Religia şi politica — o alianţă durabilă?

ŢARUL rus Vladimir I a hotărît într-o zi că supuşii săi păgîni trebuie să devină „creştini“. El însuşi se convertise în 987 e.n.‚ după ce se căsătorise cu o prinţesă de religie greco-ortodoxă. Prin urmare‚ el a decretat botezul tuturor supuşilor săi‚ cerînd să se recurgă chiar şi la violenţă‚ dacă ar fi fost cazul. Apoi‚ Biserica rusă s-a desprins în mod treptat de Biserica greacă‚ „mamă“ devenind‚ în cele din urmă‚ un departament al statului. Deşi conducătorii sovietici neagă existenţa lui Dumnezeu‚ mai există încă şi astăzi o alianţă între biserica şi statul rus‚ chiar dacă această alianţă nu se menţine fără probleme.

La mai multe secole după Vladimir I‚ Henric al VIII-lea‚ regele Angliei‚ a reuşit şi el să realizeze o alianţă strînsă între biserică şi stat‚ prin metode total diferite. În 1532‚ îngrijorat fiind că soţia sa‚ Catherine d’Aragon nu-i dăruise nici un moştenitor regal de sex bărbătesc‚ s-a căsătorit în secret cu Anne Boleyn‚ amanta lui. Această căsătorie s-a făcut cu consimţămîntul arhiepiscopului de Canterbury‚ care a anulat prima căsătorie a regelui Henric. În 1534‚ acest tiran adulter s-a autointitulat cap al Bisericii Angliei‚ titlu pe care suveranii englezi şi l-au păstrat pînă astăzi. Din acest motiv hotărîrile luate de sinodul Bisericii trebuie aprobate de Parlament‚ iar episcopii‚ membrii în Camera Lorzilor‚ participă activ la conducerea Marii Britanii. Astfel deci‚ legătura strînsă existentă între biserică şi stat are în Anglia o vechime de peste 450 de ani.

Uniri recente între stat şi biserică

În Spania‚ în 1936‚ revolta împotriva guvernului republican a provocat un război civil‚ în urma căruia puterea a fost luată de generalul Franco. Spre marea consternare a reprezentanţilor de stînga‚ Franco a acordat clerului o putere considerabilă‚ ca recompensă pentru sprijinul său entuziast.

Cu ocazia adunării pe care Consiliul Ecumenic al Bisericilor l-a ţinut în 1983 la Vancouver (Canada)‚ secretarul său general‚ Philip Potter‚ a adresat participanţilor rugămintea de a „rămîne oameni politici“. O bună parte dintre enoriaşi sînt îngrijoraţi din cauza sprijinului financiar pe care Consiliul îl acordă unor mişcări politice din anumite ţări.

Prin urmare‚ amestecul pe care-l are religia în politică este întru totul evident. Dar ar trebui‚ oare ca ea sa acţioneze în felul acesta? Este corectă atitudinea ei‚ sau este incorectă? Participarea bisericilor la politică ridică nivelul moral al politicienilor‚ sau contribuie la coruperea religiei? Va mai continue mult „aventura amoroasă“ dintre religie şi politică‚ sau se va şubrezi‚ provocînd ciocnirea „celor doi îndragostiţi“?

[Legenda fotografiei de la pagina 3]

Primul conducător al bisericii în Anglia