Dumnezeu ascultă rugăciunea unui deţinut

Relatare de Isaac Espeleta

În 1945, cînd forţele armate americane invadaseră deja Filipinele, eu şi alţi 11 tovarăşi am fost arestaţi de către japonezi. Am fost puşi în nişte celule mici de metal galvanizat care nu depăşeau mărimea unor cuşti de cîini. Ziua te coceai în ele iar noaptea îngheţai.

Toţi tovarăşii mei au murit în timpul interogatoriului care a urmat. Deşi am fost chestionat fără întrerupere timp de 45 de zile şi am fost torturat sălbătic de trei ori, nu am recunoscut delictele de care eram acuzat. Am observat că dacă cineva recunoştea în timpul interogatoriului, era împuşcat pe loc sau omorît cu lovituri de baionetă. De aceea am suportat tortura.

Acolo, în minuscula celulă, m-am rugat lui Iehova Dumnezeu şi am promis că dacă voi supravieţui îl voi căuta şi-mi voi petrece restul vieţii servindu-l. Dar înainte de a vă spune mai multe despre felul în care l-am căutat pe Iehova, să vă relatez de ce fusesem închis şi ce anume m-a îmboldit să-i fac acea promisiune lui Iehova.

CE FAPTE MI-AU MARCAT TINEREŢEA

Familia noastră era catolică şi locuia în oraşelul Biñan, la aproximativ 30 de km. sud de Manila. O influenţă puternică asupra copilăriei mele a avut-o bunicul din partea tatălui. El o rupsese cu biserica catolică şi începuse să se preocupe de Biblie. El m-a învăţat minunatul obicei de a citi Scripturile şi pentru aceasta îi voi rămîne recunoscător toată viaţa.

Pe măsură ce creşteam deveneam un cititor însetat. Cînd cel de al doilea război mondial a lovit Filipinele, alimentarea cu materiale tipărite în engleză a încetat. Apoi, într-o zi am dat peste un exemplar al cărţii „Bogăţie“ tipărită de Watch Tower Society. În sfîrşit, găsisem ceva de citit! Cartea conţinea informaţii foarte stimulatoare.

Ceea ce mi s-a părut a fi deosebit de frapant a fost faptul că Dumnezeu avea un nume personal, Iehova. L-am verificat cu Biblia pe care mi-o dăduse bunicul. Da, aşa era. Numele lui Dumnezeu era într-adevăr Iehova (Exodul 6:3; Psalmii 83:18). Totuşi, datorită războiului, mi-a fost imposibil să-mi completez numaidecît noile mele cunoştinţe.

Cu cîţiva ani înainte, în 1936, mă căsătorisem. Cînd războiul a început, aveam de hrănit trei copilaşi. În atribuţiile serviciului meu intrau şi călătoriile la Luzon, în sud, unde cumpăram cherestea şi combustibil. Acolo, ascunşi prin păduri, se aflau oameni care duceau o luptă activă împotriva ocupaţiei japoneze. Aceştia mă recrutară ca să distribui manifestele lor în tot cursul războiului de rezistenţă.

În 1945 japonezii au început să mă bănuiască de activitate ilegală şi m-au arestat. Din fericire, difuzasem deja mai înainte toate manifestele subversive. Totuşi, în timpul orelor cînd mă aflam singur în micuţa celulă, gîndul mi se îndrepta mereu spre Dumnezeul despre care citisem — Iehova.

S-a întîmplat că japonezii nu aveau dovezi palpabile a vinovăţiei mele. Mi-au dat drumul, iar eu m-am alăturat imediat rezistenţei filo-americane. Dar am suferit şi de pe urma americanilor care mă bănuiau că eram spion japonez! Totuşi, ocupaţia japoneză din Filipine a luat sfîrşit şi odată cu ea şi entuziasmul meu patriotic. Însă n-am uitat promisiunea pe care i-o făcusem lui Dumnezeu şi am început îndată să-l caut pe Iehova.

AFLU POPORUL LUI IEHOVA

Împreună cu un prieten din copilărie, Pablo Quiohilag am fost pe la diferite biserici, dar nici una nu părea să aibă adevăratul mesaj. Apoi, într-o zi, am auzit pe cineva care predica despre Iehova. L-am invitat la proprietatea mea din Biñan şi i-am spus să predice acolo cît doreşte.

În 1947, unul dintre noi a auzit pe altcineva care predica despre Iehova. De data aceasta era un misionar canadian, Vic White, unul dintre Martorii lui Iehova. El a venit să vorbească grupului nostru şi m-a ales să traduc ce spunea el. Am descoperit că persoana care predica pe proprietatea mea nu mai era printre Martorii lui Iehova deoarece îi fusese retrasă comunitatea înainte de război. Această ştire a provocat o criză în micuţul nostru grup.

Aproximativ în aceeaşi perioadă am auzit de prima adunare de circuit a Martorilor lui Iehova care urma să se ţină la Manila după război. Am luat parte la ea şi Vic White m-a prezentat supraveghetorului de filială, Earl K. Stewart. După aceea, la biroul filialei, el ne-a explicat ce trebuia să facem pentru a deveni Martori ai lui Iehova. Aceasta includea desigur răspunderea pe care o avea un creştin: faptul de a lua parte la activitatea de predicare din casă în casă. După întoarcerea mea la Biñan, întregul nostru grup s-a despărţit de persoana excomunicată şi a hotărît să se ataşeze de Martorii lui Iehova.

NE ORGANIZĂM

Atunci s-a născut adunarea din Biñan. Dar erau multe probleme care trebuia rezolvate. De exemplu, majoritatea persoanelor din grupul nostru care număra la data aceea 15 inşi, fuseseră botezate de persoana excomunicată care ne predicase nouă. Acum, ne întrebam: „Să ne botezăm din nou?“ Unii erau de părere că nu trebuia deoarece Biblia vorbeşte de „un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez“ (Efeseni 4:5). Ne-am botezat o dată, deci de ce s-o repetăm? Dar am argumentat că „un singur botez“ trebuie să fie asociat cu „o singură credinţă.“ Deoarece noi găsisem acum adevărata credinţă, trebuia să ne botezăm din nou, în asociere cu cei care ţin la ea. Şi asta am şi făcut.

Apoi trebuia să facem predicarea din casă în casă. Cum trebuia s-o facem? Nimeni dintre noi nu ştia. Astfel eu şi cu Pablo Quiohilag mergeam de la uşă la uşă împreună. În faţa fiecărei case dădeam cu banul pentru a stabili care dintre noi doi să predice! Nu ştiu prea bine ce spuneam, dar, bineînţeles, Iehova ne-a îndrumat eforturile noastre lipsite de experienţă, pentru a-l lăuda în public.

În cele din urmă, doi fraţi cu experienţă de la Betel, Salvador Liwag şi Vic Amores au fost trimişi să ne ajute. Ei ne-au arătat cum să depunem mărturie şi cum să conducem întrunirile. Am început să particip la întrunirea de serviciu a adunării Santa Ana din Manila în fiecare joi, pentru a învăţa să prezint cu mai multă eficienţă, vinerea, acelaşi program în faţa micului nostru grup.

PERMANENT OCUPAŢI ÎN SERVICIUL LUI IEHOVA

Nu de mult, în timp ce călătoream spre o adunare de district, dintr-odată, soţia mea a exclamat: „Cum am putut face atîta?“

„Ce anume?,“ am întrebat-o.

„Îţi aminteşti cum toată regiunea aceasta de la Sucat, Muntinlupa, din Rizal pînă la Cabuyao, în Laguna (aproape 40 de km), a fost cîndva teritoriul nostru?“

În acei ani de început, nu aveam maşină. Umblam zile întregi pentru a afla persoane interesate. Uneori căram cu noi o lampă cu petrol, pe care o foloseam cînd conduceam vreun studiu din Turnul de veghere sau cînd ţineam vreo întrunire publică noaptea.

„Acum n-aş mai putea-o face,“ spuse soţia mea.

Probabil că are dreptate, deoarece acum ea suferă de osteo-artrită. Dar pe vremea cînd ne-am bucurat de forţa tinereţii, foloseam această calitate în serviciul lui Iehova. În acei ani de început, mă sculam la patru dimineaţa şase zile pe săptămînă pentru ca la ora 8 să pot ajunge la lucru în Manila. Seara plecam de la lucru direct la studii biblice. Aceasta însemna uneori 16 km. de mers pe jos, pînă la casa unei persoane interesate şi 16 km. înapoi, pînă acasă. În sezonul ploios mă întorceam deseori ud leoarcă la ora 1 dimineaţa şi mă sculam peste trei ore din nou pentru a pleca la lucru.

Tot în acea perioadă m-am bucurat de privilegiul de a traduce revista Turnul de veghere în dialectul local, tagalog. Soţia mea avea motive să întrebe: „Cum am putut face atîta?“ Nu s-ar fi putut lucra dacă nu era ajutorul lui Iehova (Filipeni 4:13). Dar este o binecuvîntare să ai ‘mult de făcut în lucrarea Domnului.’ — I Corinteni 15:58.

ÎN PRIM PLAN ÎL PUNEM PE IEHOVA

Uneori a-l pune pe Iehova în prim plan în viaţa noastră pretinde sacrificii, dar niciodată n-am fost în pierdere datorită acestui fapt. După război, casa noastră din Biñan devenise practic o cocioabă. De aceea am economisit ceva bani pentru a ne face o casă mai frumoasă, ajungînd în final să strîngem 500 de pesos (aproximativ 250 de dolari pe vremea aceea). Pe de altă parte se discuta necesitatea unei Săli a Regatului corespunzătoare. Se părea că eu eram singurul care aveam ceva resurse. Aşa că am spus fratelui Jose Nava: „Du-te şi cere-i soţiei mele cei 500 de pesos.“ Ea i-a dat banii fără să cîrtească, iar noi cu suma aceasta am construit o Sală a Regatului micuţă şi frumoasă.

Curînd, Iehova ne-a ajutat totuşi să ne construim o casă în care am locuit comod pînă în 1954, cînd a fost atît de deteriorată de termite încît necesita reparaţii. Abia ne făcuserăm planul cum s-o reparăm, cînd devenise evident faptul că vechea Sală a Regatului era prea mică pentru adunarea noastră care era în creştere. Încă o dată fără să obiecteze, soţia mi-a dat toţi banii ce-i economisiserăm şi i-am donat pentru noua sală care s-a construit atunci lîngă şoseaua principală. Totuşi Iehova ne-a ajutat din nou să ne reparăm casa. N-am fost deloc în pierdere dacă l-am pus pe el în prim plan. — Matei 6:33.

Cîţiva ani mai tîrziu, pe cînd eram foarte ocupat cu construirea unei a treia Săli a Regatului, soţia mi-a spus: „Să ştii că ai una dintre cele mai costisitoare pasiuni care s-au pomenit vreodată.“

—„Care anume?“, am întrebat.

—„Construirea Sălilor Regatului,“ mi-a răspuns ea zîmbind.

EDUCAREA COPIILOR NOŞTRI

În 1956, cînd a venit pe lume ultimul nostru copil, eram tată a patru băieţi şi şase fete. Cînd erau mici discutam întotdeauna textul biblic al zilei cu ei. Am văzut că este necesar să ţinem cu regularitate şi un studiu în familie. De asemenea, ieşeam cu toată familia în serviciul de teren. Ne-am dat toată silinţa să ne creştem copiii în „disciplina şi sfatul autoritar al lui Iehova.“ — Efeseni 6:4.

Pe parcurs am avut cîteva probleme dificile, dar au fost şi binecuvîntări — multe chiar! În diferite perioade toţi copiii noştri au lucrat ca pionieri, servind ca vestitori ai Regatului cu timp integral. Înainte de a se căsători şi de a avea copii, fiica mea cea mai mare a servit cîţva ani la Betel. Primele trei fete ale noastre au făcut parte dintre primii pionieri speciali din Filipine, iar una serveşte de mulţi ani cu fidelitate ca misionar în Thailanda. Toţi copiii noştri, cu excepţia unuia, sînt tari în credinţă.

Cea de a doua fiică a noastră şi-a primit prima repartiţie ca pionier special pe vremea cînd avea 17 ani. După ce a plecat de acasă pentru a-şi lua în primire lucrul, ne-a scris o scrisoare pe care nu pot să mi-o reamintesc nici acum fără să nu lăcrimez. Ea spunea că atunci cînd era mai mică avea impresia că eram cel mai fioros tată din lume. Acum îşi dădea seama că dacă n-ar fi fost o disciplină severă din partea noastră ca părinţi, ea nu s-ar fi bucurat niciodată de minunatul privilegiu al serviciului de pionier special (care a dus mai tîrziu la repartizarea ei ca misionară în străinătate). Aşadar, ca părinţi creştini, nu trebuie să-i privăm pe copiii noştri de disciplină (Proverbele 22:6). Ei au nevoie de ea, şi mai tîrziu o vor aprecia.

PRIVILEGIILE SERVICIULUI

M-am bucurat de multe privilegii de cînd m-am alăturat poporului lui Iehova. De exemplu am avut privilegiul de a organiza primele cafenele (puncte alimentare) ale adunărilor din Filipine. Timp de mulţi ani am avut marele privilegiu de a traduce Turnul de veghere în dialectul nostru. În acelaşi timp noi am văzut creşterea micuţului nostru grup de 15 persoane care a ajuns să formeze 11 adunări mari, înfloritoare.

Un alt privilegiu m-a dus la penitenciarul din apropierea locuinţei mele. Din cînd în cînd, deţinuţii scriu la Watch Tower Society, solicitînd ajutor spiritual. Deseori aceste scrisori îmi erau repartizate mie, şi din 1947 conduc cu regularitate studii biblice cu deţinuţii interesaţi. Astfel, de-a lungul anilor, aproximativ 50 de persoane au luat poziţie de partea lui Iehova şi s-au botezat în timp ce se aflau încă în închisoare. La o adunare de district m-am întîlnit cu 23 dintre ei. După ce au ieşit din închisoare, unii dintre ei au devenit pionieri precum şi supraveghetori călători iar mulţi servesc acum ca bătrîni.

O persoană pe care nu m-am aşteptat niciodată s-o întîlnesc la închisoare era bărbatul excomunicat care a fost primul care mi-a predicat despre Iehova. Acest bărbat fusese arestat sub acuzaţia de a fi colaborat cu japonezii. (Mai tîrziu a fost graţiat şi eliberat.) Cînd era în închisoare venea umil la întrunirile pe care le conduceam acolo. Mulţi ani după aceea, în 1975, am făcut parte dintr-un comitet juridic care a analizat cererea sa de reprimire. Astfel după ce aproape 40 de ani a trăit ca excomunicat, a putut din nou să se alăture de bunăvoie poporului lui Dumnezeu.

În tot timpul acestor ani, soţia mea mi-a fost într-adevăr un mare ajutor, un sprijinitor loial în serviciul lui Dumnezeu. Acum putem privi amîndoi în urmă la cele peste trei decenii de serviciu pentru Iehova. Deoarece l-am căutat şi l-am găsit, acum îmi împlinesc promisiunea făcută cu ani în urmă în lagărul japonez pentru deţinuţi. Cît de recunoscător sînt că l-am găsit pe Iehova Dumnezeu în timpul anilor productivi ai vieţii mele şi că am putut să-i folosesc în serviciul său!