Conduita plăcută lui Dumnezeu, manifestată faţă de alţii

„Îţi scriu (. . .) ca să ştii cum se cuvine să te comporţi tu însuţii în casa lui Dumnezeu care este adunarea”. — 1 Tim. 3:14, 15.

1, 2. Cum ne ajută Biblia în ce priveşte felul nostru de a-i trata pe alţii?

PRINTRE foloasele care rezultă pentru creştini în urma studierii Bibliei se cuprinde şi acela că ei învaţă modul de comportare plăcut lui Dumnezeu faţă de alţi oameni. Chiar şi oamenii care nu cunosc creştinismul şi Biblia recunosc înţelepciunea şi caracterul practic al unui sfat ca acesta: „Ceea ce doriţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le [şi voi] la fel”. — Luca 6:31.

² Biblia ne oferă mult mai mult decît doar simple generalităţi cu privire la conduita noastră faţă de alţii. Ea ne sfătuieşte cum ar trebui să ne comportăm faţă de persoanele care se află în relaţii concrete, practice, cu noi, precum şi în diferite situaţii. Spre exemplu, Biblia dă sfaturi cu privire la conduita unei soţii creştine faţă de soţul ei necredincios şi ne sfătuieşte cu privire la atitudinea pe care trebuie s-o avem faţă de cei sărmani, faţă de cei handicapaţi precum şi faţă de persoanele de sex opus (I Pet. 3:1–6; Ps. 41:1; Lev. 19:14; 1 Tim. 5:1, 2). Scripturile ne oferă, de asemenea, numeroase sfaturi cu privire la modul în care ar trebui ,să ne comportăm în casa lui Dumnezeu, care este adunarea’. — 1 Tim. 3:15.

3. De ce avem nevoie de îndrumarea lui Iehova cu privire la conduita noastră?

³ Aplicarea unor asemenea sfaturi este de importanţă capitală pentru noi, căci Cuvîntul lui Dumnezeu arată că, în parte, Dumnezeu ne va judeca pe baza modului în care ne comportăm faţă de alţii (Mat. 18:35; 25:40, 45; Apoc. 2:23). În consecinţă, în loc să ne orientăm fie conform cu ceea ce ne spun alţi oameni că ar trebui să facem, sau conform cu propriile noastre porniri emoţionale sau cu ceea ce „simţim” noi că este potrivit, noi ar trebui să avem atitudinea lui David: „Fă-mă să cunosc căile tale, o, Iehova; învaţă-mă cărările tale. Fă-mă să umblu în adevărul tău şi învaţă-mă căci tu eşti Dumnezeul meu al salvării”. — Ps. 25:4, 5; 139:17, 21.

MODUL DE A-I TRATA PE CEI PĂCĂTOŞI

4. De ce este necesar să ştim cum să-i tratăm pe cei căzuţi în păcat?

⁴ Ca descendenţi ai lui Adam, toţi oamenii „au păcătuit şi sînt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu” (Rom. 3:23; 5:12). Situaţia noastră însă nu este lipsită totuşi de speranţă, căci „Cristos Isus a venit în lume să-i salveze pe cei păcătoşi”. Oricine recunoaşte faptul acesta şi exercită credinţă în Cristos poate cîştiga iertare, chiar dacă în trecut a trăit în mod păcătos. — 1 Tim. 1:12–16; I Cor. 6:9–11; Fapte 10:43; Rom. 6:12–14.

5. Ce trebuie făcut atunci cînd un creştin comite un păcat grav?

⁵ Dar ce se întîmplă dacă cineva care s-a căit, a ajuns să creadă în Cristos şi a devenit un creştin botezat, cedează în faţa slăbiciunii sau se poticneşte alunecînd în săvîrşirea unui păcat grav? El ar putea fi iertat, aşa cum a fost iertat şi apostolul Petru pentru că l-a renegat pe Isus. Dacă ei aflat că un frate creştin a cedat în faţa unui păcat grav, ce vei face tu? Din iubire sinceră, tu vei dori să vezi că acel frate a primit ajutor spiritual. Mijlocul de oferire a unui asemenea ajutor îl constituie adesea bătrînii devotaţi care dau dovadă de însuşiri spirituale sau supraveghetorii din adunare. Ce obiectiv urmăresc ei? Acela de a-l restabili sau redresa spiritual pe creştinul căzut în greşeală. — Gal. 6:1; I Ioan 5:16; II Tim. 2:23–26; Iuda 23

6. La ce acţiune trebuie să se treacă atunci cînd creştinul vinovat de un păcat grav nu se căieşte?

⁶ Uneori însă o persoană care a umblat ani de zile pe calea adevăratului creştinism deviază de la această cale, dedîndu-se unei conduite neplăcute lui Dumnezeu, fără a se căi apoi, în ciuda eforturilor sincere de a-l ajuta, depuse de bătrîni. Biblia arată că în secolul întîi s-a petrecut aşa ceva şi se întîmplă şi astăzi (II Pet. 2:10–20). Ce trebuie făcut într-un asemenea caz? În înţelepciunea şi în dreptatea sa perfectă Dumnezeu îndrumă să se treacă la măsuri ferme, pentru a proteja curăţenia morală şi spirituală a adunării. În plus, aceste măsuri s-ar putea să aibă un efect şocant asupra delincventului, făcîndu-l să-şi revină. Cuvîntul lui Dumnezeu ordonă: „Îndepărtaţi-l pe omul acela rău din mijlocul vostru”. Aceasta înseamnă excluderea din adunarea creştină. — I Cor. 5:13; 1 Tim. 1:20; Vezi şi Deut. 17:7.

7. Ce întrebări se ridică cu privire la o persoană care a fost privată de comunitate, adică exclusă?

⁷ Este trist faptul că atitudinea şi conduita cuiva ajunge să pretindă o asemenea acţiune, dar odată ce respectivul a fost exclus, cum trebuie să-l privească şi să-l trateze membrii adunării? Trebuie oare să se poarte cu respectivul aşa cum s-ar purta cu orice vecin, coleg de muncă sau cu orice om pe care-l întîlneşte pe stradă? Îl vor saluta amical sau chiar vor schimba cîteva cuvinte dacă îl vor întîlni întîmplător? Pînă la ce limite vor trebui să comunice şi să stea în compania celui excomunicat părinţii creştini ai acestuia sau alte rude? Şi, în sfîrşit, cum stau lucrurile cu faptul de a lucra împreună cu el sau de a-l primi în chirie? Trebuie să fim recunoscători din tot sufletul pentru faptul că Iehova Dumnezeu nu ne lasă fără îndrumări privitoare la atitudinea pe care trebuie s-o avem sau la felul în care trebuie să-l tratăm pe delincventul privat de comunitate!

SFATUL LUI DUMNEZEU PRIVITOR LA DELINCVENŢI

8, 9 a) Ce sfat a dat Isus cu privire la cineva care a păcătuit? b) La ce tip de păcat se referea Isus aici?

⁸ Atunci cînd Dumnezeu încă mai trata cu iudeii ca popor al său, Isus a dat unele sfaturi cu privire la cineva care a păcătuit. Discipolii lui Isus, ei înşişi iudei, urmau să înţeleagă aceste sfaturi în lumina situaţiei existente în comunitatea iudaică. Dar şi noi putem trage, tot la fel, foloase din ele, căci sfaturile pe care le-a dat Isus aveau să fie aplicabile mai tîrziu, atunci cînd Dumnezeu avea să întemeieze adunarea creştină (Mat. 21:43). Isus a început astfel: „Cînd fratele tău săvîrşeşte un păcat, du-te şi dezvăluie-i greşeala numai între tine şi el. Dacă te ascultă, l-ai cîştigat pe fratele tău”. — Mat. 18:15.

⁹ Este evident că Isus nu vorbea aice despre un „păcat” în sensul unei oarecare mici ofense personale, de felul aceleia despre care citim în Filipeni 4:23, (Vezi şi Prov. 12:18). Dimpotrivă, se pare că el avea în minte păcate cum sînt înşelăciunea sau calomnia, păcate suficient de grave pentru ca ele să atragă excluderea din adunare a celui care le săvîrşeştea. Dacă cel împotriva căruia s-a săvîrşit păcatul putea aplana lucrurile printr-o abordare personală a păcătosului, el îl ,cîştiga pe fratele său’; cînd acesta dădea dovadă de o căinţă sinceră şi încerca să repare răul făcut, nu mai existe nici o nevoie la lucrurile să fie împinse mai departe.

10, 11. Dacă primul pas sau demers a dat greş, care va fi următorul lucru care se va face?

¹⁰ Dar dacă acest prim demers dădea greş? Isus a continuat astfel: „Dar dacă [păcătosul] nu [te] ascultă, mai ia cu tine pe încă unul sau doi pentru ca orice lucru să fie constatat pe baza spuselor a doi sau trei martori” — Mat. 18:16.

¹¹ Cei luaţi cu el trebuia să fie „martori” şi nu doar nişte părţi neutre care caută să medieze o împăcare, Se pare că trebuie ca aceştia să fi fost ,martori’ ai săvîrşirii răului, cunoscînd, de pildă, ce înţelegere bănească, financiară, s-a făcut şi astfel fiind în măsură să certifice sau să confirme dacă înşelăciunea s-a săvîrşit sau nu. Sau dacă un contract sau ceva asemănător dovedesc delictul, sar putea să fie chemati, fraţi capabili spiritual care au experienţă în acest domeniu. Dînşi ar putea să adeverească starea de fapt şi de asemenea să fie martori despre declaraţia sa cu ocazia acestei întilniri, în caz că e nevoie de ultimul pas.

12. Aşa după cum a explicat Isus, care avea să fie demersul sau pasul final?

¹² Isus aminteşte ca ultimul pas în legătură cu păcătosul: „Dacă nu ascultă de ei, vorbeşte cu adunarea. Şi dacă nu ascultă nici de adunare, să fie pentru tine ca un om dintre naţiuni şi ca un perceptorb” (Mat. 18:17). Într-adevăr, ca un ultim efort de a-l readuce pe păcătos la calea corectă, problema trebuia preluată de către bătrînii calificaţi spiritual ai adunării. Aceştia puteau audia faptele şi puteau obţine depoziţii din partea martorilor. Apoi ei îl puteau mustra pe delincvent cu ajutorul Cuvîntului lui Dumnezeu. Dacă el însă tot refuza să se căiască, urma ca ei să acţioneze în folosul adunării, pentru a-l disciplina şi pentru a ocroti adunarea de influenţa lui primejdioasă. Această acţiune era excluderea sau privarea lui de comunitate.

NU LIPSIŢI DE OMENIE

13, 14. De ce putem fi siguri că Isus nu a sprijinit punctul de vedere de a fi inumani faţă de alţii?

¹³ Ca un ajutor pentru a determina care trebuie să fie conduita noastră faţă de o asemenea persoană, trebuie să înţelegem corect aceste cuvinte ale lui Isus: „Să fie pentru tine ca un om dintre naţiuni şi ca un perceptor.” În secole dinainte de naşterea lui Cristos unii rabini iudei exprimau puncte de vedere extremiste ca acela că un iudeu nu putea nici chiar să-l ajute pe un păgîn care se afla în primejdie de moarte. O asemenea lipsă de inimă nu se manifesta doar faţă de păgîni. Spre exemplu, în parabola lui Isus privitoare la cine este cu adevărat aproapele, atît un levit cît şi un preot au refuzat să-l ajute pe un compatriot iudeu, pe cînd un samaritean venit mai tîrziu l-a ajutat. — Luca 10:29–37.

¹⁴ Dar în Matei 18:17 Isus nu voia să spună că discipolii săi trebuia să refuze îndeplinirea unui act de bunătate, cum ar fi într-un caz de accident sau de necesitate disperată. Isus însuşi le-a arătat unor păgîni o asemenea bunătate, cum a fost de pildă ceea ce a făcut faţă de femeia siro-feniciană. Cu toate că Isus, discipolii săi şi chiar şi femeia îşi dădeau seama că situaţia ei era neobişnuită, pentru că ea era o păgînă iar Isus fusese trimis la iudei, Cristos i-a vindecat totuşi fiica (Mat. 15:21–28; Marcu 7:24–30). Isus a arătat de asemenea bunăvoinţă faţă de oameni, atunci cînd un ofiţer din armata romană l-a rugat să-i vindece sclavul ce zăcea paralizat. Ofiţerul a cunoscut acest lucru şi nu a aşteptat de la Isus, un învăţător iudeu, să intre în casa lui. Incă şi nişte „bătrîni dintre iudei” au cerşit milă de la Isus pentru acest ne-iudeu onorabil, lucru pe care l-au şi primit (Luca 7:1–10; Mat. 8:5–13). Astfel, prin ceea ce a spus cu privire la necesitatea ca cineva să fie privit ca un „om dintre naţiuni sau ca un perceptor”, Isus nu a interzis manifestările de bunătate şi milă. Ce a vrut atunci să spună el prin acele cuvinte?

„CA UN PERCEPTOR”

15. Cum îi priveau şi cum îi tratau iudeii pe perceptori?

¹⁵ Mai întîi, cum îi priveau şi cum îi tratau iudeii pe perceptori?

„Vameşii [agenţii fiscali] ai Noului Test[ament] erau priviţi de regulă ca nişte trădători şi apostaţi, pătaţi prin legăturile lor frecvente cu păgînii şi prin dispoziţia lor de a se lăsa utilizaţi ca instrumente ale asupritorilor [romani]. Ei erau clasaţi printre păcătoşi (. . .) alături de curve (. . .) [şi] de păgîni . . . Ei erau evitaţi. Oamenii cu o viaţă decentă se ţineau la distanţă de ei, iar prietenii şi tovarăşii lor nu puteau fi decît indivizi de teapa lor, drojdii, reziduri sociale”. — „Cyclopaedia” de M’Clintock şi Strong, vol. VIII, pag. 769.

Într-adevăr, ascultătorii lui Isus ştiau bine că în general iudeii îi evitau pe perceptori. Chiar şi cel mai neînsemnat contact de afaceri cu ei, respectiv plătirea taxelor cerute de lege, era privit de iudei cu aceeaşi silă.

16, 17. Care a fost conduita lui Isus faţă de vameşi sau perceptori?

¹⁶ ,Dar — ar putea întreba cineva — oare Isus nu se complăcea în societatea vameşilor sau perceptorilor?’ Să examinăm faptele.

¹⁷ În calitatea sa de „Miel al lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”, Isus era o lumină pentru toţi oamenii, deşi în cursul serviciului său pămîntesc el s-a concentrat asupra iudeilor (Ioan 1:29; 8:12; Is. 42:1, 6, 7; Mat. 10:5, 6; 15:24). El era ca un medic care venea în ajutorul tuturor acelor iudei care aveau mai mare nevoie de serviciile lui, inclusiv în ajutorul păcătoşilor de genul curvelor, beţivilor şi perceptorilor care recurgeau adesea la mijloace necinstite pentru a–şi cîştiga existenţa. Matei  Levi, un perceptor dispreţuit, a fost unul dintre aceia care au reacţionat pozitiv la mesajul salvator pe care îl adusese Isus. Matei l-a invitat pe Isus la un banchetc, oferindu-li-se astfel lui Matei şi altor perceptori interesaţi posibilitatea de-a auzi mai mult despre minunatele noi adevăruri (Luca 5:27–32; 19:1–10). Aceştia erau oameni care ,păcătuiseră din neştiinţă’, dar care erau gata să facă demersurile necesare pentru a ,li se şterge păcatele’. — Fapte 3:19; Evr. 9:7.

18. Pentru ce modul în care îl trata Isus pe agenţii fiscali nu constituia un model pentru cele spuse în Matei 18:17?

¹⁸ Însă eforturile lui Isus de a le pune mărturie vameşilor sau perceptorilor care ,se apropiau să-l asculte’ si ,îl urmau’ nu au constituit un model cu privire la felul în care trebuie trataţi păcătoşii care nu s-au căit (Marcu 2:15; Luca 15:1). De ce putem fi siguri de lucrul acesta? Pentru că deşi Isus a mîncat împreună cu asemenea vameşi, apostolul Pavel le-a poruncit creştinilor ca ,nici să nu mănînce măcar împreună’ cu păcătoşii care au fost excluşi sau daţi afară din adunare (I Cor. 5:11). De asemenea, Isus le-a spus discipolilor să trateze pe răufăcător necăit în felul în care îi priveau ei, pe bună dreptate, pe perceptorii din acele timpuri. Traducerea lui R. F. Weymouth sună astfel: „Priveşte-l aşa cum îl priveşti pe un păgîn sau pe un vameş”. — Vezi şi New International Version; The New English Bible.

CUM ERAU PRIVIŢI ŞI TRATĂŢI PĂGÎNII

19. Ce arată Biblia cu privire la relaţiile dintre iudei şi neiudei?

¹⁹ Apostolii care au auzit cuvintele lui Isus consemnate la Matei 18:17 erau iudei şi ei ştiau că aceia care le erau compatrioţi nu se întovărăşeau cu păgînii. Legea făcea deosebire între iudei şi păgîni servind tocmai la a-i ţine separaţi pe israeliţi de naţiunile înconjurătoare (Deut. 7:1–4; Num. 15:37–41; Efes. 2:11–14). La Paştile anului 33 e.n. iudeii n-au intrat în palatul guvernatorului roman, „ca să nu se profaneze” (Ioan 18:28). Iar separarea dintre iudei şi samariteni (care acceptau şi ei Pentateuchul) era atît de categorică încît o femeie samariteană ce se afla la un izvor din Samaria a rămas surprinsă că Isus i-a cerut apă, „în ciuda faptului că era iudeu”. — Ioan 4:9.

20. Ce se poate învăţa din experienţa avută de Petru în legătură cu Cornelius, cu privire la modul în care tratau iudeii pe persoanele din alte naţiuni?

²⁰ În plus, în anul 36 e.n., cînd, conform scopului său, Dumnezeu urma să demonstreze că păgînii necircumcişi puteau fi acceptaţi de acum ca moştenitori ai Regatului, el l-a trimis pe apostolul Petru la ofiţerul roman Cornelius. Dar Petru i-a spus lui Cornelius: „Tu ştii bine cît este de ilegal pentru un iudeu să se alăture sau să se apropie de un om de o altă rasă” (Fapte 10:28). Remarca lui Petru arată cît de profund simţeau iudeii că nu trebuia manifestat nici un semn de fraternizare cu vreun om dintre naţiuni. Totodată, atunci cînd a devenit cunoscut faptul că Petru fusese la Cornelius, unii creştini iudei au obiectat cu putere împotriva faptului că Petru „a intrat în casa unor oameni necircumcişi şi a mincat împreună cu ei”. Da, faptul de a fi împreună cu un „om dintre naţiuni” şi de a mînca alături de el era privit de către iudei ca un lucru şocant, revoltător, de neconceput. — Fapte 11:1–3; vezi şi Galateni 2:12.

21. Prin urmare, cum înţelegeţi ceea ce a spus Isus cu privire la un păcătos care nu se căieşte şi care astfel este „ca un om dintre naţiuni şi ca un perceptor”?

²¹ Scripturile ne ajută să înţelegem sfatul lui Isus de a-l trata pe un răufăcător care nu s-a căit şi care a refuzat să asculte de adunare, „ca pe un perceptor”. Aplicarea în zilele noastre a sfatului lui Cristos nu va însemna, în mod categoric, a-l privi pe răufăcător ca pe un om obişnuit din obştea unei anumite localităţi căci nu acesta a fost modul în care au înţeles discipolii lui Isus ceea ce a spus el. Ne putem da mai bine seama de lucrul acesta examinînd şi alte sfaturi conţinute în Scripturile creştine greceşti, sfaturi care ne vor ajuta să tratăm astăzi anumite situaţii din viaţa reală, care implică persoane excluse din adunarea creştină.

[Note de subsol]

CE ÎNSEAMNĂ „CA UN OM DINTRE NAŢIUNI ŞI CA UN PERCEPTOR”?

Iudeii îi evitau pe perceptori ca pe nişte drojdii sau reziduuri sociale.

Iudeii au refuzat să intre în palatul guvernatorului păgîn.

Petru a spus că era „ilegal” ca un iudeu să se apropie de un păgîn.

Iudeii creştini au fost şocaţi sau scandalizaţi de faptul că Petru a mîncat împreună cu Cornelius.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 17]

Iudeii îi evitau pe perceptori, privindu-i drept păcătoşi. Singurul contact de afaceri cu ei era acela de a–şi plăti taxele cerute de lege.