Serviciu pentru Iehova pe muntele său cel sfînt
Relatare de Fred Germann
UNII oameni simt faţă de munţi o veneraţie superstiţioasă. Cît despre mine, întrucît m-am născut în Elveţia, m-am simţit totdeauna puternic atras spre munţi, mai ales spre munţii Alpi. Încă din copilărie, am fost deseori extaziat în faţa unei asemenea măreţii şi n-am încetat să văd în ea o mărturie tăcută despre gloria lui Dumnezeu. Chiar şi astăzi — la vîrsta de 86 de ani — spectacolul culmilor care se înalţă spre cer îmi aminteşte de profeţia din Mica 4:1, 2. Potrivit acestei profeţii, bărbaţi şi femei hotărîţi trebuie să se strîngă la „muntele casei lui Iehova,“ la centrul închinării curate, la muntele care se înalţă cu mult deasupra tuturor religiilor false. Iar eu am avut marele privilegiu să văd cu ochii mei împlinirea acestei profeţii! Dar aşa cum este nevoie de hotărîre şi curaj pentru a escalada o culme alpină, şi eu am avut nevoie să trec peste munţi de greutăţi pentru a practica adevărata formă de închinare (Matei 17:20). Permiteţi-mi să vă împărtăşesc cîteva dintre amintirile mele.
PRIMELE OBSERVAŢII ASUPRA MUNTELUI
Era în 1903, în Oberlandul Bernei, în Elveţia, cînd mama mea a întrezărit pentru prima dată „muntele“ adevăratei închinări. Ea a citit o tipăritură biblică ce anunţa înlocuirea viitoare a actualului sistem nedrept prin domnia de 1 000 de ani a lui Cristos. Entuziasmată de ceea ce citise, mama nu s-a putut reţine să nu vorbească vecinelor sale. Într-o seară ea a fost vizitată de pastor, care era foarte nemulţumit, dar mama avînd Biblia în mînă, nu a ezitat să-i dea replica. Pe atunci aveam opt ani.
Mama nu a întîrziat să se dedice lui Dumnezeu, simbolizînd acest act prin botez. În regiunea noastră nu exista decît un singur grup mic de creştini, animaţi cu toţii de „credinţa în stare să strămute munţii“ (I Corinteni 13:2). Ei se întruneau în orăşelul Thun, unde avea să se stabilească filiala elveţiană a Societăţii Watch Tower cu şaizeci de ani mai tîrziu. În ciuda distanţei, mama mergea cît de des posibil la aceste întruniri. Pe atunci adunarea din Thun era condusă mai ales de doi fraţi carnali, foarte dotaţi în domeniul instruirii altora. Unul dintre ei fusese chiar la „Bible House“ din Allegheny (care a devenit mai tîrziu un cartier al oraşului Pittsburgh), în Statele Unite şi el participase la traducerea în germană a volumului al cincilea din „Studii din Scripturi.“
Din nefericire, aceşti doi fraţi au încetat să-l urmeze pe Isus Cristos, Călăuzitorul, şi au început să se ‘sprijinească pe propria lor inteligenţă’ (Proverbele 3:5). Încetul cu încetul ei au dezvoltat un spirit critic. Neavînd altceva de ales, mama a continuat să frecventeze grupa pentru un timp oarecare, dar neavînd un contact direct cu lucrarea, ea şi-a pierdut în curînd ardoarea în serviciul lui Dumnezeu. Totuşi ea continua să-mi vorbească despre adevăr, iar cînd a izbucnit primul război mondial, eu am început să arăt un interes sincer faţă de mesaj.
În 1915, întrunirile creştine au fost organizate la Frutigen, orăşelul nostru, la o personalitate locală care organiza şi prezentarea Fotodramei Creaţiei realizată de pastorul Russell. Era vorba despre opt ore de proiecţie animată, în culori şi sonorizată. Prezentată în patru şedinţe, „Fotodrama“ reconstituia scopul divin de-a lungul întregii istorii umane, de la epoca creaţiei pînă la realizarea grandioasă a acestui scop cu privire la pămînt şi locuitorii săi de la sfîrşitul mileniului. Această operă remarcabilă ne-a impresionat pe mine şi pe mama. Noi am reluat deci legătura cu Studenţii Bibliei, cunoscuţi astăzi sub numele de Martori ai lui Iehova. Cît eram de fericiţi! Noi stăteam la poalele „muntelui casei lui Iehova.“
MUNŢII ALPI SAU MUNTELE LUI IEHOVA
Deşi pe atunci eram un alpinist pasionat riscîndu-mi adesea viaţa, totuşi, din cînd în cînd îmi puneam unele întrebări ca acestea: „Care este adevăratul scop al vieţii? Pentru ce Autorul acestei minunate naturi nu pune capăt nedreptăţii şi suferinţei?“ Asistînd la întruniri şi studiind publicaţiile Societăţii Watch Tower, am început să înţeleg şi să iubesc Biblia şi pe Autorul ei, Iehova Dumnezeu. În toamna anului 1915, am hotărît deci că dragostea mea faţă de munţii elveţieni va rămîne pe un plan secundar faţă de iubirea pe care o resimţeam pentru „muntele“ adevăratei închinări. Mi-am dedicat viaţa lui Iehova şi am fost botezat de fratele Emile Lanz, în apartamentul său din Berna. Pe vremea aceea doctorul Lanz era responsabil al lucrării din Elveţia şi Franţa.
Aveam 20 de ani şi plecasem să fac o carieră promiţătoare în serviciile poştale. Totuşi eu am luat drept Călauzitor pe Isus şi m-am hotărît să ‘calc cu atenţie pe urmele sale’ (I Petru 2:21). Am scris deci biroului Studenţilor Bibliei, iar la cererea mea am primit un colet voluminos cu tipărituri biblice pe care să le distribui în lucrarea de evanghelizare. Chiar pe vremea aceea am fost numit funcţionar în orăşelul Huttwil. „Şi acum, la treabă!“, mi-am zis eu. Eram singur faţă în faţă cu o sarcină dificilă, dar am găsit forţa necesară pentru a o îndeplini datorită studiului zilnic al Cuvîntului lui Dumnezeu şi publicaţiilor Societăţii. Pasajul din Evrei 13:11–15 m-a ajutat să iau hotărîrea de care aveam nevoie. Odată ce am parcurs acest orăşel, a urmat turul satelor învecinate. Am vizitat din nou toate persoanele care manifestaseră interes pentru adevărurile biblice. Este inutil să va spun că nici colegii mei de muncă nu au fost iutaţi. Unul dintre funcţionari, pe care-l întrebasem dacă nu i-ar place să studieze Biblia, a acceptat oferta mea. Ca urmare soţia sa şi o vecină s-au alăturat discuţiilor noastre biblice.
În cursul uneia dintre aceste discuţii soţia colegului meu şi vecina sa m-au întrebat dacă aş accepta să vorbesc cu pastorul protestant. Întîlnirea cu el a avut loc. Eu am explicat acestui om care se crampona de doctrina infernului, tot ce avea neraţional punctul său de vedere, întrucît corpul omenesc s-ar consuma foarte repede în foc. El a răspuns: „Aceasta nu este o problemă. Păcătoşii vor primi probabil nişte corpuri din material care nu arde.“ Cînd am deschis Biblia la Ezechiel 18:4 (care spune că ‘sufletul care păcătuieşte, acela va muri,’ el m-a întrerupt zicîndu-mi: „Trebuie să crezi că sufletul este nemuritor.“ Şi el a refuzat să mai examineze alte texte biblice.
Cam pe vremea ceea am întîlnit o învăţătoare care credea de asemenea în doctrina infernului. Am întrebat-o dacă credea că ar putea trăi fericită în cer, acolo unde ea spera să meargă, ştiind că jos în infern, miliarde de păcătoşi suferă în nişte suplicii eterne. Ea mi-a făcut atunci această mărturisire cel puţin neaşteptată: „Dumnezeu va aranja ca nimeni să nu se gîndească la aceasta.“ Aceste raţionamente înşelătoare m-au convins de necesitatea de a-i ajuta pe oameni care ‘se închină la ce nu cunosc.’ — Ioan 4:22.
Cîteva luni mai tîrziu am fost transferat la Wangen-sur-Aar unde am avut bucuria să mă alătur adunării din Biel. Acolo m-am hotărît să intru în serviciul cu timp integral. Am trimis o scrisoare de demisie direcţiei serviciilor poştale şi de îndată ce problemele mele au fost aranjate, am mers la Zürich, unde se afla depozitul de publicaţii al Studenţiilor Bibliei. În luna mai 1916 am devenit colportor (sau pionier). În loc să-mi găsesc bucurie în escaladarea stîncilor, puteam de acum înainte să-mi consacru tot timpul în a răspîndi această invitaţie: „Veniţi, să urcăm la muntele lui Iehova.“ — Mica 4:2.
NORI NEGRI SE ÎNGRĂMĂDESC LA ORIZONT
Oricine a făcut deja puţin alpinism ştie că trebuie să prevadă schimbările bruşte ale vremii. În timpul primului război mondial, nori negri au întunecat cerul senin al activităţii noastre de predicare în Elveţia. Fratele Lanz, care mă botezase în 1915, a început să manifeste un spirit de răzvrătire faţă de Charles Russell, preşedintele Societăţii Watch Tower. Îngîmfîndu-se cu titlul său de „doctor“ şi convins că metodele sale erau cele mai bune, Lanz a permis ca în inima sa să se dezvolte amărăciunea.
Într-o duminică, în timp ce mă aflam în adunarea din Frutigen, opoziţia a izbucnit pe faţă. Într-un discurs, fratele Lanz a declarat că Societatea greşeşte şi el a propus „un alt fel de veste bună“ (Galateni 1:6). Pînă atunci el îl prezentase întotdeauna pe fratele Russell drept un creştin model, dar acum iată că el a început să-l critice cu serveritate. Îmi amintesc că mama, contrariată de asemenea cuvinte, mi-a spus: „Trebuie să rămînem fermi. Aici am găsit adevărul; aceasta este lucrarea lui Dumnezeu.“ Ataşamentul ei fidel faţă de Iehova şi faţă de forma de închinare care îi era adusă lui pe muntele său cel sfînt devenise de nezdruncinat. Din nefericire, starea sănătăţii sale se agrava. În mai 1917, responsabilităţile familiale m-au obligat să abandonez activitatea de pionier şi să mă întorc acasă, unde mi-am reluat ocupaţia lumească. Mama şi-a încheiat alergarea pămîntească în 1918, fidelă pînă la sfîrşit.
La ieşirea din aceste încercări, adunarea noastră din Frutigen părea că a fost ‘cernută ca grîul’ (Luca 22:31). Nu mai eram decît patru persoane gata să continuăm a-i invita pe oameni să vină să se închine lui Iehova pe muntele său cel sfînt. În acest mic grup se afla şi sora Emmy Schneider, care a întreprins mai tîrziu lucrarea de predicare cu timp integral şi care este mereu fidelă în serviciul lui Iehova. Pentru a remedia situaţia dramatică creată de Lanz şi totodată pentru a-i întări pe fraţi, Charles Russell a trimis de la Brooklyn pe fratele Conrad Binkele. Pe vremea aceea, mulţi au părăsit muntele luminos al lui Iehova ca să se regăsească curînd în „întunericul de afară.“ — Matei 25:30.
În 1919 mi s-a oferit ocazia să-mi reiau serviciul cu timp integral. Am părăsit deci din nou munca la serviciile poştale, pentru a ajuta adunarea din Berna. Tot atunci a ajuns la apostazie Alexandre Freytag, care reprezenta Societatea la biroul francez de la Geneva, trimiţîndu-şi nişte emisari care să-i determine şi pe creştinii din Berna şi din împrejurimi să îmbrăţiseze ideile sale. Totuşi, organizînd mai multe ocazii pentru a-i vizita pe fraţi, noi i-am putut ajuta să continue să meargă cu paşi siguri pe „muntele“ închinării curate aduse lui Iehova. — Romani 16:17, 18, 25–27.
REECHIPAREA NOASTRĂ
Primul război mondial perturbase comunicaţiile internaţionale şi nu mai primeam tipărituri biblice de la Brooklyn. Pentru a-i ajuta pe oameni să găsească „muntele“ lui Iehova, noi tipăream într-o tipografie locală ajutoarele biblice de care aveam nevoie. Dar operaţiunea dovedindu-se foarte costisitoare, ne-am gîndit să ne tipărim singuri publicaţiile.
Cîţiva membrii ai adunării din Berna aveau o oarecare experienţă în munca de tipărire. De aceea, după ce am ‘calculat cheltuielile,’ şi cu acordul fratelui J. Rutherford, noul preşedinte al Societăţii, am fondat o cooperativă numită „Tipografia Turnului de Veghere.“ (Luca 14:28).
Apoi am strîns fondurile necesare prin emiterea unor bonuri cu valoarea de 100 de franci, fără dobînzi şi rambursabili în orice moment. Am cumpărat în felul acesta o casă spaţioasă, situată în Berna, Allmendstrasse, Nr. 36.
Un frate capabil a fost însărcinat să cumpere materialele. Cunoscînd posibilităţile noastre financiare, acest frate a mers în Germania şi a cumpărat maşini de ocazie, dar în bună stare; numai rotativa era nouă. Din nefericire, acest material a fost încărcat într-un vagon în care ploua prin acoperiş. Trebuie să spunem că noi tocmai ieşeam din război şi condiţiile de viaţă în Europa erau încă dificile. Imaginaţi-vă decepţia noastră cînd ne-a sosit materialul! Ploia se infiltrase şi peste tot apăruse rugina.
Ce să facem? Să ne aşezăm şi să începem să plîngem? La ce bun? Echipaţi cu petrol şi cu pînză de şmirghel, membrii adunării din Berna, inclusiv surorile, s-au aşezat la treabă. După mai multe săptămîni de eforturi, nu a mai rămas nici o urmă de rugină. Cu ajutorul unui instalator de specialitate, fraţii au montat maşinile, care nu peste mult şi-au făcut auzite bătăile lor ritmice. Imobilul care adăpostea tipografia a devenit în continuare, şi încă pentru mulţi ani, sediul lucrării pentru Elveţia şi ţările francofone. Apoi Betelul din Elveţia a fost transferat într-o clădire mai mare, exact la celălalt capăt al străzii Allmendstrasse, la nr. 39. Mai tîrziu a fost transferat la Thun.
FĂRĂ TEAMĂ PE „MUNTELE“ LUI IEHOVA
Congresul de opt zile care a avut loc la Cedar Point (Statele Unite) între 1 şi 8 septembrie 1919 şi care punea accentul pe tema „Fericiţi sînt cei ce nu se tem,“ s-a dovedit foarte stimulator pentru toţi Studenţii Bibliei. Vizita în Europa a fratelui Rutherford, în toamna anului 1920, a fost de asemenea un mare ajutor pentru noi. Exemplul său şi încurajările sale ne-au făcut să luăm hotărîrea de a da tot ce avem mai bun în noi înşine în serviciul Regatului.
În afară de proiectarea Fotodramei, a fost dată o mărturie strălucită printr-un discurs intitulat „Milioane de oameni care trăiesc astăzi nu vor muri niciodată.“ Sălile erau pline, iar exemplarele cărţii cu acest titlu au fost distribuite „ca pîinea caldă.“ Uneori, fraţii însărcinaţi cu difuzarea acestei lucrări trimiteau comenzi prin telegrame al căror text era redactat astfel: „Trimiteţi 200 de milioane“ sau „Urgent, 150 de milioane.“ Vă imaginaţi marea uimire a telegrafistelor.
Eu am avut privilegiul să servesc la Betelul din Berna încă de la inaugurarea sa, în octombrie 1920 şi păstrez mereu o excelentă amintire a caldei prietenii frăţeşti care domnea aici. Într-o dimineaţă din luna iulie 1921, supraveghetorul filialei a venit să mă informeze că Societatea mă numise supraveghetor al lucrării în provinciile Alsacia-Lorraine şi Sarr.
Fraţii efectuaseră deja o frumoasă lucrare în aceste regiuni, dar era necesar ca adunările existente să fie întărite şi să fie organizate altele noi. Şi aici „muntele casei lui Iehova“ avea nevoie să fie „înalţat deasupra dealurilor,“ pentru ca „oamenii“ din Lorraine, din Alsacia şi Sarre să poată „veni şuvoi“ spre el şi spre adevărata închinare a lui Iehova. — Mica 4:1.
Ca supraveghetor călător şi cu ajutorul bătrînilor care lucrau pe plan local, am putut organiza o campanie de discursuri publice. Dat fiind faptul că Biserica Catolică era deosebit de puternică pe atunci în aceste regiuni, activitatea noastră pretindea mult curaj şi ne aduceam aminte deseori de tema congresului din Cedar Point: „Fericiţi sînt cei care nu se tem!“
AJUTORAREA „OILOR“
Odinioară, Iehova a declarat prin profetul său Ezechiel: „Eu voi căuta oile mele şi voi avea grijă de ele. Le voi face să iasă dintre popoare . . . . Le voi paşte într-o păşune bună şi locul lor de locuit se va afla pe munţii cei înalţi ai lui Israel“ (Ezechiel 34:11, 13, 14). În acea vreme, în primii ani de după război, existau creştini zeloşi care căutau „oile“ în cele mai mici colţuri şi unghere, conducîndu-le spre „muntele“ închinării adevărate a lui Iehova, pentru ca ele să se poată sătura de hrană spirituală. — Vezi Matei 25:31–46.
Odată cu apariţie revistei „Epoca de aur“ (Astăzi „Treziţi-vă“), unii creştini tineri din Strasbourg şi Saarbrücken au prins curaj cu toată forţa şi au pornit să prezinte acest periodic într-un mare număr de localuri publice şi braserii unde au dat o excelentă mărturie.
În 1922–1923, Fotodrama a fost proiectată din nou în Alsacia, mai întîi de fratele Charles Eicher şi apoi de mine, atunci cînd fratele Eicher a fost chemat la Betelul din Brooklyn. Pe vremea aceea nu exista amplificare sonoră. Din fericire, Palatul de Festivităţi din Strasbourg avea o acustică perfectă, aşa că în fiecare seară ne găseam aici în faţa unei asistenţe de circa 1 800 de persoane! Violonistul nostru, Charles Rohner, a contribuit mult la reuşita acestor reprezentaţii. Mai tîrziu şi el a fost chemat la Betelul din Brooklyn, unde şi-a pus talentul său muzical în slujba înfrumuseţării emisiunilor WBBR, staţia radiofonică a Societăţii Watch Tower.
Dar trebuia să-i invităm acum şi pe locuitorii marelui ducat al Luxembourgului să vină şi să i se închine lui Iehova pe „muntele său cel sfînt.“ Am făcut deci pregătiri pentru a proiecta Fotodrama în oraşele Luxembourg, Esch şi Differdange, ca şi pentru a ţine discursuri în alte două oraşe. Dar Luxembourg-ul era prea departe de Strasbourg ca să mă pot duce cu regularitate acolo. În cele din urmă am convenit cu fraţii germani din regiunea Trier să se ocupe ei de lucrarea din această mică ţară.
În luna august 1925, apoi din nou în primăvara anului 1926, Societatea mi-a cerut să vizitez ca supraveghetor călător toate adunările din Elveţia. Pe atunci am întîlnit-o pe aceea care avea să-mi devină soţie, pe Antoinette. Dar eu nu doream ca prin căsătoria mea să fiu obligat să-mi întrerup serviciul cu timp integral. Soluţia a venit la moment. În mai 1926 a fost nevoie ca cineva să se ocupe de biroul şi depozitul de publicaţii pe care îl avea Societatea în oraşul Lens, din nordul Franţei. Am fost trimis acolo şi am lucrat mai întîi singur, pînă la căsătoria mea în 1927. Antoinette a venit atunci să stea alături de mine la Lens, unde ea se ocupa de menaj şi bucătărie, precum şi de unele sarcini ale biroului. Aveam cu noi pe fratele François Jankowsky, care se ocupa de corespondenţa cu fraţii polonezi din nordul Franţei.
„UN REFUGIU PE ÎNĂLŢIMILE“ ÎNCHINĂRII LUI IEHOVA
Primul nostru copil, Daniel, s-a născut în 1928, iar un an mai tîrziu a urmat al doilea, Frédy. A trebuit deci să-mi organizez altfel viaţa şi să caut o ocupaţie profană pentru a putea vedea de nevoile familiei (I Timotei 5:8). Marea problemă era să vedem unde vom merge să ne instalăm. Să ne întoarcem în Elveţia, în Alpii pe care-i iubeam atît de mult, sau să rămînem în Franţa unde se părea că este mai mare nevoie?
În cele din urmă am hotărît să ne stabilim în zona Parisului, unde pe atunci nu exista decît o mînă de vestitori ai Regatului. Astăzi, după cincizeci de ani, sîntem în acelaşi loc. Deşi vîrsta ne obligă să încetinim puţin ritmul activităţii noastre, Antoinette (Mimi) şi cu mine luptăm mereu pentru a-i servi lui Iehova în mod loial pe „muntele“ său cel sfînt şi avem bucuria de a vedea cum unii din copiii noştri şi nepoţii noştri fac la fel.
Ce ascensiune minunată între 1915 şi 1918! Dar Iehova şi organizaţia sa condusă prin Fiul său Isus Cristos au fost alături de mine. Acum, cînd ajung la capătul alergarii mele pămînteşti, ţin să-mi exprim profunda recunoştinţă faţă de „sclavul fidel şi prevăzător“ pentru tot ce a făcut pe plan spiritual pentru a ne ajuta, pe mine şi pe toţi fraţii mei creştini din lumea întreagă, pentru ca să găsim forţa spirituală necesară şi astfel să ne îndeplinim dificila noastră sarcină şi să trecem peste obstacole (Matei 24:45–47). Ca şi profetul din vechime Habacuc, şi noi putem spune: „Cel Etern Domnul [Iehova], este forţa mea. El îmi face picioarele sprintene ca ele căprioarelor şi ma face să găsesc un refugiu pe înalţimi.“ — Habacuc 3:19, Today’s English Version.