Întrebări de la cititori

■ În ce sens era Ierusalimul „în sclavie împreună cu copiii săi“‚ după cum a scris apostolul Pavel în Galateni 4:25?

Ierusalimul şi poporul său din timpul lui Pavel erau în sclavia Legii mozaice.

În Galateni, capitolul 4, apostolul a arătat că creştinii care se găseau în noua convenţie fuseseră cumpăraţi de Cristos şi erau deci liberi. Situaţia lor se deosebea de situaţia Iudeilor care se găseau sub convenţia Legii. Pavel a ilustrat această situaţie, folosind ca simboluri pe soţia lui Avraam (Sara) şi pe concubina lui (Agar) şi a zis: „Aceste femei reprezintă două convenţii, una de la Muntele Sinai, care aduce pe lume copii pentru sclavie şi care este Agar. Acum această Agar reprezintă Sinaiul, un munte din Arabia [unde Iehova a dat lui Israel Legea prin intermediul lui Moise] şi ea corespunde Ierusalimului de astăzi, deoarece acesta este în sclavie împreună cu copiii săi. Dar Ierusalimul de sus este liber şi el este mama noastră.“ — Galateni 4:24–26.

Cînd a spus că „aceste femei reprezintă două convenţii“, Pavel a vorbit pe scurt. În această ilustrare Iehova nu este căsătorit cu o convenţie abstractă, ci cu un popor organizat, care este implicat în această convenţie. Anterior, Iehova considerase naţiunea Israel — cu care el încheiase convenţia Legii — ca pe soţia sa. (Vezi Isaia 54:1, 6.) Însă femeia liberă (Sara) reprezenta Ierusalimul de sus, organizaţia universală a lui Iehova, care este ca o soţie pentru el.

Dar de ce erau iudeii consideraţi drept sclavi ai Legii, respectiv ai unei legi care era perfectă şi care fusese dată de însuşi Dumnezeu?

Este adevărat că ‘Legea era sfîntă şi porunca era sfîntă, dreaptă şi bună’ (Romani 7:12). Dar israeliţii imperfecţi — care se găseau în convenţia Legii — nu puteau s-o respecte în mod perfect, oricît s-ar fi străduit (Romani 7:14–16). Apostolul Pavel s-a referit la faptul acesta cînd a pus următoarea întrebare în faţa colegiului de bătrîni: „De ce îl puneţi pe Dumnezeu la încercare, punînd pe gîtul discipolilor un jug pe care nici strămoşii noştri, nici noi nu am fost capabili să-l purtăm?“ (Fapte 15:10). În mod similar, în Galateni 4:4, 5, Pavel a spus că Cristos a venit „ca să-i elibereze prin cumărare pe cei de sub lege“. Cine insista că închinătorii creştini erau obligaţi să reşpecte ‘zile şi luni şi sezoane şi ani’, care erau prescrise de Lege, îi aducea din nou în sclavie. — Galateni 4:9, 10.

Desigur că, aşa cum se subliniază şi la pagina 13 a revistei Turnul de veghere‚ din 15 martie 1985 (engl.), iudeii din primul secol al erei noastre erau sclavi din mai multe puncte de vedere. Ei erau sclavi ai romanilor. Ei erau sclavi ai păcatului (Ioan 8:34). De asemenea, existau diferite concepţii religioase eronate, cărora ei le erau sclavi. Dar principala formă de sclavie, pe care Pavel o aminteşte în Galateni 4:25, era sclavia iudeilor faţă de convenţia Legii mozaice, date la Sinai, şi reprezentată de Agar, concubina sclavă a lui Avraam.

■ Din moment ce numai cele două triburi ale regatului lui Iuda au fost luate în exilul babilonian în 607 î.e.n.‚ cum se explică faptul că 70 de ani mai tîrziu s-au întors din exil membri din cele 12 triburi ale lui Israel?

Se pare că acest lucru a fost generat de două motive fundamentale. În primul rînd, potrivit dovezilor existente, în timpul scindării regatului lui Israel, cînd cele 10 triburi s-au separat, unii reprezentanţi ai celor 12 triburi au rămas în teritoriul lui Iuda. În al doilea rînd, este foarte probabil ca înaintea anului 740 î.e.n., cîţiva israeliţi din fiecare dintre cele zece triburi să fi fugit în teritoriul lui Iuda pentru a scăpa de idolatria ce domnea în Israel.

Divizarea regatului Israel s-a datorat faptului că inima lui Solomon „s-a îndepărtat de Iehova“. Datorită acestui fapt, Dumnezeu l-a anunţat pe acest suveran: „Îţi voi smulge negreşit regatul şi în mod sigur, îl voi da servitorului tău (...) Îl voi smulge din mîna fiului tău (...) Îi voi da un trib fiului tău“ (1 Regi 11:9–13). Într-adevăr, Roboam, fiul lui Solomon, care făcea parte din tribul lui Iuda, a primit tribul lui Beniamin, împreună cu care a format regatul de Sud al celor două triburi.

Deşi Roboam nu a domnit efectiv decît peste două triburi, el a continuat să domnească peste „fiii Israelului [membrii ai celor zece triburi din Nord] care locuiau în oraşele lui Iuda. (1 Regi 12:17; vezi şi 2 Cronici 10:17.) Mai mult decît atît, în momentul cînd Ieroboam a instituit închinarea la viţel stabilindu-şi preoţi proprii în regatul de Nord, preoţii lui Iehova şi leviţii care trăiau în teritoriul lui s-au alăturat lui Roboam. Biblia relatează: „Căci leviţii şi-au părăsit locurile lor de păşunat şi posesiunile lor şi au venit în Iuda şi Ierusalim, fiindcă Ieroboam şi fiii săi i-au destituit din funcţiile lor de preoţi pentru Iehova.“ Cu acea ocazie, s-au alăturat preoţilor şi leviţilor pentru a merge la Ierusalim, reprezentanţi „din toate triburile Israelului“ (2 Cronici 11:13–17). Biblia consemnează şi alte abateri comise de membrii celor mai multe triburi, în timpul domniei lui Asa. — 2 Cronici 15:9, 10.

În anul 740 î.e.n., cînd asirienii au capturat Samaria, capitala regatului de Nord, ei au aplicat aici politica lor obişnuită care consta din deplasarea populaţiilor din regiunile supuse, cu scopul de a evita riscul unei răzvrătiri (1 Cronici 5:6, 26). Acest eveniment a determinat ştergerea din existenţă a regatului de Nord. Cu toate acestea, reprezentanţii celor zece triburi care locuiau în regatul de Sud al lui Iuda nu au fost afectaţi de acest eveniment. În schimb, ei s-au numărat printre captivii care au fost exilaţi în Babilon în 607 î.e.n., cînd a căzut şi Iuda. Din acest motiv, unii dintre descendenţii lor au putut să se întoarcă în Iuda, în 537 î.e.n., cu ocazia restaurării. De altfel, este posibil ca descendenţii israeliţilor exilaţi de asirieni în anul 740, să se fi întors şi ei la acea dată.

Este înteresant de notat faptul că, în cartea care îi poartă numele, profetul Ezechiel vorbeşte mult mai frecvent despre „casa lui Israel“ decît despre „casa lui Iuda“, deşi, în timpul exilului său în Babilon, el fusese trimis la locuitorii lui Iuda. În plus, profeţia sa indică faptul că cele două „case“ despre care este vorba vor fi reunite pentru a face una singură. (Ezechiel 37:19–28; vezi de asemenea Ieremia 3:18; Osea 1:11.) În consecinţă, după exilul babilonian nu s-a mai făcut nici o deosebire între aceste două „case“.

Se pare aşadar că deplasarea celor zece triburi (în 740 î.e.n.) nu a contribuit la pierderea identităţii lor, deoarece prezenţa lor este semnalată în timpul întoarcerii din exil, în 537 î.e.n. Mai mult decît atît, referitor la inaugurarea templului reconstruit la Ierusalim, preotul Ezra a scris: „Fiii Israelului, preoţii şi leviţii şi restul foştilor exilaţi, au făcut cu bucurie inaugurarea acestei case a lui Dumnezeu. Şi au prezentat (...) ca ofrandă pentru păcatul întregului Israel doisprezece ţapi, după numărul triburilor Israelului (Ezra 6:16, 17). La rîndul său, Isaia a lăsat şi el să se înţeleagă faptul că rămăşiţa care va fi restabilită, urma să cuprindă reprezentanţi din toate triburile lui Israel, nu numai din Iuda şi Beniamin. Iată ce citim în acest sens: „Deoarece, chiar dacă poporul tău, o, Israel, s-ar dovedi ca firele nisipului mării totuşi numai o rămăşiţă dintre ei se va reîntoarce (Isaia 10:22). Prin urmare, exilaţii care s-au întors din Babilon proveneau din toate triburile Israelului.