Crăciunul — mulţi îl consideră fermecător‚ nu primejdios

„CHIAR şi cuvîntul Crăciun pare a fi magic“‚ scria Charles Dickens în tinereţea sa. „Uitate sînt meschinele gelozii şi discordii (. . .) O‚ de-ar dura Crăciunul cît ţine anul!“ Se pare că sărbătoarea Crăciunului avea un efect fascinant asupra lui Dickens. De fapt‚ prin intermediul romanelor sale‚ el a transmis această pasiune la milioane de oameni. Dintre cărţile sale de acest gen face parte‚ de exemplu‚ A Cristmas Carol (Colindă de Crăciun). În ajunul Crăciunului‚ familiile engleze citesc şi acum această carte cu voce tare (Franklin Roosevelt‚ fost preşedinte al Statelor Unite‚ s-a conformat şi el acestei tradiţii). Aflînd că Charles Dickens a încetat din viaţă‚ un tînăr a exclamat: „A murit Dickens? Înseamnă că va muri şi moş Crăciun?“ Cu toate acestea‚ moş Crăciun este încă foarte viu în mintea şi inima multor copii.

În realitate‚ nu numai copiii se simt fascinaţi de sărbătoarea Crăciunului. În 1937‚ în Australia‚ un bărbat cu influenţă a rămas profund impresionat de ceea ce a văzut de la o fereastră deschisă în noaptea de Crăciun. Afară‚ o doamnă în vîrstă‚ cu o lumînare în mînă‚ stătea jos lîngă un aparat de radio care transmitea colinde de Crăciun. Un an mai tîrziu‚ acest bărbat a organizat o reuniune de proporţii în aer liber şi a numit-o „Colindele la lumînare“. Fiind binevenite pentru serile de vară australiene‚ această petrecere a devenit în scurt timp foarte populară. Astăzi‚ în toate colţurile ţării‚ oamenii se adună‚ aprind o lumînare şi cîntă colinde pentru a sărbătorii Crăciunul.

Francis din Assisi s-a dovedit a fi un apărător convins al Crăciunului. În 1224‚ spre marea încîntare a orăşenilor‚ el a oficiat slujba de Crăciun în jurul unei iesle autentice‚ la care erau legaţi un bou şi un măgar. Curînd după aceea‚ scena de Crăciun cu iesle s-a răspîndit‚ astfel încît astăzi ieslea este expusă în multe case şi biserici catolice. În biserica Aracoeli din Roma‚ există o iesle în care stă culcat un prunc nou-născut împodobit cu aur şi bijuterii. Femeile îşi aduc aici copiii pentru a prezenta un omagiu „copilului sfînt“. Lîngă această iesle se află teancuri de scrisori expediate de oameni din toată lumea în care se solicită ajutoare şi minuni.

În 1841 prinţul de origine germană Albert împreună cu soţia lui‚ regina Victoria‚ au întrodus obiceiul pomului de Crăciun în Anglia. Curînd după aceea‚ Weihnachtsbaum-ul german cîştigase favoarea englezilor. Mai tîrziu‚ doi clerici anglicani au propus să fie instalate în catedrala Sfîntul Pavel din Londra un pom de Crăciun şi o iesle. Deoarece unele persoane se împotriveau acestui proiect‚ regele George al V-lea a hotărît să ofere catedralei doi brazi. De atunci încoace‚ ieslea şi brazii au împodobit an de an acest edificiu în luna decembrie. În plus‚ aceste simboluri au fost adoptate şi de alte biserici protestante.

Obiceiurile de Crăciun diferă de la o ţară la alta. Dar luminile şi pomii veşnic verzi‚ ieslea şi colindele sale‚ petrecerile şi cadourile‚ conferă Crăciunului un farmec pe care mulţi îl găsesc irezistibil. „Există oare vreun copil pentru care Crăciunul să nu constituie cea mai frumoasă zi din an?“‚ întreabă istoricul Pimlott. Din moment ce Crăciunul place atîtor oameni‚ are oare vreun sens să-i evocăm pericolele? Deoarece adevărata sa origine este tulburătoare iar efectele sale sînt deseori funeste‚ considerăm că o analiză mai profundă a acestui obicei este binevenită.