şi soţia mea, Ruth, făceam parte din congregaţia din Hydekrug. În timp ce fraţii noştri sufereau persecuţii pline de cruzime în Germania nazistă, noi am fost cruţaţi (. . .) pînă în 1939. De fapt, la 22 martie, dis de dimineaţă, s-a răspîndit ştirea: „Memel este liber! Vine Führerul [Conducătorul]!“

Toată dimineaţa zgomotul sinistru a numeroase avioane care zburau deasupra capetelor noastre ne-a asurzit. Ocupaţia lui Hitler începuse. Chiar de-a doua zi toate casele Martorilor lui Iehova au fost percheziţionate, iar unii dintre Martori au fost arestaţi. Publicaţiile noastre, chiar şi Bibliile, au fost confiscate şi arse în public, în piaţă. Abia au fost interzise activităţile noastre că am şi început să lucrăm clandestin, distribuind publicaţii şi vizitînd pe ascuns persoanele interesate.

La începutul celui de-al doilea război mondial am fost mobilizat. Conform concepţiilor mele am refuzat să mă înrolez, astfel că la 10 aprilie 1940 Tribunalul militar al Reichului din Berlin m-a condamnat la pedeapsa cu moartea. Soţia mea a fost adusă de acasă pentru a mă convinge să intru în armată. Şi ea a rămas fermă şi a cîştigat respectul unui ofiţer mai în vîrstă, care a remarcat următoarele: „Trebuie să admit că atitudinea dumneavoastră este foarte corectă. Războiul este inuman.“ Soţia mea a rămas fără ca cineva să-i asigure cele necesare vieţii nici ei, nici celor patru copii ai noştri, nici mamei sale în vîrstă. S-a plîns Ruth vreodată de această situaţie? În cele cîteva scrisori care i s-a permis să mi le scrie, ea m-a încurajat să rămîn loial şi să nu slăbesc din cauza celor dragi care rămăseseră acasă.

În octombrie 1940, sentinţa mea a fost anulată. Totuşi, eram ţinut sub stare de arest, transferat dintr-un centru de detenţie în altul, ca să ajung în cele din urmă în lagărul de concentrare de la Stutthof, lîngă Danzig, (azi Gdansk). Martorii loiali care erau deja în lagăr, ca de pildă Josef Scharner, Wilhelm Scheider, Hermann Raböse şi Hermine Schmidt aveau să-mi devină prieteni apropiaţi care mi-au întărit credinţa.a Acolo, în mijlocul celor 30 000 de prizonieri condamnaţi şi fără speranţă, noi am avut privilegiul de a aduce mîngîiere, anunţînd Regatul lui Iehova.

Recunoscător pentru bunătatea lui Iehova

În ianuarie 1945, în timp ce frontul de răsărit se apropia tot mai mult, s-a început evacuarea lăgărului. În portul Danzig, vasul Wilhelm Gustloff ne aştepta ca să ne transporte spre vest. Deoarece sosiserăm prea tîrziu, (convoiul nostru fusese bombardat de avioane), am pierdut o călătorie care s-a transformat în dramă, întrucît foarte puţini pasageri au supravieţuit naufragiului acestei nave.b Atunci am fost ţinuţi pentru un timp împreună cu alţi 200 de prizonieri într-un hambar baricadat. În aceste condiţii insalubre m-am îmbolnăvit de febră tifoidă. Apoi am primit ordinul: „Întoarceţi-vă în lagărul din Stutthof!“ Aveam o temperatură atît de mare încît abia puteam să umblu; n-am reuşit să fac lungul drum de întoarcere decît cu ajutorul unui frate, Hans Deike. Apoi, pentru ca febra să cedeze, a trebuit să petrec 10 zile în infirmeria lagărului.

Ziua de 25 aprilie 1945 ne-a găsit pe drumul de întoarcere spre coastă. Eram încă grav bolnav şi surorile mele creştine se străduiau să mă ţină pe picioare. Şi cu toate acestea unele dintre ele cîntau cîntările noastre. Am fost îmbarcaţi pe un şlep; acesta a fost începutul unei călătorii periculoase. Întrucît la bordul ei erau peste 400 de persoane, şalupa avea un tangaj periculos. Pentru a menţine echilibrul şalupei prizonierii erau bătuţi şi forţaţi să coboare la fundul calei. Acolo ei zăceau literalmente unii peste alţii. Morţii erau aruncaţi peste bord. A fost o binecuvîntare că micului nostru grup de 12 Martori ai lui Iehova i s-a dat permisiunea să rămînă pe punte, iar noi i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru aceasta.

Am debarcat a doua zi la Saßnitz, pe insula Rügen, îngheţaţi de frig. Refuzînd să ne primească, insularii ne-au dat doar puţină apă proaspătă. În noaptea de 29 spre 30 aprilie, şalupa noastră a naufragiat pe una din numeroasele stînci subacvatice care înconjoară insula Eulenbruch. Remorcherul a abandonat ambarcaţiunea noastră într-un sector plin de mine şi a dispărut. Să fi fost oare acesta un mijloc de a scăpa de noi? Cînd am auzit scrîşnetul înfundat provocat de frecarea şlepului de stînci, am avut toată încrederea că Dumnezeu nu avea să ne părăsească.

Paza de coastă ne-a adus pe uscat cu ajutorul unor bărci pneumatice. Sub ameninţarea armelor, grupul nostru a fost obligat să continue călătoria cu o altă ambarcaţie. Toate porturile germane erau ocupate de trupele aliate; noi le-am ocolit deci şi în cele din urmă am acostat în insula daneză Møn. În sfîrşit liberi, i-am întrebat pe curioşii care ne priveau dacă existau Martori ai lui Iehova pe insulă. Două ore mai tîrziu am fost îmbrăţişaţi de două surori. Cei care stăteau în jurul nostru erau uluiţi. De îndată ce filiala Societăţii Watch Tower auzise de sosirea noastră, Filip Hoffmann a fost trimis pentru a aranja ca cineva să se ocupe cu grijă de noi. Cît de recunoscători eram lui Iehova!

Dumnezeu dă viaţă şi creştere

Ne-am refăcut repede după această încercare şi în septembrie am avut plăcerea să asistăm la o adunare a Martorilor lui Iehova ţinută la Copenhaga. Două tinere, o letoniană şi o ucraineană, care cunoscuseră adevărul în lagărul din Stutthof au fost botezate. Cînd s-au reîntors în Uniunea Sovietică ele erau amîndouă surorile noastre spirituale. Şi Dumnezeu urma să ne dea o creştere şi mai mare.

Memel făcea acum parte din Republica Sovietică Socialistă Lituaniană. În pofida sfaturilor date de refugiaţii ruşi, în iunie 1946 am luat-o pe drumul spre est pentru a mă reuni cu familia mea. Duceam cu mine un pachet gros de publicaţii biblice. Cînd am trecut graniţa, patrulele n-au dat atenţie pachetului meu, ci erau intrigate de marea cantitate de usturoi pe care o transportam. Ce bucuroşi au fost fraţii din regiunea mea cînd au primit o hrană spirituală atît de preţioasă!

Eram plin de recunoştinţă faţă de Iehova pentru faptul că îmi ocrotise într-un mod minunat familia în timpul războiului şi în timpurile grele care au urmat acestei perioade, pentru a putea să ne continuăm lucrarea. Niciodată nu am încetat să-l lăudăm pe Dumnezeu.

O lovitură zdrobitoare

Însă în septembrie 1950 toţi Martorii din regiunea noastră au fost arestaţi şi deportaţi. Unii dintre noi au fost condamnaţi la pedepse între 10 şi 25 de ani într-un lagăr de muncă. Toţi membrii familiei noastre au fost exilaţi pe viaţă în Siberia.c

Aceasta a fost o lovitură zdrobitoare pentru noi, dar ne-am dat repede seama că mesajul despre Regat trebuia răspîndit şi în acest vast teritoriu. Eu am avut privilegiul, alături de alţi 30 de Martori, să predic celor 3 000 de deţinuţi din lagărul de la Vorkuta, din nordul Rusiei europene. Mulţi au acceptat adevărul, au fost botezaţi şi, după ce au fost eliberaţi, au continuat lucrarea în teritorii virgine.

După circa cinci ani, în primăvara lui 1957, am primit permisiunea să mă mut în regiunea Tomsk şi, datorită acestui fapt, familia noastră a fost din nou reunită. În Siberia, fraţii noştri trebuiau să lucreze de dimineaţa pînă seara, fără să aibă nici o zi de repaus. În cele din urmă, aproape toţi cei care fuseseră deportaţi au fost eliberaţi, fapt care a generat o emigrare în masă a deţinuţilor de naţionalitate germană. Aşa cum am menţionat la începutul acestei relatări, noi ne-am stabilit în 1960 în Republica Kirghiză, din Asia Centrală. Acolo, în oraşul Kant, în apropiere de Frunze, am făcut cunoştinţă cu mai multe familii de Martori ai lui Iehova care sosiseră înaintea noastră.

Primii ani au trecut destul de liniştiţi. Pe măsură ce apele adevărului îşi făceau efectul, un paradis spiritual a început să crească în această regiune şi în alte părţi ale ţării. Însă lauda noastră activă pe care i-o aduceam lui Iehova n-a trecut neobservată. Presa a publicat articole defăimătoare pe seama noastră. Conducătorii religiilor oficiale ne-au interzis să le vizităm „oile“ şi ne-au ameninţat că vor lua măsuri împotriva noastră. În 1963, cinci fraţi au fost luaţi pe neaşteptate dintre noi şi condamnaţi la pedepse variind între 7 şi 10 ani de detenţie în lagăre de muncă. Curajul pe care l-au manifestat fraţii noştri la tribunal şi refuzul lor de a consimţi la vreun compromis au uluit publicul. Oamenii au văzut că Martorii lui Iehova erau hotărîţi să ‘asculte mai degrabă de Dumnezeu decît de oameni’. — Fapte 5:29.

Cînd am ajuns la vîrsta pensionării mi s-a spus că ni se va permite să emigrăm în Republica Federală Germania. Înainte de plecarea noastră, fraţii şi surorile din Kirghizistan şi din sudul Kazahstanului au insistat ca noi să transmitem Martorilor lui Iehova din lumea întreagă expresia profundei lor iubiri şi salutările lor cu cuvintele din Iov 32:19–22 şi Ieremia 20:9, 10. Din 1969 eu şi Ruth trăim în Bremerhaven. În pofida vîrstei înaintate, continuăm să-l lăudăm pe Iehova, Sursa vieţii şi a creşterii, pentru bunătatea sa. Aşteptăm cu încredere ziua în care întregul pămînt va fi un paradis şi în care toate lucrurile care respiră îl vor lăuda pe Iehova. — Psalm 150:6.

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Eduard şi Ruth Warter, astăzi

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

Grupul de Martori din lagărul de concentrare din Stutthof, după sosirea lor în Danemarca în 1945, cu Eduard Warter în stînga fotografiei; fiind întîmpinaţi de un frate din localitate